agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-22 | [This text should be read in romana] |
După o tăcere epică de aproape un deceniu de la ultimul său roman, Recviem pentru nebuni și bestii, perioadă în care autorul a abordat formula confesivă, memorialistică, dar și cea eseistică, Augustin Buzura revine în peisajul editorial cu un nou tom, Raport asupra singurătății (Editura Polirom, 2009), care este subintitulat „Primul caiet”. Perspectiva narativă este una subiectivă, iar protagonistul, doctorul Cassian Robert, devine într-o oarecare măsură un alter ego al prozatorului, un dublu aflat la vârsta senectuții care-și rememorează itinerariul biografic amplasat sub pecetea tăcerii, solitudinii și, nu o dată, a ratării.
Temele redundante ale volumului, conjugate în descendență freudiană, sunt Erosul și Thanatosul, focalizate prin prisma insului matur, care privește regresiv, melancolic, ironic și sarcastic deopotrivă. În ceea ce privește simbolistica și geneza creației, Augustin Buzura menționează faptul că acesta relevă „neajunsurile vârstei ultime”, dar și bucuriile ei, ipoteza secundă fiind anihilată dubitativ prin adagiul „dacă există ceva”. În pofida faptului că începe să-l redacteze încă în anul 2000, pe când se afla internat la o clinică din Viena, travaliul este intensificat abia în ultimii ani, editarea volumului fiind trenată și de pierderea consecutivă a numeroase variante intermediare, aflate pe suport electronic, dar și de acribia prozatorului care, în manieră rebreniană, „își șlefuiește” productul livresc. Titlul anticipează și refrenul obsesional, reiterat constant pe parcursul tomului, aria solitudinii fiind investigată nu numai clinic („raportul” metamorfozându-ne într-o dare de seamă a recluziunii), ci și evenimențial. Spre deosebire de creațiile precedente, notele singurătății dețin și o componentă epică dinamică, din care nu sunt eludate anomalii post- și antedecembriste, portretizarea faunei interlope, descrierea episoadelor hedoniste, într-un limbaj pudibond însă, abstras consumismului lubric frecventat purulent în epica postmodernă. Pe de altă parte, romanul devine un creuzet de destine, personajul-narator încercând să suplinească pauperitatea propriei biografii în perimetrul erotic prin inserarea în paginile cărții a istoriilor celorlalți, deseori spectaculare. Dacă Mircea Cărtărescu utiliza copy-right-ul de vise, făcând apel la materialul oniric al unei prietene din adolescență, în cazul lui Augustin Buzura putem releva un copy-right biotic, autorul „împrumutând” episoade din viața celor din anturaj, care-i servesc simultan și ca adjuvant scriptural. Dedicat „Domnului dr. Michael Marberger, profesor la Universitatea din Viena”, „în semn de recunoștință pentru șansa de a mai trăi și scrie”, romanul este însoțit de un motto din Lucian Blaga, care are ca temă „Marea trecere”. Incipitul narativ demarează lapidar, printr-o telegramă… neexpediată de doctorul Cassian Robert familiei. Retras la o cabană montană, în apropiere de o stație meteorologică, protagonistul oscilează între angoase, anxietăți și infuzii de vitalism sau afectivitate, cultivând o atitudine retractilă în fața urbanului, dar și a anturajului, din pricina faptului că nu mai poate suporta „umilința de a fi îngrijit, înțeles, îngăduit cu toate infirmitățile: pentru că mă durea bunăvoința lor nefirească”. Demnitatea insului care-și analizează prob limitele, dar și deformația psihiatrului de a pune sub spectru autoscopic și empatic gestica sau atitudinea membrilor familiei vor glisa înspre o odisee a atingerii Marginii Vieții, o stâncă, veritabil axis mundi, pârghie de testare a nimicniciei fizice, dar și posibil translator, mesager al neantizării. Diagnoza paseistă fructifică motivațiile actului scriptural, văzut ca o necesitate inexpugnabilă, marcată de imperativul „trebuie”. În ciuda faptului că nu există un program