Volumul de proze al lui Florin Manolescu, Mentaliștii (Cartea Românească, 2009) continuă seria de narațiuni fantastice din Misterul camerei închise (Editura Humanitas, 2002), aspect vizibil atât prin titlul secund al cărților, Nouă povestiri incredibile, respectiv Alte nouă povestiri incredibile, cât și prin reluarea unor personaje sau remedierea unor situații, cum este cazul textelor Revanșa și Saliera care-i oferă profesorului Otto Flamm posibilitatea de-a atenua afrontul făcut de universitarul marseillez Jacques Bigot în O conferință de pomină. În pofida faptului că povestirile sunt independente, liantul dintre ele îl conferă, dincolo de prezența în mai multe texte a acelorași personaje, raportul labil dintre realitate și ficțiune, sugerat de motto-ul aparținător lui Cervantes. Livrescul este abstras irealului și devine o cheie de receptare a contemporaneității. Titlul potențează ideea perceperii realității în manieră cognitivă, spirit-ualizată, iar predilecția pentru cifra 9 decriptează fuziunea cu fantasticul. Jocuri-le cu mai multe strategii ale prozatorului se axează pe deconcertarea lectorului care ajunge să aibă dubii în privința bagajului său cultural-istoric, licențele evenimențiale sau cronologice care busculează linearitatea lumii, intertextualitatea, apriorismele tehniciste sau prezența unor mijloace de locomoție specifice literaturii de anticipație. Așadar, un volum care comasează atât tehnici postmoderne, cât și elemente estetice ale feericului, fantasticului și S.F.-ului. Deși universitarul este unul dintre teoreticienii science-fiction-ului, discursul epic nu se încarcă futil de pedanterii lingvistice sau rococo-uri snob-academice, ci se articulează firesc și inteligibil. Deturnarea cronologiei tradiționale și inversarea polilor spațialității este o primă marcă a insolitării celor nouă narațiuni. Inserarea unor prize de S.F. în narațiuni nu comportă însă recursul la cyberman-i sau la nave spațiale sofisticate, într-un viitor mult îndepărtat, ci se limitează la descrierea unor obiecte stranii, într-o temporalitate ambiguă, cum este aceea a prezentării Parisului survolat de „velocipede și taxiuri aeriene, atîrnate de burțile ascuțite ale unor baloane argintii“.
Unul dintre cele mai savuroase personaje ale cărții este domnul Motaș, motan erudit, cafeinoman, cu tabieturi aristocratice, veritabil hermeneut livresc, care se dovedește un excelent interpret și degustător al romanelor policier, remarcând plin de aplomb carențele lui sir Arthur Conan Doyle în privința însăilărilor narative, dezvoltă simultan un ultra-auz muzical operând rectificări în privința atribuirii unor discuri lui Dinu Lipatti, iar nu Halinei Czerny-Stefanska, comentează dezinvolt literatura contemporană sau propune o inedită manieră de receptare a textelor, conform căreia „Totul trebuie citit pe dos”. Astfel, prin congruențe livrești, se impun simetrii de tipul Sherlock Holmes-Motaș, doctorul Watson-Albert Jochemko, simandicosul motan oferindu-i stăpânului său demonstrații de virtuozitate sapiențială, în vreme ce acesta se transformă într-un receptor atent, un ucenic al machiavelicei feline, rămânând permanent perplex în fața ingeniozității acestuia. Cuplul disimetric stăpân-motan, cu neuroni inversați, puși aproape exclusiv în balanța lui Motaș revine pe parcursul mai multor trame (Un scandal la București, O poveste de Crăciun, Serendipity, Ultima poveste), transformând pe alocuri narațiunea într-o poetică a lecturii, dar și a interpretării. Naratarul este cooptat deseori în filonul narativ, fie prin mărci directe ale subiectivității povestitorului („Dar să nu fim indiscreți!”), fie prin mesagerul său textual, veritabil alter ego, domnul Motaș, mult mai virulent însă, care nu ezită să incrimineze lectorul pentru apatia și acceptarea pasivă a elucubrațiilor auctoriale („Dar cititorul ar trebui să aibă ceva mai multă perspicacitate și, mai ales, ceva mai mult spirit critic”.) În ciuda faptului că salturile filosofice ale dubletului sunt segmentate de alte povestiri, acestea trebuie privite ca un element coerent, unitar.
