Această poveste începe cu mult timp în urmă. Dacă încercăm să schițăm o axă a timpului, unul din momentele (in)oportune ar fi atunci cînd moralitatea creștină este înființată, cînd este construit “gardul” dintre pajiștea mioarelor cuminți și ascultătoare de cel Bun și pajiștea acelor mioare care au hotărît să nu asculte de Păstor. A fost momentul de glorie al celui mai mare păcat din cele șapte capitale: mândria.

Intuiția îmi șoptește să indic faptul că prin acest articol nu încerc sub nici o formă să instig la răzvrătire împotriva Bunului Dumnezeu sau împotriva Bisericii. Dar tărâmul peste care călcăm, este un tărâm unde Dumnezeu nu se găsește în biserică? De ce? Pentru că pe acest tărâm nu se găsesc biserici și nici un fel de lăcașe de cult, cel puțin așa cum ar fi ele închipuite de o gândire creștină. Nu îmi rămâne decât să vă urez “bun venit” în Dandyland. [1]

Mulți au încercat să traseze o istorie a dandysmului. Puțini au reușit. De ce este atît de dificil să concepi o istorie a acestui fenomen social? Răspunsul ne este oferit de primul dandyolog oficial, Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly: dandy-ul ține de istoria moravurilor englezești, de istoria Saloanelor, o istorie greu de pus într-o axă a timpului. În alte cuvinte, dandysmul reprezintă expresia pură a unei sincronii, și nu o fatidică diacronie. Așadar voi face o tentativă nu în trasarea unei axe ci în evocarea unor momente esențiale pentru această pseudoistorie.

Unul din aceste momente a fost deja evocat: moralitatea creștină și concepția sa. Să zăbovim puțin în contemplarea acestei scene. Căci o cheie în explicarea mândriei și a dandysmului se regăsește într-una din cele mai faimoase picturi ale lumii, mai exact Cele șapte păcate capitale de Hieronymus Bosch. În al șaptelea panou din această pictură vom observa o femeie care se admiră și, am putea spune, se lasă admirată, chiar sedusă de propria frumusețe într-o oglindă ținută de un diavol. Dacă Bosch ar fi ilustrat un bărbat admirându-se în acea oglindă ar fi fost primul pictor care să ilustreze grafic dandysmul.

Chipurile, primul pictor al acestui personaj care se va contura din ce în ce mai mult în istorie, este un anonim. Sau poate vorbim despre o masă anonimă. Căci dandysmul are rădăcini adânci. Rădăcini care, spun specialiștii, își trag seva din două mituri: primul reprezintă mitul lui Narcis.

Al doilea mit care prezintă interes este mitul lui Pygmalion și a sculpturii sale, Galateea. Numai că aici intervine o variantă adaptată. Dandyi și-au celebrat dintotdeauna trupul și viața ca o operă de artă. Astfel, Pygmalion și Galateea, creatorul și creația se regăsesc de această dată în același trup. Poate că și de aici intenția lui D’Aurevilly de a vizualiza dandy-ul ca un exponat de muzeu.

Dar cred că ar fi momentul să ofer și o definiție a acestui fenomen aproape indefinibil. Dacă ar fi să adoptăm un stil obiectiv, de dicționar și să dezbrăcăm acest concept de farmecul metaforei, vom ajunge la o definiție stearpă: Dandysmul reprezintă un fenomen social și în exclusivitate masculin care celebrează lenea, extravaganța, inteligența, ironia și stilul. Dar prin această ținută a obiectivității nu putem decît masca subiectivitatea cu sensibilizează acest subiect.

Dandysmul reprezintă produsul unei societăți plictisite, o o societate încorsetată în propria moralitate, dominată de coduri destul de exigente ale manierelor. Este vorba despre societatea engleză dintre 1794 și 1816. Criticii vremii considerau această “mișcare” prea puțin importantă pentru spiritul vremii. Dar dacă este așa, de ce a fost ridicat în slăvi și “canonizat” din punct de vedere cultural de atîtea nume cu greutate ca Baudelaire, Wilde, Byron, Camus și mulți alții? Să fie pur și simplu o celebrare a unei vanități intelectuale și vestimentare?

Dacă am rămâne la perspectiva “neimportanței” am pierde cu siguranță partida. Dandysmul, în ciuda criticilor aduse, reprezintă spiritul unei ere în decădere. Fără nici un dubiu, putem insera semnul de egalitate între Dandysm și Zeitgeist, termenul utilizat de Jack Nachbar într-un faimos studiu despre cultura de masă. [2]

După cum bine se va observa, Dandysmul, deși multă vreme în stare latentă, s-a dezvoltat uluitor în această perioadă datorită unor factori de ordin social, cultural și politic. Este vital să menționăm personajul de glorie al acestei povești: George Bryan Brummell, cunoscut fie ca Beau Brummell, fie ca Buck Brummell. Întregul eseu despre dandysm scris de D’Aurevilly, este un elogie adus acestui om ilustrat drept ‘vanitos, englez și dandy’[3].

Acest Brummell a reușit ceea ce nu a reușit toată curtezanele: l-a sedus pe regele George al IV-lea. Acest caz de seducție nu are nimic sexual în sine. Brummell l-a sedus prin stil. Brummell era Stilul însăși, de la îmbrăcăminte pînă la atitudine. Brummell este, ceea ce noi numim astăzi un trendsetter. Căci dandy-ul nu este subjugat stilului. El crează stilul.

Una din dificultățile cu care se va confrunta un novice în materie de dandysm este școala. Varietatea de taxonomii cu care se va confrunta este una destul de mare: de la dandysm ortodox, conservator sau reformat pînă la boemi sau aristocrați, fluturi, romantici sau decadenți. Iar lista poate continua.

Ceea ce se ascunde de fapt sub atîtea denumiri este dorința expresă a oricărui dandy de a se sustrage societății sau oricărei forme sociale și, în același timp de a se infiltra în societate. O situație paradoxală, veți zice. Dar pentru un dandy este perfect normal. Căci dandy-ul adeseori se găsește sub zodia paradoxului.

“Filosofie a îmbrăcăminții” (Carlyle), sau chiar “religie” (Baudelaire), dandysmul este în zilele noastre o specie rară. Într-o lume consumeristă și atât de atacată de cultura de masă, dandy-ul rămâne un etalon al unui stil de mult pierdut. Unii zic că și astăzi mai putem vorbi despre dandysm. D’Aurevilly anticipează tranzitarea scurtă a acestui meteorit față de axa Pământului.

Azi nu mai putem vorbi despre dandysm. Dar, cu siguranță putem discuta despre metrosexualitate, o formă fadă de dandysm care nu mai reține nimic din farmecul inteligenței și al conversaționalismului. Păstrează doar îmbrăcămintea. Ori haine fără o minte care să le insufle viață pe un trup nu mai pot seduce pe nimeni. Dar despre metrosexualitate și dandysm vom vorbi într-un episod următor.

[1] Babeți, Adriana, Dandysmul. O istorie, Editura Polirom, 2004

[2] Nachbar, Jack, (ed), Popular Culture: An introductory text, Bowling Green State University Popular Press, 1992

[3] D’Aurevilly, Jules Barbey, Dandysmul, cu o introducere de Adriana Babeți, Editura Polirom, 1995