bine stabilit, personajul-narator problematizează perpetuu, filosofând asupra futilității, a insignifianței insului aflat în proximitatea extincției, a adevărurilor existenței, a receptării. Diaristul-narator semnalează insuficiența bagajului lexematic, imposibilitatea cuantificării persuasive a fapticului în sentimente, a translării stărilor intime. Personajul se simte incapabil să facă față contemporaneității, bizareriilor mundane. Tergiversarea confesiunii era generată în trecut de ritualuri similare celor din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, grefate pe infantilisme expuse caricatural, cu o condescendență ironică. Acum însă eroul se confruntă cu tirania alterității, a dualității cu celălalt, astfel încât sinele se divide oximoronic între eul-diurn, vitalist, optimist, aparținător oarecum, conform taxonomiei instituite de Aristotel, tipului Eucolos, respectiv eul-nocturn, hipercerebral, sceptic (Dyscolos), dar turmentat de viziuni angoasante și aprehensiuni thanatice. Moartea devine epicentrul fabulei, personajul tentând profilaxii sau amânări ale întâlnirii cu aceasta. Antidotul este unul dublu: scrisul și erosul, văzute ca virtualități provizorii de trenare a morții. Cabana montană este toposul recluziunii care facilitează descătușarea subteranelor trecutului, dar și oaza de beatitudine guvernată de femeia-ciută, sălbatică si matură, Mara. Doctorul este un spirit al amplitudinilor, marcat de vocația atingerii imposibilului, astfel încât metafora escaladării Marginii Lumii relevă efortul forțării granițelor ființiale, dar și al surmontării etății, un pariu cu sinele, neîmplinit până acum. Introvertit, eroul preferă constant refuzul verbalizării, fiind un ins sensibil, cochiliar. Planurile narative sunt când paralele, când intercalate, iar pasajele metatextuale amplifică și sintetizează ideile vehiculate în paginile anterioare, stabilind congruențe între opiniile eului narator și cele truvabile în cărțile confraților de pe mapamond. Perspectiva asupra sentimentului relevat comportă o paletă poliedrală de receptare. Temporalitatea este când dilatată, când comprimată. Nocturnul impune un univers paralel, cu imagini coșmarești, de factură expresionistă. Obstinația de a conserva normalitatea, dublată de demența de a nu accepta semnele decrepitudinii se izbește de frontiera adevărurilor biologice care denunță trecerea timpului. Destinul doctorului este recompus fragmentar, intercalând timpul psihologic cu cel linear, cronologic. În relațiile sale afective femeile sunt cele care preiau inițiativa, având rolul de actant. Mara este o copie comportamentală și estetică a mamei sale, Teodora și o vreme crede că „moșul” este chiar tatăl ei biologic. Iubirea cu Teodora este însă una idilică din pricina indeciziei bărbatului, care amână infinitival momentul concretizării actului carnal. Atracția față de această fată a pădurilor, de o frumusețe stranie și o conduită deconcertantă se vede și ea trenată de opreliști morale, dar și de teama eșecului. În pofida atitudinii ei agresive, a invitațiilor ferme, succedate de evaziuni și tăceri stânjenitoare, consumarea fizică a relației lor se va produce abia înspre finalul romanului. Confesiunile Marei constituie in facto somații ale luării în posesie, aceasta reclamându-și dreptul de a fi femeie. Relatarea devenirii ei sexuale este realizată într-un limbaj frust, care instigă simțurile bătrânului psihiatru. Aceasta se petrece, după înmormântarea tatălui, cu părintele Serafim, călugăr a cărui onomastică ironică va contrazice componenta lui preponderent hedonistă, părând a fi extras, în registru grav pe alocuri, din prozele lui Damian Stănoiu. Cauza îmbrăcării hainelor monahale, după un periplu etudiantin la Conservator, Politehnică și Medicină, este o femeie. Abandonat de Madelaine, măritată, acesta se transformă într-un eficient gigolo, care-și exercită