O poveste de Crăciun îi aduce pentru prima dată pe cei doi împreună în brodura epică, într-o atmosferă festivistă, guvernată de arome culinare specifice sărbătorilor. Ambientalul se metamorfozează fantastic, printr-o coregrafie halucinantă a globurilor de pe brad, care se amplifică vitezoman într-o horă astronomică, relevată descriptiv: „roiul de comete și asteroizi se transformă într-o nebuloasă incandescentă și sferele de sticlă poleită începură să se izbească ușor unele de altele”. Conversația dintre cei doi facilitează regresiunea într-un trecut interbelic, dar cu note care amintesc de perioada comunistă (teama de arestări și de procese intempestive a intelectualilor, fără a avea vreo culpă). Secretomania și aura, ușor parodică de mister este marcată gestual, redundant de Albert Jockermo, prin acoperirea telefonului și tragerea draperiilor de fiecare dată când are de discutat cu mirobolantul său interlocutor. Epistola înfățișată de Betina, fragment metatextual aparținător lui Tiberiu, fratele fetei și amicul din copilărie al lui Albert, plin de cifre și referințe onomastice la clasicii noștri, analizați de N. Cartojan, printre care și Leonid Dimov!, constituie, de fapt, o criptogramă. Conceput inițial ca un exercițiu ludic de mesaje al școlarilor în timpul orelor, influențați de modele beletristice (Cărăbușul de aur al lui E.A. Poe și Dansatorii lui Conan Doyle), acesta se va transforma în mărci steganografice. Trimiterea la perioada celui de-al Doilea Război Mondial și la criptarea operată de germani cu sprijinul mașinii Enigma este doar pretextul relevării descoperirii savantului Kurt Gödel, „autorul unui faimos model cosmologic în care liniile temporale se întorc la ele însele, așa încât prezentul și viitorul să coincidă”. Ulterior, Mașinile Universale Turing se vor dovedi apte să descifreze viitorul, dar și „să analizeze și să rezolve orice problemă”. Această premisă va fi ilustrată pe parcursul volumului prin coabitarea dintre cele două temporalități, cu decalaj de un secol, dar și prin permutări obiectuale sau spațiale. Astfel, Expoziția Universală de la Paris din 1889 s-a desfășurat la Berlin și tot în acest oraș se găsește Turnul Eiffel, bustul colorat al reginei Nefertiti este furat de la Louvre, Gioconda lui Leonardo da Vinci se află în posesia Muzeului de Artă Imperial din Berlin, „mașinăria «Antikythera»[…] un aparat antic de calcul, construit de greci în urmă cu aproximativ 2.000 de ani” are un echivalent omonim, mai performant, descoperit și el cu 100 de ani înainte, Otto Flamm dorește să facă rost în Paris de rețeta de lapte covăsit de la „Brancusi”, finala Cupei Davis este jucată între echipele Austriei și României, cu victoria, totuși, a celei dintâi, sub privirile neobositului suporter Titu Maiorescu etc. Uneori, Florin Constantinescu operează voluntar mutații onomastice sau profesionale: artistul spaniol Capisò sau Picasò, exponent al artei degenerate este acuzat de presa și poliția franceză pentru subtilizarea unor statuete din Louvre, Rousseau Vameșul, Magritte și de Chirico sunt considerați poeți sub influența Cărții de vise a lui Leonid Dimov.
