Poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de arta, traducator, diplomat, profesor universitar – Ștefan Baciu – s-a născut la 29 octombrie 1918, Brașov, ca fiu al lui Ioan Baciu, professor de limba germană, autor de foiletoane literare în „Gazeta Transilvaniei”, și al Elisabetei Baciu, casnică, născută Sager.
Poetul care în ciuda tuturor cenzurilor și-a rămas sie însuși credincios, consideră poezia un „colac de salvare” – metafora din poemul „Înscripție pe o corabie” – singurul „colac de salvare”, singura punte între oameni, împărțiți în clase, rase, religiuni, culori; poezia este și va rămâne „un adevărat esperanto al speranței”!
Pentru Ștefan Baciu poezia este, prin însăși esența ei, « universală ». Cu alte cuvinte, „un poem e bun sau e mare și dacă e scris la, să zicem, Rădăuți sau Șimleul Silvaniei (am citat dinadins orașe anonime), unde, totuși, un mare poet poate produce poezie universală. Exemple: G. Bacovia la Bacău, Jaime Saenz, marele bolivian, în La Paz, Rainer Maria Rilke, în izolarea castelurilor sau a pensiunilor ascunse, ca să nu dau decât câteva exemple”.
Poetul consideră că poeziile sale reprezentative nu s-au putut scrie la Brașov, Râmnicu Vâlcea, Nadeșul Săsesc (Târnava Mică), ci în mod atât de paradoxal, la Rio de Janeiro, Tegucigalpa, Berna, Paris, Costa Rica, Mexico, La Habana, ba chiar și în îndepărtatul Honolulu, de unde pleacă acest gând înspre Târgu-Mureș!
Pentru debutul său în revista brașoveană „Klingsor” este remarcat de Camil Baltazar în revista lui Liviu Rebreanu, „România Literară”. Debutează în limba română în revista Răboj cu poezia Eu, iar primul volum de versuri – "Poemele poetului tânăr" (1935), salutat cu căldură de Pompiliu Constantinescu – este distins cu premiul acordat scriitorilor tineri de Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II.
Poetul care face parte din generația „Universul literar”, seria Victor Popescu, alături de Alexandru Paleologu, Traian Lalescu, Laurențiu Fulga, George Voinescu, este plasat în "Istoria literaturii române" de Ion Negoițescu „aproape de originalitatea expresivă a unui Ilarie Voronca, Adrian Maniu, Fundoianu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, a unui Camil Baltazar. Poetul însuși a vorbit despre impactul expresionismului german, altoit pe lirica poeților din neîntrecuta "Antologie a poeților de azi" a lui Ion Pillat și Perpessicius, citită în mod paralel cu "Menschheitsdämmerung" a lui Kurt Pinthus, a cărei ediție originală stătea în rafturile bibliotecii tatălui meu”.
Criticul literar Lucian Boz, în prefața volumului „Poemele poetului Ștefan Baciu” pune întreaga creație a lui Ștefan Baciu sub semnul „clarității”, vorbind despre o fază de descoperire în poeziile de început, când poetul este „un hoinar prin orașe, sate, munți, livezi și podgorii”, influențat literar de Mihai Eminescu și de Francis Jammes, iar ceva mai târziu de Tudor Arghezi, Ion Pillat și George Bacovia. (Lucian Boz, „Poemele poetului Ștefan Baciu”, prefață, Colecția Start, Honolulu, 1976)
Al doilea volum de versuri al poetului apare în 1936 – „Poeme de dragoste”. Apar apoi „Micul dor” (1937), „Drumeț în anotimpuri” (1939), „Căutătorul de comori” (1939), „Cetatea lui Bucur” (1940), „Muzica sferelor” (1943), „Cântecul mulțimii” (1944), „Caiet de vacanță” (1945), „Analiza cuvântului dor” (1951), „Poemele poetului pribeag” (1963), „Ukulele” (1967), „Poemele poetului Ștefan Baciu” (1976), „Bilanțul din urmă averescan” (1976), „Școala primară Andrei Mureșianu” (1976), „Neâmpliniri (1976), „Îngerul malagambist în insula Oahu” (1979), „Palmieri de pe dealul melcilor (1980), „Poemele poetului singur” (1980).
În poezia lui Ștefan Baciu se pot distinge trei vârste lirice. Prima, cuprinsă în cărțile apărute între 1935-1945 îl așază pe poet în descendența tradiționalismului interbelic, a lui Pillat, Fundoianu, Arghezi, Maniu. Îi unește atmosfera de bucolică autohtonă, Baciu simțindu-se „frate cu calul și cu vioara din dulapul de brad”. În notele definitorii ale acestei etape N. Manolescu distinge „o combinație de Minulescu și Voronca”, adică ecouri amestecate din poezia simbolistă și din avangardiști, precum și o imaginație aproape ludică, pusă pe improvizații și neocolind notația directă din jurnal, ca la Vinea. „Poemele poetului tânăr”, volumul de debut, ca și culegerile care urmează, regăsesc firescul naiv al poeziei din secolul XIX, potrivit pentru exprimarea trăirii în amintire, a intimismului, sentimentalismului și nostalgiei. pentru N. Manolescu o „lume întreagă este îngropată în acest tihnit Dejun burghez cu ceremoniile lui culinare, cu mediul, zgomotele și aromele sale azi uitate”.
Din primul volum al poetului Ștefan Baciu amintim poezii ca: „Poemul poetului tânăr”, „Poetul”, „Relieful poetului”, „Invitație la vis”, „Poem de dragoste”, „Mâini”, „Vânătoare”, „Desemn fragil”, „Sonet”, „Pastel ceresc”, „Sat de pe Târnave: Nadeș”, „Medalion: stele”, etc. Volumul are trei cicluri: „Eu”, „Ea” și „Viori”, iar tema centrală este aceea a relației dintre creator și opera sa, dintre poet și poezie. Din acest zbucium al creației se naște dragostea pentru actul creat, deseori comparat cu o zeiță plină de lumină, poezia devenind astfel femeie, ființă, viață. Majoritatea poemelor din acest prim volum sunt adevărate arte poetice, poetul exprimându-și clar concepția despre artă, creație, poezie.
Prima poezie din volum, „Poemul poetului tânăr” reprezintă un drum al creației, dorința tânărului creator de a sta „ușor în zi”, de a „cânta încet”, de a mușca „din traiul ca un măr”, de a merge „pe drumul neted lângă pomii uzi”, de a „visa cu palma rătăcită-n basme și în păr”, de a-și scrie apoi „poemele țâșnind din frunte”. Apar în poezie nu mai puțin de șaisprezece verbe la modul conjunctiv, timpul prezent pentru a accentua ideea de atemporalitate, de nesituare în timp, ideea unor acțiuni posibile, dorite de creator („e-atât de bine...” ).

„E-atât de bine să stai ușor în zi. Să cânți încet,
[să nu auzi
Cum ierburi cresc, să muști din traiul ca un măr
Să mergi pe drumul neted lângă pomii uzi
Și să visezi cu palma rătăcită-n basme și în păr”.

Strofa a doua creează imaginea unui drum ascendent pe care creatorul trebuie „să pășească cu munții – șal pe umeri / la gât, scandând germanice balade”. Fântâna este un motiv care apare frecvent în poezia lui Eminescu, Pillat sau Arghezi. La Ștefan Baciu „fântânile” sunt „de secetă și sete deșertate”, ducându-ne cu gândul la setea de creație.
Fără suferință nu există poezie. „Cucuruzul” creează ideea de asprime, dar în lungul drum spre poezie frunzele aspre se transformă în bandaje trimise de divinitate. Cu „inima pe brânci”, creatorul trebuie să râdă, să meargă mai departe chiar dacă „sufletul sângeră”.