aplecările sardanapalice, acum vidate de sentimente, contra unor beneficii pecuniare. Călugăr la o mănăstire cu legi din evul mediu din care nu erau eludate coercițiile fizice cu biciul, dar și beneficiul de-a lipsi o dată pe lună fără a fi nevoit să mărturisească acest lucru confesorului, ajunge să fie sancționat de starețul care refuză să-i ofere învoirea, pentru a fi cazat de una dintre beneficiarele grațiilor lui virile, Natalia. Eficientă, aceasta-l amenință pe stareț cu mediatizarea incidentului și-i oferă azil hedonist până la însănătoșire. Tipologia feminină este restrictivă, majoritatea personajelor fructificând ipostaza frivolității, ba chiar a nimfomaniei. Cazurile exceptate sunt binomul Mara-Teodora și Daria. Un episod memorabil este acela al poveștii de dragoste a socrului său. Vocea narativă îi aparține acestuia, fiind marcată de adjuvanți autenticiști de tipul „Povestea Darius”. Istoria lui este valorificată fragmentar, tăcerile sau omisiunile întreținând suspansul și cultivând ambiguitatea. Cassian devine un colecționar care recompune puzzle-ul biotic al acum dispărutului socru, contabilizând supozițiile, cu atât mai mult cu cât prolixitățile pieselor - lipsă se referă la evenimente din război. Istoria lui Darius cu Ella este incandescentă, tensiunea erotică fiind dublată și de încărcătura epică, tragică, mai ales în paginile care descriu dezertarea protagonistului care parcurge, în condiții cvasianimalice, mii de kilometri pentru a-și reîntâlni consoarta care, între timp, terorizată de posibilitatea de a fi expediată într-un lagăr de exterminare din pricina condiției ei parțial iudaice, acceptă - nu tocmai stoică - protectoratul social și viril al unui estetic ofițer hortyst, care-și va lăsa în cele din urmă nevasta și va fugi cu ea în America Latină. Reîntregirea cuplului inițial nu mai este posibilă, lui Darius amprentându-i-se definitiv pe retină imaginea nevestei sale, transfigurată orgiastic, în vreme ce era ocupată de ocupant. Meditațiile asupra propriului material scriptural amplifică dubitațiile, dar privesc depreciativ demersul. Capcanele scriiturii sunt aservite fie cronofagiei, fie futilității: „dacă scrii, te enervezi că nu-ți iese, dacă nu scrii, te înfurii că nu ești la masa de lucru, așa cum ți-ai propus”. Prima parte a romanului stă sub pecetea dualității viziunilor: cea dintâi, marcată grafic prin caractere italice, înregistrează memoria diaristică, tonalitatea fiind reflexivă și uneori edulcorată, prin angrenarea unui dialog ficțional cu moartea, în vreme ce prezentul concret conține o textură epică încartiruită narativului, evenimențialului. Întocmai în cazul lui Blaga, lumina are un sens cosmic, spiritualizat, iar fascinația curcubeului este evidențiată făcând apel la o amintire din copilărie. Fulgerele dezvoltă abilități anamnezice, la fel ca în Tinerețe fără tinerețe de Mircea Eliade, iar glisarea înspre vârsta infantilă se petrece gradual. Nu moartea, ci aprehensiunea ei generează anxietate protagonistului, teama de corporalizarea ei animistă. Rememorându-și existența, acesta realizează că raportul dintre eșecuri și victorii atârnă decisiv în fața celor dintâi. Muntele îl metamorfozează în sens negativ: „devenisem exact ce detestam mai mult: un om incoerent, capricios, torturat de stările pe care, odinioară, în condiții mult mai dificile, le controlam.” Relația cu Mara stă multă vreme sub imperiul complexului Codrescu, aceasta fiind un avatar al mamei ei. Fire excesiv analitică (atribut pe care-l descoperim și la fiul acestuia, Dan, care-l urmează în profesie), Cassian se teme de o posibilă paternitate, limitându-se în cazul Teodorei la îmbrățișări și sărutări fugitive. Racordarea la contemporaneitate este reperabilă și în meditațiile protagonistului care-și deplânge, printr-un lanț de interogații retorice, soarta de individ aparținător tagmei balcanice, est-ice: „De ce a