Un scandal la București calchiază parțial titlul narațiunii cvasiomonime a lui Conan Doyle, Un scandal în Boemia. Domnul Motaș, felina autodidactă, semnalează anomaliile, inexactitățile și viciile de procedură operate de Sherlock Holmes, diagnosticate cu dispreț suveran drept „artificiale și false” care vizează doar seducerea lectorului în fața demonstrațiilor lui elitiste. Hermeneutul balcanic vrea să opereze remedieri, vexat de aerul superior al detectivului britanic, denunțând falsul identitar – livresc ce-i drept – dar și transparența misterelor acestuia, care pot fi ușor decodate, dacă ai curajul unei interpretări evenimențiale à rebours: „ca să înțelegi cu adevărat toată aceste poveste extrem de complicată, ar trebui să ai curajul s-o întorci pe dos”. După un șir de deducții care propun bahtinian o inversare a demersului analitic, domnul Motaș va arăta că „ultima victimă a Irenei Adler este chiar Sherlock Holmes”. Motivațiile mistificării biografice sunt explicate de motan drept o jenă resimțită de celebrul detectiv, care s-a lăsat manipulat și s-a amorezat de o frivolă și ofilită cântăreață de operă. Soluția găsită îl determină pe Domnul Motaș să cocheteze cu ideea publicării acesteia, care i-ar aduce un ascendent asupra pisicilor curtate donjuanesc de năbădăiosul patruped. Acesta devine deja agasant în Serendipity, prin excesul de etalări erudite, dar și prin disprețul resimțit în fața conservatorismului pisicesc, descriind-o caricatural pe mâța poliglotă a academicianului Alexandru Graur, anostă și maturată, dar de care are nevoie de informații referitoare la familia lui Dinu Lipatti.
Ultima poveste aduce, în fine, dispariția enciclopedicului cotoi căutat în van de un stăpân inept, care uzează chei consumiste și aberante de descoperire a fugarului. Plagiind modele deductive ale motanului, acesta rememorează nostalgic peripețiile colocatarului său: escapade la Roma, unde electrizează publicul felin roman prin mostre oratorice, recitative sau discursuri militantiste pentru drepturile mâțelor din Orientul îndepărtat, descrierea capitalei maltratate arhitectonic de buldozerele ceaușismului, demolarea imobilelor istorice și crearea unui teritoriu dantesc, nelocuibil. Singurul semn dat de către dispărutul patruped este o poezie, Doi nebuni, o replică a literaturii samizdat, pe o foaie redactată la mașina de scris, dedicată „maestrului Albrichius” și semnată Haralambie Motaș, ce constituie, poate, o parabolă a alienării, dar și o taxonomie a demenței.
Prozatorul pare a fi un apologet matein al tainei, care nu decodifică ostentativ misterele. Acestea funcționează mai degrabă ca niște strategii narative de amplificare a suspansului și de captare a atenției lectorului, camuflând, prin insertare, o altă fabulă, mai spectaculară însă. Concatenarea episoadelor mizează și pe detalii sau onomastici care se prelungesc dintr-o narațiune în alta, astfel încât volumul este mai degrabă un roman cu mai multe paliere narative, decât o culegere de texte independente. Abilitățile anticipative ale profesorului Otto Flamm din Revanșa vor fi augmentate de Mașinile Universale Turing din textul următor, dublul mai june al universitarului, abia schițat în prima povestire va deveni un fel de haiduc cultural în Saliera, Mentaliștii oferă junelui Papudof virtuți premonitorii similare celor ale profesorului berlinez și denunță soarta locotenentului Aurelian Scurtu al cărui urmaș va deveni protagonist în penultimul text etc. Nostalgiile paseiste se revelează prin antinomii temporale. Bucureștiul contemporan, prizonier al proletcultismului, rațiilor alimentare sau barbariilor arhitectonice se opune capitalelor europene Berlin, Viena și Paris, în care întâlnim însă exponenți ai aristocrației române și ai exilului, aclimatizați cultural și lingvistic spațiilor pe care le-au ales.
Revanșa se coagulează într-o replică dată universitarului marseillez Jacques Bigot de către omologul său berlinez, Otto Flammm care, după un accident se obstinează să descopere o formulă viabilă, aptă să elaboreze „prognoze detaliate, aplicabile unor evenimente sau procese în curs de desfășurare, pentru un interval de timp de aproximativ 6-7 zile socotite de la data încheierii tuturor calculelor necesare”. Invenția, aplicabilă preponderent jocurilor de noroc, va fi etalată membrilor Academiei Franceze supuși unui șantaj. Deși formula nu este deconspirată deoarece constituie un „secret de stat”, axându-se pe observații asupra raportului dintre numerele obosite și cele în formă, ea poate duce la un veritabil crah financiar prin anticiparea câștigurilor Loteriei Imperiale Franceze. Miza inerției acționale o constituie cedarea Talismanului lui Charlemagne maiestății Sale Guillom al II-lea, bijuterie magică, aptă să-i ofere posesorului posibilitatea „și puterea de a conduce un imperiu universal”. Referințele livrești nu sunt eludate nici în acest text. Astfel, secretara lui Otto Flamm citește Le Bouchon de cristal, un policier de Maurice Leblanc inspirat din celebrul scandal din Panama, dar și din Scrisoarea furată a lui E.A. Poe, în vreme ce un reporter care publica fragmente din Mașina timpului a lui O. Wells îl interoghează pe profesor dacă nu cumva accidentul i-a provocat un șoc cerebral care să-l proiecteze în viitor. Otto Flamm, narcisiac și arian este deopotrivă un destinatar al sinelui, expediindu-și cărți poștale laudative din fiecare loc pe unde a peregrinat.
În ciuda indicilor temporali preciși, raportați doar la subdiviziuni ale anului, cronologia este una deconcertantă. Periplul european al universitarului nu ocolește Viena în Saliera. Dublul abia schițat în Revanșa devine protagonist în această fabulă, fiind un maestru al deghizărilor, dar și al mistificării identitare. La hotel semnează în registru Prințul Paul Sernine, la Muzeul de Artă după ce subtilizează Saliera lui Benvenutto Cellini și o înlocuiește cu un disc al operei lui Antonio Salieri, Il Ricco d'un giorno – lasă o carte de vizită cu mențiunea Serge Rénine, Prince, solnița fiind trimisă ulterior la Paris Împărătesei Eugenia de Don Luis Perrenna, grande de Spania, de la proprietara hotelului își însușește atât o broșă de aur, cât și Rețeta Sacher, donate altruist secretarei profesorului, „Salatiera de argint”, trofeul tenisman este înlocuit cu statueta reginei Nefertiti de către Baronul Anfredi, iar acesta este dus la Paris de către M. Lenormand, Chef de la Süreté. Justițiar cultural și istoric, personajul se răsfață egolatru de renghiurile jucate polițiilor europene, considerându-se superior narațiunilor imaginate de Maurice Leblanc. Jocul, accidentul, hazardul, conversia sorții par a fi notele redundante ale volumului. Deși doar una din narațiuni poartă numele Mentaliștii, acest apelativ îi reunește pe locatarii volumului care fac parte din tagma celor aleși, a celor capabili să survoleze granițele cogitale ale prezentului, să traverseze frontierele aparențelor descoperind acel parti pris de choses sau să ofere spectacular decriptări situaționale, spectrul ipostazierilor mentaliste fiind astfel proteic: profesorul Otto Flamm, secundat de „domnul din tren“, alter ego mai june, occidentalul Hunding von Goysern, mentalistul negru și orientalul Farid, mentalistul alb, Felix Papudof. copilul care are abilitatea de anticipa catastrofele și viitorul, Leo Bronstein - care face prezumții geopolitice asupra noii Europe, Octavian Paicu și prietenul său din copilărie, Aristide Babu, inventatorul vehicul cu care se poate voiaja în timp, înainte și înapoi, Maximilian Scurtu, cartograful care elaborează hărți insolite care denunță periculozitatea demografică a Chinei în colonizarea mapamondului, domnul Motaș, hermeneut avizat, dar și autor al unei estetici interpretative axate pe analiza inversă a faptelor.
Cele nouă texte ale lui Florin Manolescu propun o altă grilă de receptare a ficționalului printr-un apel la modelul godelian de articulare a universului, în care fuziunea dintre axele temporalității denunță un spectru al posibilităților situat sub pecetea prezumtivului „dar dacă…” Epica antrenantă, detaliile culturale sau politice, dublate de savoarea zicerii oferă volumului naturalețe și elasticitate interpretativă.