„Prin cucuruz să-ți legi deschise răni adânci
Cu frunze ude de scuipatul cald de îngeri
Să treci prin șanțuri mici cu inima pe brânci
Să râzi când inima îți spune: sângeri”.

În ultima strofă domnește seninătatea, liniștea, cufundarea, atmosfera de basm pentru că se ajunge la nașterea poemului („Și-apoi să-ți scrii poemele țâșnind din frunte”). Verbul „a țâșni” sugerează trecerea prin toate stările pentru creare, asemeni unui izvor.
Acest prim volum („plângere de lumini neted oprite / Din prisma albă a gândului meu lucios pus sub căpătâiul inimilor obosite / să fluiere melodic rezonanța ei de os”) e o creație pură a gândului și ideii. Poetul presară „zbor în cuibul paginilor / Sub cerul gândului și sub streașina ideii”, cântă lumina, bucuria și suferința actului creator, a dragostei juvenile. În permanență poetul caută să respire aerul curat de pe tărâmul poeziei, aerul filtrat de metafore, comparații, personificări, epitete delicate.
Poetul pentru Ștefan Baciu este „frate cu calul și cu vioara din dulapul de brad / Cu sufletul zării și cu țărâna umedă de lună; pașii săi se aud departe ca o vioară / trupul său se ridică precum un zeu; poetul scuipă bucăți de vers și stele; prinț, poetul aprinde lumânarea aurie a peniței / Și cu trăsura imaginației va ieși / Din amarul cotidian / Ca pârga dintr-overde teacă”.
Când poetul e obosit de așteptări și tristeți, cu trupul în spasme și cu mâna tremurândă scrie „basme / pentru afundele cuvinte ce-i veneau în undă”.
Întregul destin al creatorului-poet e spânzurat de-aceeași violină, se află în relație de interdependență cu muzica sferelor, cu muzica inimii, a cuvintelor, a creației finale:

„Duc mâna la inimă ca la o harmonică
Plină de cântec și de clape false, tocite...”

Uneori „tocul e dus cu greu la gât / ca pe un revolver la tâmplă, ca o floare la rană”, poemul devenind astfel „rug în jar și în lemn”.
Apar în acest prim volum o serie de cuvinte cheie, cuvinte care vor parcurge întreaga creație a poetului Ștefan Baciu: vioară, violină, palmă, lumină, apă, peniță, toc, stea, vis, vin, lună, inimă, poet, poezie, deget, silabe, alb, etc.
Volumul este dominat de imagini fragile, delicate. Metafora comparația și personificarea stăpânesc versurile primelor volume. „Relieful poetului”, spre exemplu, este o poezie desăvârșită din comparații subtile menite să creeze imaginea poetului-zeu:

„Și umbra sa trecea pe lângă lanuri ca un duh
Și pașii săi se auzeau departe ca o vioară
Și trupul său se ridica precum un zeu ori un
[bâtlan din stuh
Și brațul drept se odihnea ca un hulub ce vrea
[să moară.

Purta cu pâinea, într-un tainic buzunar
Creionul ca pe o iubită, ca pe-o amintire.
În gând, purtas o carte tocmai ca un zar,
Și cu destinul lui trecea în grea neștire”.

Atmosfera domestică se creează tot cu ajutorul comparațiilor:

„Arareori în lanuri mă plimbam în pielea goală
Și mă miram când cucuruzii se coceau în zi
Ca niște flăcări de gluten și pâine ce or fi
Prelungi tristeți purtate ca un pumn în poală”.

În altă parte poetul duce mâna la buză „ca pe o adâncă tăietură”; iubita moare cu vorba „ca o castană mușcată în gură”; cortina plecării e sfâșiată „ca o durere”; pașii îi aude „ca pe o prietenească și cotidiană revedere”, aerul miroase „ca un măr când plouă”; ziua este „ca un abur rece”; sărutările „ca niște păstăi plesneau; serile și lemnele ca mandoline / Cădeau, plesnind cum corzi, și adormeau”; tăcerea e „ca un ceai rusesc”; sângele fierbe „ca un vin ce se strică”, iar pulsul, viața sună „ca pietre lovite”; melodiile sunt „ca niște prosoape” cu care se usucă heruvimii după ce se scaldă în „bazinul căii lactee; tocul e dus cu greu la gât, „ca pe un revolver la tâmplă, ca pe o floare la nară”.
„Medalion: stele” este o poezie-metaforă:

„Stele, scame din vârful peniței mele de fiece clipă
Pupile pentru cerul meu din orice poezie,
Lumini jucând pe-a heruvimilor aripă
Potir de depărtări plesnind de apă vie

Scrâncioburi pentru sufletele ridicate
Pe funii transcendente lângă ploi,
Stele – spărgându-se pe negurile așezate
Lângă bucățile de vis crescute-n noi”.

Cel de-al doilea volum, „Poeme de dragoste”, pare o prelungire a volumului de debut. Același Ștefan Baciu creator de imagini inedite, abstracte descoperim în versurile acestui volum. Majoritatea poeziilor sunt închinate iubitei care e deseori asociată cu poezia însăși, dar și cu adolescența, e o permanentă adresare directă a poetului către prietena, sora, tovarășa, iubita-muză, lumină, o veșnică implorare pentru curata lumină a inspirației. Tânărul poet creează pentru iubire, pentru ființa iubită ( „Pentru tine am învhegat și am scris / Poemele acestea cu sânge și cu mâna dreaptă” ). Iubita devine sursă de inspirație, zeitate celestă spre care se îndreaptă ochii poetului pentru a descoperi fântâna din care va bea lumina de sus:

„Genunchii ți-i sărut sau buzele amândouă
Când pleci să strângi în cântece de seară
Câmpul întreg și cupe mari de rouă
Cu ploaia plină de feciorie și vară”.
(„Deschidere”)

Ființa iubită e încătușată în cuvânt, devine prizoniera poemului, se transformă ea înseși în Poem, un Poem-Ființă, iar lumina sa e transferată creatorului ei.

„Eu în poeme te-am închis și limpedea-ți lumină
Era în mine ca un cer sau un pahar prea plin...”
(„Tu”)

Iubirea e lumină, ca la Lucian Blaga, iar drumul sinuos al poetului prin noapte spre creație este luminat de „totdeauna înțeleapta prietenă, soră, iubită”:

„Eu am întreaga oboseală scrisă pe pleoape
Tu ești acum o lampă-n întuneric...”
(„Tu”)

Cu fiecare atingere a iubitei, degetele-i par „bucăți de poezie”. Lumina puternică însă începe brusc să-l „doară” pe creator, cu cât mai multă cunoaștere, cu atât mai multă tristețe.
Învăluită în lumină, în mister, iubita e asemănată atât unui înger cât și unei fete oarecare:

„Într-un pahar aș vrea să fie adunată
Prea luminoasa ta făptură.
Să vărs în sânge și să prind în gură
Mirosul tău de înger și de fată”.
(„Într-un pahar aș vrea..”.)

Iubita are părul – „ogor de basm”, gândul e „nor alb, porumbel, rotund” – simbol al ascensiunii, al superiorității, obrazul e de „carne și de cer” – pentru că e o ființă a contrariilor, atât celestă cât și pământească, e „albă căprioară” cu „pași de aur pur și căprioară”, are „fruntea lată, sânul fierbinte, mâna prelungă și dragă”, buza „roșie, ca a nici unei femei / privirea care știe să mângâie și să înțeleagă” („Am adunat...”), „pe coapsele sale adorm hulubi sau câteodată / se culcă fruntea poetului obosită și grea...” („Cel mai simplu poem de dragoste”). Iubita, înainte de a fi închisă în poem, înainte de a se topi în vocale, cuvinte, versuri, strofe, imagini sentimente, ea este născută de creatorul-poet. În momentul de dinaintea nașterii, țâșnirii, ea visează în „pântecele viorii” sale. („Strofe”)
Sunt momente în care lumina „doare”, momente în care poetul se întreabă dacă „tu toamnelor logodnică le ești?” Starea de tristețe adâncă e generată de clipa despărțirii de ființa dragă, fie că e vorba de iubită sau de inspirație.

„Nici ieri și nici alaltăieri nu au căzut mai triste
Mănușile din mâini când ai plecat cântând;
Eu nu mai am puterea ca în fiecare rând
Să-nchid o țară de legende și batiste”.
(„Gest”)

Relația dintre poet și iubită este asemănătoare cu aceea din poezia lui Nichita Stănescu – „Către Galateea” – în care creatorul se roagă de creație să fie născut. Nici creația și nici creatorul nu își sunt suficienți sieși, ele supraviețuind doar prin „răsufletul” celuilalt: „Răsufletul meu te ține să nu cazi”. În poezia „Apropiere” se exprimă clar această idee:

„Trimite-mi printre buze doar o stea.
Tu stai și cânți. Și cântecul, mie
Îmi e apă ușoară și apă grea
Prietenească și caldă melodie.

Îți sunt aproape. Treci cu mâna fină
Prin suflet și prin pielea mea ce nu e.
Ne-nchidem visele (aceleași) într-o violină,
Arcușul peste noi coboară și se suie”.

Îndrăgostiți de „cafea și femei”, cu adolescența uitată „acas’ ori în tutun”, poeții trebuie să aibă „rime și aur de aruncat”, trebuie să scrie „poeme din alte și alte iubiri” („Poeți”).
Poezia „Cântec pentru amintire” este un strigăt pentru lumea ireală a poeziei („Adu-ți, te rog, aminte / De visele noastre...”). Aici creatorul respiră poezie, „descântă poezie păstrând frăția / frumoasă și caldă”. El cere ca poezia, lumea pură în care ideile cad să-și amintească de creator, de cel care i-ar putea da viață din nou acestei lumi, „cu tâmpla aproape de soare”.
Uneori lumina devine „amară”, dar lipsa ei e totdeauna o „durere”, de aceea poetul se află într-o eternă căutare. Căutarea e un drum, o suferință ce duce la creație. În poeziile „Îndemn pentru tristețe”, și „Îndoială” poetul e învăluit de întuneric și lumina ce-o simțea cândva e palidă acum, difuză. Starea eului liric e una de tristețe, dezamăgire, îndoindu-se de forța ființei care cândva îl cufunda în visări și-i arunca privirea spre stele:

„Mă mai iubești tu, oare, pe care te-am cântat,
Mă mai iubești, femeie prea bună și frumoasă?
Mă mai iubești la fel sau ai plecat,
Poemă lineară, perfectă și – armonioasă”?
(„Îndoială”)

Volumul se încheie cu un „Cântec de sfârșit” în care arată importanța pe care o acordă creației:

„Cartea aceasta mi-e pâine și sare,
Ia-o; cu tine să fie oricând:
Albă brățară din spumă de mare,
Galben ineldin aur de gând”.

Dacă în acest volum poetul se hrănește cu lumina ce i-o oferă iubita, în cel de-al treilea volum – „Micul dor” (apărut în 1937 la Brașov) – lumina se păstrează, dar este doar amintire. Volumul se deschide cu poezia „Cuvintele mele” și se încheie cu o „Ars poetica”. În poezia „Monogramă” poetul realizează un portret al iubitei, o zeitate spre care gândul poetului mereu suie:

„Obrazul tău mai dulce decât mărul
Și fruntea mult mai pură ca hârtia
Trupul tău fraged ca și părul,
Mereu înalță-n mine ciocârlia.

Vocea de lied și coapsa de gutuie
Piciorul mai subțire decât ceața,
Gândul mereu în tine suie
Și zâmbetul – inel îți prinde fața”.

În poezia „Ars poetica” poetul împărtățește mitul Meșterului Manole, se identifică cu acesta pentru că unicul rost, destin al creatorului este acela de a crea, de a transforma materialul în imaterial, de a da viață apoi lucrurilor, de a încânta privirea și auzul unei lumi capabile să aprecieze sacrificiul.

„Tu iartă-mi dacă din tine vers am făurit,
Meșterul Manole ca-ntr-o grotă-n mine
Și nu-mi dă pace până n-am clădit
Făptura cea mai scumpă-n cărămizi de rime”.

În cel de-al patrulea volum – „Drumeț în anotimpuri” (apărut în anul 1939 la Iași) – se ajunge la concluzia că iubita prietenă și soră nu va înțelege urletul creatorului, lumina care cândva îl înălța lipindu-i tâmpla de cer își pierde din forța inițială. („Tu o să-l vezi cum geme și n-o să înțelegi”). În poezia „Sonet” iubirea devine o „rană eternă”, iar în „Preludiu” iubita „urcă în vreme și în mine, mergând cu pasul grav pe drumul serii și-mi luminezi tristețile, ca primăvara merii, cu fruntea pală care tremură în tine”. Iubita e acum imaterială, e „umbra marelui Hamlet”, iar poetul n-o mai „ghicește” în „gândul” care „o va scrie”.
„Iarna” este o poezie care sugerează tristețea și întunericul, dar și nașterea; „Primăvara” exprimă elanul, speranța, viața („Am uitat de lacrimi, de tristețe, / Am uitat de trudnice înfrângeri, / Stau în tinerețea – fără – bătrânețe / Și sunt frate bun cu cetele de îngeri”); „Vara” creează impresia de maturitate, coacere, soare; iar în poezia „Toamna” poetul scrie „tristeți la masă” strâns de gât de „ștreangul gros al toamnei” sale.
În poezia „Închinare” poetul se autocaracterizează drept „drumeț în imagini”. Cu fiecare vers poetul se dăruie pe sine însuși („n-ajunge prea puținul dintre pagini, dar tu ia-l, eu dându-ți-l, mă dărui...”).
„Căutătorul de comori” – volum apărut în anul 1939 – este împărțit în patru cicluri: „Fata din ierburi”, „Pre tine te lăudăm”, „Stele căzătoare” și „Panta Rhei”. Primul ciclu e dedicat ei, celei pe care vrea s-o „topească într-o pădure de imagini / Ca pe o limpede stea”. Poezia „Fata din ierburi” e un nou portret al iubitei pe care poetul o așteaptă, o caută ca pe comoara cea mai de preț, ca pe viață însăși.

„Stau împietrit și vocea i-o aștept
Să vie către mine ca o șoaptă,
Îi suie viața, clară-n piept
Și buzele-s căpșună coaptă”.

„Cântec pentru Ea” exprimă imposibilitatea poetului de a-și găsi ideile („Am vrut cântările să le încep, dar seara / Mi-acoperi cuvintele...”) Poetul se află într-o așteptare prelungită, apăsătoare și inspirația, iubita întârzie să apară. Imaginația e o povară, o suferință așteptată și dorită:
„ ...stau ca un han
În drumul tău și-aștept, plecat, povara
Să cadă-n mine-n fiecare an”.
E povara omului solitar a cărui singură dorință e aceea de a-și găsi cuvintele.
În strofa a II-a adverbul „departe” alături de pronumele personal de persoana a II-a „te” și verbul „bănuiesc” sugerează speranța însă conjuncția adversativă dar spulberă totul. („Departe eu te bănuiesc și-aștept / Răbdarnic, orișice popas, orice oprire, / Dar nu-i”). Scurgerea timpului e o imensă durere, o pată pe pieptul obosit: „Cad orele pe obositul piept / Și nu-s decât o lacrimă și o mâhnire”.
Ea e sus, dincolo, o altă lume luminează făptura sa. Poetul poate îndrăzni la raiul ei doar printr-o durere, o suferință foarte mare ce-l frânge, făcându-l să uite concretul. Dar această durere e poate uitată și noroiul ca un cerc, banalul, lumea-cușcă suifocă aspirațiile, visul poetului:

„Nu îndrăznesc să mă înalț spre tine
Poate-am uitat durerea ce mă frânge.
În mine-i beznă, lângă tine-i bine,
Noroiul, c a un cerc, de piept mă strânge”.

Schivnic și rob, ființă prin care adie „vânturi și plânsete”, poetul mai așteaptă totuși o „sosire în ora străvezie”. Sosirea ei ar însemna o eliberare din obișnuință, o eliberare de „tristeți și vorbe”. Ea poate fi mult așteptata inspirație, dar și Moartea sau un Ghid spre altă lume, iubita chiar – zeitate capabilă să asculte tristețile, neliniștea creatorului:

„Vânturi și plânsete prin mine-adie,
Sunt schivnicul și robul cel mai aplecat.
Aștept sosirea ta în ora străvezie,
Și îmi deșert tristețile și vorbele de-odat”.

Apar o serie de forme pronominale accentuate și neaccentuate de persoana I și a II-a (mi-, tău, eu, te, mă, tine, mine) care exprimă dorința de unire, de contopire a lumilor. Apar o serie de cuvinte cu iz arhaic (han, povară, răbdarnic, popas, rob, schivnic).
În „Și-așa te duci...” autorul identifică iubita („draga mea”) cu o „umbră” pentru a sugera imaterialitatea, o ființă de necuprins, neguroasă; e o umbră printre atâtea altele, o umbră oarecare, obișnuită, o amintire fără substanță: „Începi să fii o umbră, draga mea, / O unbră printr-atâtea altele”.
Vocea iubitei se cufundă, trece în vreme, se uită, se ascunde „ca în pământ”, comparația exprimând ideea de moarte, de expiere, stingete. „Fruntea curată”, cea iubită de poet apune în „brazi”. Stingerea nu s-a produs încă, autorul folosind un viitor popular („o să-nceapă”), dar e sigur că se va petrece.
„Vocea, cu limpede murmur de apă,
Trece în vreme, ca în pământ.
Fruntea curată – la care eu cânt
Să-apună în brazi o să-nceapă”.
Ecoul pașilor nu mai e simțit, totu-i „cântec de frunză grea, ruginie”, personificarea sugerând căderea gravă, plină. Iubita devine incapabilă a mângâia pleoapa bolnavă a poetului și ușor, ușor se risipește în „aer și-n timpul afund”.
Poetul însă iartă și „cade la picioarele” icoanei ascunzând rana adâncă.
Pentru Ștefan Baciu îngenuncherea e „întruchipare de ceresc, de vifor și de stâncă”, e ideea de perfecțiune, de chin, de împăcare, de divin. Nimic nu are sens, creația însăși e inutilă fără însuflețirea divină, fără focul ideilor, fără clocot, suferință, nimic nu rezistă, nu e durabil, spărgându-se în secunde:

„Prin tine am privit: zadarnice sunt versuri
Când niciun foc de stea nu le pătrunde;
Și toate trec – învinse universuri,
Cad secole întregi răpuse de secunde”.

Interesantă în acest volum este și relația dintre creator și divinitate. Se observă influența lui Arghezi, Dumnezeu fiind o altă comoară pe care poetul o caută în permanență. Dacă Arghezi se zbate permanent între credință și tăgadă și căutările lui sunt pline de suferință, Ștefan Baciu e sigur de existența unui Dumnezeu atotputernic, el nu simte nevoia ca Arghezi să pipăie și să urle: este! Poeziile în care este analizat raportul omului cu divinul se apropie și de poezia religioasă scrisă de Vasile Voiculescu. Ștefan Baciu așteaptă însă (ca și Arghezi) un răspuns din partea Lui, îl așteaptă nu ca o confirmare a existenței Sale, ci ca o nevoie apăsătoare de Înalt, de Sublim, de Creație, de Iubire.
În „Psalm de supunere” poetul, cu inima mustind singurătate, se consideră nevrednic de bunătatea Lui și își dorește să fie rob în ceruri, sugerându-se ideea de puritate divină, de perfecțiune. Prin activitățile obișnuite, domestice, parcă românești, pe care și le imaginează în ceruri se produce un transfer al pământescului în celest, o încercare de contopire a celor două lumi, a materialului cu spiritualul:

„Mai bine, Doamne de m-ai fi ținut,
Să mă târăscnetrebnic rob în ceruri,
Să șterg de praf al îngerilor scut
Și Precistei să-l văd de giuvaeruri.

Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineața,
Ieșeam cu oile Prea-Bunătății Tale,
ȘI pruncilor le-aș fi adus dulceață
Și lui Sân-Petru îi coseam sandale”.

Spre final poetul e împăcat cu voința divină, își acceptă și își asumă destinul – acela de „a roboti la oameni, pe pământ”.
În „Psalm” poetul îl găsește pe Dumnezeu și îl poartă „aproape” pentru a-i fi „sprijin și lumină”. Se dorește o contopire cu divinitatea („Te vreau în mine-n orice oră, tot mai mult, / Tu, dulcea și serafica mea melodie...”), Dumnezeu fiind ascuns acum în „tocul care-acum Te scrie”, aflându-se, deci, într-o relație directă cu Poezia, cu Arta.
Majoritatea poeziilor din ciclul „Stele căzătoare” au turnură de pastel în care autorul descrie aspecte din natură, transformările suferite de natură cu ajutorul metaforelor, comparațiilor, epitetelor: „Zi de vară”, „Târziu toamna”, „Treceam prin vii”, „Stătea bolnavă via”, „Preludiu de iarnă”, „Sonet”, ”Spre ziuă”, „Natură moartă”. Predomină în aceste poezii imaginile vizuale („Stătea bolnavă via de prea multă lumină, ziua pe cer își spală fața, albe steaguri, convoaie de lumini,cer văpsit, zăpezile ca pala frunză, întinsul alb te doare ca o roșie rană, albul șes cu sclipet de mătzasă” ), auditive („Tăcerea murmură în frunze-o rugăciune, Și vâtul o să urle, trecând din plop în plop,E-o tuse-adâncă în gâtul cerului...,îngerii plâng iar cu voci de piculine, o voce sună-n calma seară, se-aude doar cum morții tac, urlară în desișuri lupii” ). Nu lipsesc nici imaginile olfactive („aerul amirosea a coarnă, unii dintre struguri au miros de tămâie”).
Ștefan Baciu e un fin observator, înregistrator și descriptor al panoramicului, pe care îl descompune în detalii precise. Acordă o mare atenție pitorescului, simplității și armoniei clasice.
Se observă influența lui Ion Pillat. Tematica și sensibilitatea poetică a lui Ștefan Baciu sunt nuanțate de atitudinea apolinică și dionisiacă în același timp, într-un discurs plastic și de o expresivitate care asociază nostalgicului seninătatea și armonicul.
Rupt parcă dintr-un discurs mai amplu, creator de atmosferă, pastelul Stătea bolnavă via..., poezie dedicată părinților, are toată recuzita de sursă romantică ce ține de poetica simțurilor: parfumul, aromele (tot aerul amirosea a coarnă), culorile (stătea bolnavă via de prea multă luminăî), dinamica ascensională, sonoritatea ritmică a unui timp al rodului:

„Stătea bolnavă via de prea multă lumină
Și toamna ca un uliu deasupra ei trecu,
Iar noaptea ca un abur se ridica din tină
Când soarele-n tărie suflarea își dădu.

Tot aerul, ce proaspăt amirosea a coarnă,
Din deal până în câmpul brăzdat cu fier de plug.
Arar suna în codrii o ostenită goarnă,
Pe drum, căruțe pline cărau spre târg belșug”.

În „Toamna târziu” se creează o atmosferă apăsătoare terestră și celestă încărcată de tristețe, durerea devine materială, cerul e plictisit, gândul descompus. Aici se observă și influența poeților simboliști („Mă-ngrop în amintire cu buzele uscate, / Cu fruntea răvășită și gândul descompus...”).
Într-un cadru specific românesc poetul își poartă pașii „printre prunii grei de prune” simțind „în nări a Domnului mireasmă” cu inima – „un lan de lacrimi și secară” („Zi de vară”), privește apoi cum un bou „rănește seara” sau cum o frunză moare „sub filoxeră” („Treceam prin vii”), pentru a simți apoi „frigul ruginit” după ce toamna și-a pogorât „fruntea-n brazi” („Preludiu de iarnă”). Tot iarna „molizii vin la vale-n goană, ca skiorii” și totul doare acum ca o „roșie rană”. („Sonet”).
Cu ciclul „Panta Rhei” se produce o schimbare în lirica poetului Ștefan Baciu. Sentimentul care sălășuiește în versurile de acum e cel de tristețe adâncă, de nostalgie. Apar titluri ca „Zădărnicie”, „Agonie”, „Terține pentru moartea mea”, „Somn ultim al poetului”, „Testament”. Apare tema timpului, a timpului care e resimțit ca o rană pe fruntea poetului. Acum lumina din primele volume e departe, aproape stinsă, pală, poetul creând cu propria-i lumină, fără a mai apela la inspirația unei lumi zadarnice. Se simte durerea, deznădejdea, plânsul tăcut în fiecare vers:

„Tristețea aceasta: odată și-odată îmbătrânim,
Obrajii ca niște frunze se fac,
Frunțile scad, se usucă, tac;
Ce repede pălim.

Durerea de-a nu fi mângâiat toate frumoasele
Ne doare. Și mâinile mereu răcesc,
Buzele se strâng, îngălbenesc,
Ni se simt oasele”.

Lipsa de speranță, spaima că poetul-creator nu va fi născut de propria-i creație, că va muri în anonimat, neștiut, necunoscut se simte în fiecare vocală a poeziilor din acest ciclu:

„Azi urăsc lumina și cântarea
Și-o să-mplânt cuțitu-n inimă ca-n pâne,
O să mor uitat ca și un câne –
Nimeni n-o să-mi ție lumânarea”.

Poetul compune acum „Terține pentru moartea mea” și își scrie un „testament înaintea unui ultim somn pe-o margine de zi”. E chinuit de tăcere și se simte „singur și uitat / Prin nemărginirea vieții; Mai singur, mai singur mereu / Prin albele vremii ninsori”; „Singurătatea-mi apasă pe clampă, singuir rămân printre oameni”. Poetul simte că și-a „îngropat tinerețea în lume ca-ntr-un sicriu” și așteaptă „Marele Timp” să îl ia. Singurătatea devine motiv central ca la George Bacovia
Cuvintele sunt grave, sumbre și se repetă obsedant: „singur”, „singurătate”, „trist”, „tristețe”, „inimă”, „durere”, „doare”, „timp”, „moarte”, „negru”, „alb”, „sicriu”, etc.
Apar o sedrie de structuri menite a exprima starea eului liric: „viscol de durere”, „durerea...ne doare”, „plânsul tăcut”, „rod amar”, „aud tăcerea / Cum coboară-n suflet ca-n ruine”, „pleoapele prea grele”, „tăcerea cade”, „tocul pâlpâie”, „zadarnic te caut”, „un iezăr pe tâmpla tristeții”, „gura mută înnoadă tăcerea”, „intră durerea”, „dinții din gura pustie nu-i aud tremurând”, etc.
„Cetatea lui Bucur” e un volum închinat Adinei („Adinei îi închin această evocare lirică a orașului pe care împreună am învățat să-l cunoaștem și să-l iubim”) și are 5 cicluri: „Peisagii”, „Vin frișcă și tutun”, „Ziduri”, „Oameni”, „Duh”.
Bucureștiul este pentru Ștefan Baciu „flautul, cântarea și mânia”, e oraș „sătul cu strada nemâncată, / Demonic sfânt..., mamă vitregă, tată”. E orașul de departe, cel mult iubit („Nu ești aici, dar hăuești departe”), e orașul pe care înstrăinatul îl strigă, îl urlă, îl cheamă, simțindu-l alături „ca pe-un frate”. Aici nopțile vin cu „roaba din foburguri...cu galbene hangere”, se opresc pe geamuri, „ca perdele, ațâță focuri” pentru că Bucureștiul are nopți destule atât „aprige” cât și „candide”, pentru că cetatea e un oraș al contrariilor („Nopțile”). În orașul în care amurgul sperie o „geamandură” („Lacurile”), în orașul care „toarce”, totul e „calm, visul ultimului frig” e departe, ucis de o „roză galbenă de soare”; totul e învăluit în tăcerea duminicilor, e o pace galbenă scăldată-n soare; Cișmigiul e bântuit de „nimfele și satirii” de altădată; Cimitirul e împrejmuit de copaci ce „suie spre cer ca fumuri”, ducând cu ei parcă bucuriile și tristețile morților, iar „femei în negru, ca morminte / Plutesc pe-alee ca lumini” („Cimitirul Belu”). Pe Șoseaua Kisseleff apare-un „cârd de fete, / trec amazoane, foșnește lumea dichisită” („Șoseaua Kisseleff”); pe „brâul de umbră și de fard” al Căii Victoria e „foșnet de mătase” („Calea Victoriei”); pe Lipscani e „viață, zgomot și tortură”; amestec de rase de oameni, o lume cosmopolită, balcanică. La marginea cetății Ștefan Baciu laudă, asemeni lui Tudor Arghezi, „puroiul gros ce colcăie”, ... „maidanul ca un hoit ce stă în soare” așteptând să se descompună, tot aici „sudoarea acră suie către stele” („Periferie”).
Ciclul „Vin, frișcă și tutun” prefigurează un univers balcanic, cu „femei ca savarina ce preschimbă-n bâlci lumina din cetate”, cu oameni „sorbind cafea cu gesturi delicate” care aprind „havane și se cred pașale” și privesc la Capșa „pricomigdale, trufe baclavale”. Lumea aceasta pestriță, zgomotoasă se aseamănă cu aceea a lui Anton Pann și cu Isarlâk-ul lui Ion Barbu.
Volumul „Muzica sferelor” conține 28 de sonete iar motivul central este cel al scurgerii timpului. În relație cu tema timpului se află aceea a zădărniciei, a deznădejdei, a lipsei oricărui sens, rost. Lumea devine o scenă, o piesă prost jucată, cu actori care nu-și cunosc rolul și prea puțini spectatori. Poetul devine aici un Prometeu care a dorit să aprindă, să ofere omenirii lumina prin versuri, dar acum se vede în situația de a fi prizonier al zădărniciei. „Prometeu înlănțuit”, poetul nu mai poate crea, tocul devenind „o aripă de gâscă”. Creatorul se află în imposibilitatea de a crea, tot ce realizează i se pare superficial și rezultă în urma unei trude imense, vizibile pe fruntea poetului: „Un stih e sânge, strofa este trudă, / Suntem fierarii ce din greu asudă” („Ars poetica”). Poetul simte acum că strofa, stihul, însăși cuvintele s-au înstrăinat („parcă ai fi altul”). Poemul devine brusc o rece trudă, pentru fiecare vers poetul varsă lacrimi, suferă, iar într-un târziu, „plângând în stranie tăcere” cade răpus de-o „calmă oboseală”. Totul e o încercare de a potrivi, e „patul lui Procust”, un „rod amar, un semn de întrebare” („Sonetul”).
Creatorul devine acum conștient că destinul îi e potrivnic, iar după ani de luptă cu ritmul, cu rima („La pândă ritmul stă, lovind cu rima, / Precum cu-o ascuțită halebardă”), cu abstracte norme totul devine zădărnicie:

„Poeți, zadarnic vă luptați cu zarea,
Cu praștia voi veți lovi zădărnicia
Și nu veți prinde în ritmuri melodia
În care zeii au purces cântarea”.
(„Ars poetica”)

Pentru Creator totu-i inutil, zadarnic într-o lume în care condeiul e mort și timpul îl apasă pe tâmple, înlănțuindu-l ca pe un Prometeu autohton, fără foc, fără lumină: „Condeiul tău azi nu m ai este spadă, / Cu care spargi oglinzile și gerul”. Cu toate astea, căzând într-o toropealădulce, poetul iartă și e oarecum împăcat cu soarta, chiar dacă încearcă permanent să o învingă, conștient fiind de valoarea operei sale, conștient că o lume în care praful acoperă cărți nedeschise nu-l poate înțelege, într-o lume în care cei care din întâmplare deschid cărțile sunt fie invidioși, fie snobi, fie... detractori. Acestora din urmă le spune aspru: „Cu un scuipat nu murdărești laguna” („Detractorilor mei”).
Timpul apare obsedant, adevărat personaj complex, el duce la zădărnicie, la inutilitatea tuturor lucrurilor. Găsim aici influențe din Eminescu și Blaga. Poetul se simte supt de Timp („Mă fură timpul”), clipa este „cucuvaia / Ce umbră dă din strania-i aripă”. Creatorul își dorește să depășească Timpul prin opera sa, dar simte că nu poate trage perdeaua dintre cele două lumi și dă doar de un „mâl gros cu gust amarnic”.

„Sunt fără număr sensuri ce îți scapă –
Vrei dincolo de timp să vezi? Zadarnic;
Te-nfunzi în vis ca într-o dulce apă

Și lopătând, vei da mereu de prunduri,
De mâlul gros, cu gustul lui amarnic.
...Te trage amintirea tot spre funduri...”

În „Sonetul așteptării” – bat „ornice, ca stele cad minute”; în „Pe o carte de Francis Jammes” – „trec ani vuind și parcă sunt zile”, iar în „Interior” – ornicul își „plimbă mersul peste / Această lume fără de zăbrele și ora moare ca o muscă”.
Eul liric simte acum că se sfârșește cu fiecare clipă pentru că „mori mereu aflându-te în viață” („Distracții”) și fumează „hașișul orelor în pipă”, scuturând doar „scrum de amăgire”, în timp ce „se destrăma o noapte ca o clipă”. Clown, poetul simte „Zădărnicia / Cum scoate limba-n fiecare seară și vede lumea ca o scenă cu inși ce se înfruptă din plânsul său cu rânjete” („Clown”). „Þeapăn ca mormanele de lemne”, îmbrăcat în negru, dar fără a fi „cioclu”, trece poetul luptând zadarnic cu Zădărnicia, cu Timpul, în „veacul ăsta plin de naftalină” („Capul de rățoi”).
Cel de-al doilea ciclu al volumului, - „Tu” - , este adresat iubitei pentru că poetul iubește din nou. Surâsul ei îl poartă „ca o plută” și aud sub „pasul ei terține”, îi oferă apoi „caise și căpșuni, canestemate / Și-o pară: inima-ntr-un coș cu mere” („Te iubesc”); simte din nou o lumină albă învăluindu-l, după care are brusc „îndoieli”, mâna ei devenind „fum și ceață”, o nouă pierdere.
Caiet de vacanță este volumul care se remarcă prin liniște, lipsa de griji („descătușați de griji”), simplitate. Atmosfera e rustică, românească, se simte nostalgia vremurilor de mult apuse, poetul fiind aici un exilat, un înstrăinat care duce lipsa „Acelor sate albe și umile”, care vrea să mai meargă „Pe Olt în sus, în satul Sticlăria”.
Așa cum bine este cunoscut faptul că „dor” este cuvântul fără sinonime totale în alte limbi nu din cauza sărăciei limbilor ci datorită simbolisticii lui, poemele lui Ștefan Baciu cuprinse în volumul de față stau sub semnificația și profunzimule dorului, „amestec de sentimente și trăiri, aduceri aminte, iluzii, căutare de negăsire, ceață”.
Cuprinzând ciclurile: „Lecția de singurătate”, „Poeme de dragoste”, „Pontice”, „Călătorii”, „Analiza cuvântului dor”, volumul este parcurs de drum, este călătoria poetului spre concluzia dată de poezia cu același titlu din încheierea cărții.
„Lecția de singurătate” este o incursiune în viața pământească cu „totul” ei, cu natura și anotimpurile ce o determină condiționând-o, cu momentele zilei și implicațiile lor în viața Poetului, cu trăirile pe care le determină, cu strigăte și iluzii, vise, amintiri, tăceri – leitmotive ale ciclului – menite parcă să creeze imagini și obsesii, toate acestea fiind guvernate de Timp, devenind el însuși personaj, ax al unei existențe dureroase tocmai pentru că e raportată la trecut, acele aduceri aminte ce parcă dezintegrează sensibila natură umană.
Omul este călătorul, pelerinul prin viață, iar dacă întâmplător are în această viață parte de glorie, ea nu poate fi altfel decât rece, căci cine altcineva dacă nu sufletul e singurul mecanism ce dă căldura, oferă cheia unei existențe fie ea chiar și viciate de aducerile-aminte implicit dureroase.
Timpul este acea curgere ce aduce cu el sau mai bine zis pustiește, el e goliciune, el învârtește o roată, cea a vieții până la momentul când Moartea sărută hoțește.
Printre elementele ce trimit clar, neîndoielnic spre țărmurile patriei – frunze tinere ca vise, flori, caise, păpădie, melci, fluturi, luna, vin, mămăligă, cocori, mierle, plopi nuferi albi, duzi, pruni, piersici. Poetul este finul observator al vieții, el este cel care prin intermediul condeiului ce este când clopot (răsunet, ecou), când ștreang (stingere, moarte) reușește să fie mesagerul, intermediarul celest-pământean între materialitate și spiritualitate: „Cu patria și norul ești de-un rang...”
Ștefan Baciu găsește conexiunile perfecte între anotimpuri și etapele vieții – astfel primăvara și dimineața sunt început și speranță pentru ca mai apoi înserare, noapte, toamna e rătăcirea, somnul stingerea, adormirea. Tristețea poetului e exprimată atât prin imagini cât și prin alăturări surprinzătoare de cuvinte, el fiind Prințul rătăcit cel cu inima carbonizată într-o lume la rândul său amară, el este cel încărcat de ambiții boeme, cel ce-și spune: frunte, să nu cazi, cel pe care doar carne uneori îl doare.

„Și-mi spune-n grai străin: eșri om
sau zeu ce a știut să zboare...”

Guvernat de tema singurătății asumate, conștientizate, de tăceri ce apasă și devin aproape materiale ciclul este așa cum arată titlul – o lecție până la urmă învățată, este un ciclu de rememorări de momente într-o existență cu trimiteri clare spre o perioadă trăită în țară, - o viață furată, cum spune poetul, o casă pe care n-o va mai regăsi, un loc unde fereastra era legătura cu lumea, o viață în care el este „șoimul dârz cu aripile retezate”, „inima ciuruită”, este cel căruia i s-a tăiat elanul dar căruia natura îi este prieten, copacii fideli și sinceri îi spun: „Nu renunța! Luptă!”
Creațiile acestui ciclu, deloc întâmplătoare, au curgere, continuitate, legătură – de la „Călătoria interplanetară”, - el, omul , călătorul efemer – la veșnicia „Planetelor” la ciclul anotimpurilor, la aștri guvernatori soarele și cel mai ades luna, la conexiunile cu trăirile, simțirile, senzațiile poetului și strâns legate de amintiri, la prințul necunoscut și exilat ce vorbește despre el prin vers, la umbre și idei, la răspântii, la viața ca ospiciu, la lampa ca obsesie, ca aducătoare, mijlocitoare de gânduri, amintiri, de cuvinte ce sunt fie scutier – apărare, barieră a trecerii timpului, fie vasal – supus rațiunii sau chiar duce – putere; ele, cuvintele sunt acelea prin care Poetul redă imagini dintr-un timp și spațiu nu numai dragi, dar irecuperabile: „îmi port crucea în această lume ce dezumanizează doar sufletul e dezertor” și doar cuvintele sunt mesagerii lui iar „silabele remodelează poetul și sonetul”.
Scurt ca și întindere și sărac, modest ca și număr de poezii, ciclul „Poeme de dragoste” e imposibil de ignorat sau de a fi tratat cu superficialitate. Metafora iubirii, prezența iubitei declanșează versul mustind de pasiune, taine învăluite în panta tristeții, în parfumuri și mirosuri, în ceață sau fum, în cer sau în ploaie.
De la „Zori de zi”, de la prima licărire a dimineții bucuria de a-i spune Ei bună dimineața nu e și nu va putea fi egalată sau întrecută:

„Ești un fum, ești un foc, o pădure de taine,
Ești un cer îmbrăcat în cămașe de umbre”.

„Neclară ca steaua”, „somn sau parfum” cu ochii „lacuri mari” sau „stepe mexicane”, Iubita este împlinirea fără de care orice vis, sau mai bine spus Visul ar fi rămas „ostatec în inimă” și fără de care „nici eu nu mai eram”.
Imn închinat dragostei, sau chiar manifest, ciclul armonizează cu aceeași idee centrală, cu acel „Dor”, cuprinde elemente cu care Ștefan Baciu ne-a obișnuit deja, căci cum ar fi fost ea posibilă, iubirea, sau cum s-ar fi manifestat dacă nu printre și prin elemente precum: „plopii, salcâmii, stelele, luna, vântul, viile”.
Ca și spațiu de manifestare, Iubirea e statică, meditativă, se țipă pe „străzile tăcerii” cu gura ce-i „megafon al marilor pasiuni”, iar cei doi, El și Ea, sunt când tulburați, când nemișcați în Patul lui Procust, când meditativi vorbind de Blaga, Rilke sau Nietzsche, guvernați de luna ce „deasupra zâmbește și plânge”, complice cu și la dragostea lor.

Dominat de tristeți, ciclul „Pontice” e dovada clară, este opinia exprimată de altfel vădit de Nicolae Manolescu că pentru Ștefan Baciu „lumea s-a redus, comprimându-și spațiile, apropiindu-și polii”, astfel că ținuturi îndepărtate, continente ca Asia, Africa Mică, America se amestecă în țesătura fanteziei lirice cu Dobrogea, Tulcea, Mangalia, globul pământesc s-a micșorat, istorii și lumi se amestecă, marea e martor la ele, doar ea vorbește, și până și sufletul devine ca golful de viață pustiit.
Analogii, comparații ce apar la tot pasul, „pescărușii, marea, valurile, farul, golfurile, corabia, matelotul”, deci întreg spațiul marin, întregesc și creează o atmosferă tainică și totuși revelatoare în care farul e „amant fantastic iar valul ca destinul în inimă izbește / vestind trecutul urbei golit de viitor”.
Călătorii, peisaje, rememorări, vise redau în acest ciclu neputința întoarcerii în trecut, în vremuri luminoase, în vremuri dragi și fericite, neputință generatoare de nostalgii:

„Niciun tren
nu trece acum pentru mine
În nicio gară”.

Astfel poetul e sortit să găsească doar în sine imsgini ce reînvie fericirea aceea de atunci, cufundându-se în cenușa reîntoarcerilor..
Ștefan Baciu redă (atât cât pot reda cuvintele trăiri) ideea profund nostalgică a unui paradis pierdut, cum i-ar spune Proust:

„Ai vrea să pleci în zări ca o corabie
Dar ancora te ține în nisip
Tîind în inimă c-un vârf de sabie
Al amintirii viu și palid chip”.

Peisaje văzute, țări, locuri mirifice cum le-ar descrie alții (Berna, Rio de Janeiro, Rin-ul, Rhân-ul, America) nu sunt altceva decât „baluri, păduri de beton armat” în care el, Poetul, rămâne singurul haiduc.
Poate că dacă i-ar fi spus ciclului acesta „Evocare”, Ștefan Baciu ar fi reușit să redea nuanța, dar numindu-l „Analiza cuvântului dor”, el face deja conexiunea cu sufletul, cu sentimente și trăiri de tot soiul, dar mai presus de toate de o profunzime dură și dureroasă, iar prin amintirea încolăcită pe lacrimi dulci își transmite mesajul trist, melancolic, amarnic.
Fiind vorba de „dor”, amestec de sentimente, nici poeziile nu aveau cum să fie altfel decât încărcate de simțiri, vizibil mai lungi decât în ciclurile anterioare, fiecare dintre titlurile poemelor având o semnificație, o trimitere la locuri, la fapte, la oameni, la stări legate, conexate țării, patriei, tărâmului românesc după care, indiferent în ce loc mirific din lumea largă s-ar fi aflat, poetul a tânjit până în ultima clipă. Nimeni și nimic, doar ea singura, amintirea, i-a permis să retrăiască, să-și hrănească astfel sufletul secătuit de dor. Doar prin lacrimi și somn, senzații olfactive, poetul simte țara, târgul românesc, mahalaua bucureșteană:

„Și nu pot uita nici în somn,
Că în zilele amare tu ai hrănit
Dorul meu de libertate.

Adorm cu tine sub pernă, zidind
Într-o lacrimă pură
Inefabilu-ți chip”.
(„Patria”)

Lui Ștefan baciu i-a trebuit acea pasăre măiastră – sol fantastic pentru a reauzi glasuri, voci dragi (cea a memei, tatălui, surorii) –
„voci știute, voci apropiate sau dragi
și toate-mi spuneau despre Þară”
(„Pasărea măiastră”)

Amintiri de fapte, locuri, nume (Emil Botta, Al. Paleologu, str. Armenească, Bulevardul Pache, Grădina Icoanei, București, Brașov, Dâmbovița), obiceiuri pur românești, dansuri (hora) și jocuri (oina) evocate în acest ciclu nu fac decât dovada clară a unei dureri, răni deschise, a unui Dor ce mistuie și se amplifică:

„Dorul bătea ca un crivăț în sufletul meu
Luând frunze și vise de-a valma,
Nu am putut nici un cuvânt să strig.
Numai tăcerea mea stătea de vorbă cu Þara”.
(„Pasărea măiastră”)

Mirosul puternic de tei, liliac, dar și de grătar, păcură, păcat, țuică, cinematograf revin puternic în conștiință, în suflet pentru că odată penetrat acest loc de izul celor amintite, nici toate apele lumii nu-l vor mai putea curăța:

„Azi, când toate acele mici întâmplări
Sunt o parte din marile întâmplări ale vieții,
Sting lampa pe alt meridian și evoc în odaia mea părăsită
Splendidele nopți bucureștene
Când ornicul timpului bătea fără sincope”.
(„Elegie bucureșteană”)

Tot în acest ciclu este o rememorare, poate chiar o antiteză între ceea ce a avut, ce trăiește și ce a trăit în Þară. Totul se reduce la o comparație a cărei unică, singură soluție e că ea nu există, nu se poate face pentru că:

„Doar visul mei de Martie, românesc,
Sunându-și ghioceii-mi spune că trăiesc
Întorsul timp mă ninge cu lumină
Planeta trece-n goana ei străină”.
(„Mărțișor”)

Dâmbovița e curgere, tăcere și tristețe, șoptire, primele încercări literare, provinciale, avânt răpus de refimul politic, fluierul Iancului, plugul, secera, coasa, acasă, cârciumi, parcuri, fanfara cu muzica ei militară, toate-și găsesc locul în acest ciclu, toate concură la starea de dor, căci:

„Toate îmi spun ce puțin îmi aparțin mie însumi”.
(„Poetul la tropic”)

Toate cele dragi, prin comparație cu mirosurile simțite în momenzele prezente (banane, portocale, ananas, mandarine, nuci de cocos) nu incită, ci:

„În mine se trezește mai mult un dor
- Decât o foame –
De zmeură, de afine și de mure”

(adică Totul românesc), și nu-i rămâne poetului decât să:

„Aștept(e)
Visez(e)
Și veghez(e)”

Dacă în toate poeziile la care am făcut referire până acum s-a simțit puternic melancolia evocării, acum este rândul disperării să intervină acut, grav în poeme precum „Apel”, „Exil”, „Încă o zi în exil”. Pe tărâmul poeziei se pot întâlni vechi prieteni, - „Pe autostrăzile și aerodromurile poemului” – („Apel”), încrezători în aceleași idei, fideli acelorași credințe.
Vechi tradiții și credințe românești, elemente definitorii, reprezentative pentru români (Miorița, Carpații, ciobani, oi, fluiere, Marea Neagră, Paște, cozonac, ouă roșii, tei, Bărăgan), toate vin în poezia lui Baciu atât de firesc și curgător pentru faptul că ele, ca și el fac parte din altele, și concluzia este că:

„Din toată averea rămâne credința:
Icoană, pavăză, armă”.
(„Încă o zi în exil”)

Melancolic, trist, disperat după locuri, oameni, fapte, stări, Ștefan Baciu își exprimă însă și regretul, suferința pentru nedreptățile, lipsa de libertate, de exprimare dar și speranța în schimbare, în lumină:

„Curând, mai devreme decât foarte curând
Ghioceii pământului vor prohodi mișeii...”
(„Cântec de emisfere”)

Bineînțeles că nu puitea lipsi din acest univers rememorat, regăsit prin amintire și senzații olfactive nici „vioara”, nici apelativul „mândro”, nici celebrul „aoleu”, căci:

„Numai amintirile sună din nai
Sufletul meu e un dezacordat țambal
Cuvintele stau spânzurate ca o rochie de bal
Și suflu a jale în lume, ca într-un buhai –
Când eram mai tânăr, dorule, unde erai?”
(„Arii naționale”)

Spre finalul ciclului apare, cum era de așteptat, Orașul natal, Brașovul, acel paradis pierdut, a cărui evocare nu mai poate surprinde fără să doară:

„Ne întâlnim în zbor, oraș ardelenesc,
(Mi-e inima o fortăreață de ruine
Dar pulsul eu mi-l simt pornind din tine)
Și tot ce azi trăiesc, din tine retrăiesc”
(„Brașov”)

„Tu ești, orașul meu, pierduta mea iubire?
(„Revedere la Brașov”)

O, cum aș mai privi din tine
Decorul nou al vechilor zăpezi!”

Ideea că niciodată acasă, nu va fi decât în România este clar exprimată în ultimul poem, cel ce dă numele ciclului, precum tot evident e exprimată și dorința arzătoare a poetului:

„Veniți, aduceri aminte, sunt prizonierul vostru
Așezați-mă pe covorul fermecat al iluziilor
Și spuneți, pentru o clipă măcar, că de-aici
De lângă banabierii țării Amazonului
Nu sunt decât două stații de tren
Până la cireșii din Râmnicu Vâlcea”
(„Analiza cuvântului dor”)

Începând cu „Poemele poetului pribeag” (1963), s-ar produce o înăsprire a imaginilor, iar peisajul multisecular al republicilor latino-americane s-ar completa cu viziuni din Bucegi, din Miorița, din Brașov. Această ultimă particularitate a atras atenția mai tuturor comentatorilor poeziilor din exil ale lui Ștefan Baciu. S-a vorbit despre un „exotism răsturnat, al cărui centru de greutate se află nu în punctul de sosire, ci în cel de plecare” (Emil Câmpeanu), iar Nicolae Balotă a observat că prin noua sa poezie Ștefan Baciu a reușit să dea viață unui vechi vis al simboliștilor: „s-a instalat în exotismul reveriei lor, și-a apropiat numele, locurile onirice, și-a înscris destinul de solitar vagabomd în spațiul poetic, răsturnând sensurile reveriei, inversând nostalgiile, visând în Hawaii la ninsorile din Þara Bârsei, petrecând un Crăciun șcheian via Honolulu”. Pentru Florin Manolescu „acest tip de ubicuitate poetică s-ar realiza nu numai geografic, ci și lingvistic, sub forma unor combinații plurilingve” neobișnuite, ca în poeziile „Cântec român în rime hawaiene”, „Cântec sibian în rime japoneze” sau „Cântec român în rime hispanice” din volumul „Singur în Singapor” (1988).
Alți critici literari ai exilului au subliniat generozitatea lirică, absența oricăror complexe (al elocvenței, al poeziei pure, al rigorilor excesive ale limbii și versificației) din poeziile lui Ștefan Baciu (Mihai Niculescu), dimensiunea nouă, whitmaniană sau maiakovskiană, dar și „riscul platitudinii sau al unor orientări eterogene rar armonizate: fantezist și romantic, cosmopolit și bard al provinciei, suprarealist și sfâșietor de omenesc” (Emil Câmpeanu). Ioana Pârvulescu descoperă o voluptate onomastică fără egal în poezia română și o tehnică prin care poetul se plasează la „limita dintre arta naivă și arta de avangardă” iar Doina Uricariu vede un „soi de cadavre exquis devenit destin exquis”.
Poet cu o memorie desăvârșită și o sensibilitate adâncă („Arhiva mea este memoria și singurătatea în mijlocul Oceanului Pacific...”), Ștefan Baciu ar trebui să revină în prim-planul vieții literare din țară, critica literară trebuie să-și întoarcă mai des privirea spre poetul care a „mânat Miorița până pe coasta Atlanticului, până aproape de Pampas”; spre poetul cu „gândul pierdut în Carpați” privind „albastrul cer românesc pe care strigă stoluri de corbi”; poetul care a făcut din Europa un „târg românesc”, din Brașov – „negru pământ cu clăi aurite” pe care-l „sărută peste graniță” și din București – „oraș adormit cu splendide nopți”; poetul căruia pe plaja Copacabana i se făcea dor de Galați, Brăila sau Târgoviște, poetul care a colindat chiar și „coasta Africii și îl roade regretul că niciodată” nu a fost la Turnu-Măgurele; un Ștefan Baciu care a purtat „ciobănașul lui Grigorescu” la colțul inimii pe toate meridianele.

Bibliografie
· Florin Manolescu, "Enciclopedia exilului literar românesc" 1945-1989, Ed. Compania, București, 2003.
· Ștefan Baciu, "Poemele poetului tânăr", antologie versuri
· Florea Firan, Constantin M. Popa, "Literatura diasporei", Ed. Poesis, Craiava, 1996.
· Emil Câmpeanu, "Poemele poetului pribeag", "Revista Scriitorilor Români", nr.3, 1964, pp. 194-198.
· Ioana Pârvulescu, "Brașovul din Pacific", "România literară", nr.3, 1-7 feb. 1995, p.5.
· Doina Uricariu, Ștefan Baciu – "In memoriam. Triplu salt oceanic și liric", "România literară", nr.3, 26 ian-3 feb, 1993, pp. 12-13.
· Români în și cultura europeană. Enciclopedie. Vol. 13. Academia Americano-Română de Știinșe și Arte, Davis, 1992, p. 9-12.
· Nicolae Manolescu. "Fișă pentru o biografie poetică", "România literară", nr. 25, 1990
· Lucian Boz, "Poemele poetului Ștefan Baciu", prefață, Colecția Start, Honolulu, 1976)