trebuit să mă nasc aici, în Răsărit, unde totul se fură: dragoste, hrană, liniște, viață”. Un exponat definitor pentru această societate de factură mercantilă, pragmatică este nepotul Radu, pentru care universul este divizat maniheic „în tineri și bătrâni, expirați și valabili, învinși și învingători.” În ultima categorie sunt înregimentați cei cu bani, avantaj care echivalează cu cvartetul „bun, drept, moral, adevărat”. Recluziunea montagnardă amplifică nota sarcastică a medicului care vituperează climatul social postdecembrist, dar și frânele fiziologicului, ale senectuții, care au parte de o cenzură oprimantă, o interdicție generată de „debilitatea unui organism care nu-și mai poate păstra sufletul.” Definindu-se ca un sentiment al cărui organism s-a metamorfozat în durere, Casssian încearcă să sisteze efluviile Marei, cultivând încă o atitudine defensivă în privința concretizării legăturii. Istoria lui Darius, amplasată în perioada războiului, este doar pretextul care coagulează detalierile personale ale medicului: genealogia, studenția, sprijinul acordat partizanilor în perioada în care era medic de țară, amorul carnal cu Florica, o profesoară de desen din Pădureni, revenirea la psihiatrie, legătura cu bizara femeie, Natalia Plopeanu, întâlnirea cu Daria, viitoarea soție ce avea să moară la Revoluție etc. Sarcastică și ironică este relatarea vizitei lui N. Ceaușescu în satul pe care l-a părăsit odinioară. Mefiența preotului Calistrat Goga, închis și bătut de securiști din pricina suportului acordat partizanilor, care-l credea detractor este îndepărtată abia în momentul în care i se spovedește în biserică. Primind ingrata sarcină de a supraveghea persoanele cu antecedente psihiatrice sau a celor care au fost încarcerați, acesta o va cunoaște pe Daria, doctorița de o frumusețe briantă, cu simț al umorului, alături de care are de suportat tirania colonelului Onaca și a puzderiei de securiști ce se ocupă de bunul mers al vizitei de lucru. Paginile alocate evenimentului par a fi decupate din filmele lui Emil Kusturita, desfășurarea de „forțe și mijloace” fiind evocată cu umor: vopsirea gardurilor, amplasarea tribunei oficiale, plantarea copacilor noi, regizarea vânătoarei de iepuri, fazani și urși, adăpostiți în cuști-tranșee până la venirea Prea-Iubitului, vaccinarea copiilor care trebuie să-i aducă flori, transportarea animalelor (devenite) prezidențiale - aceleași la fiecare vizită etc., totul în speranța că edilul comunist va dispune construirea unei hidrocentrale și pe Repedea. Demența pregătirilor este focalizată detaliat, urmărind obsesia întreținerii viziunii idilic-socialiste a bunăstării superlative a cetățeanului, dar febra manevrelor mistificatoare este întreruptă de anunțul că N. Ceaușescu nu mai vine. Euforia bahică a consătenilor care s-au înfruptat din licorile și delicatesele mult-așteptaților este din nou sistată de modificarea deciziei prezidentului de a descălica la Pădureni. Beția localnicilor și aromele dionisiace se vor anihilate cu mărar și pătrunjel, iar vocalizele afone ale pădurarilor - vor fi percepute ulterior ca un imn la adresa edilului socialist. Romanul este unul circular: debutează cu apariția medicului Cassian Robert în munți și se termină cu revenirea lui în oraș, meditațiile fiind amplasate din nou sub semnul disjuncției dragoste-moarte. Finalul este unul deschis, iar destinul medicului și al Marei va fi urmărit, poate, în Cel de-al doilea caiet. În pofida paginilor edulcorate pe alocuri de infuzii prea puternice de lirism, romanul lui Augustin Buzura atestă din nou vocația de portretist a prozatorului, abilitatea translării epice, într-un tempo antrenant a evenimentelor, dar mai ales analiza stărilor intime ale insului care se vede confruntat cu un dublu exil: recluziunea ființală și tirania temporalității implacabile. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy