agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3267 .



Creangă redivivus! Sau altfel despre libertatea de a scoate pușca
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Incomprehensibil ]

2010-03-30  | [This text should be read in romana]    | 




Filosoful de sistem care a ros toată viața din osul fără carne și fără măduvă al Abstracției este auzit și acum cum perorează, lipsit de cel mai mic dubiu și cu deplină încredere în adevărul profeților sale, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Filosoful acesta, trecut prin cele mai înalte școli ale Omului, intrat și ieșit o dată cu gâștele în și din Ireductibil, are momente de iluminare ce nu i se dau oricui și oricum. De aceea, el trebuie crezut, ba chiar iubit și, dacă e cu putință, zeificat încă din timpul vieții. Spunând filosoful nostru asta, parcă îl și vedem cum aleargă, gâfâind abundent, să mai oficieze încă o slujbă la altarul Împăcării cu fiara de viață, așteptând fără nicio curiozitate ziua de mâine, despre a cărei venire nu-și face griji. Filosoful senin ca și cerul dintr-o vară în arșiță știe că ziua de peste încă o zi va fi și mâine, și poimâine, și mai departe la fel.

Despre acest filosof nu voi vorbi astăzi, decât poate din nevoia echivalentă celei de a lăsa în pământ încă un picior, obosiți de mersul pe membrele altora. E destul că îl vedem prezent pretutindeni – în Universități, Academie, Istoria canonică a Culturii, dar și în rafturile librăriilor, umplând biblioteci și, la fel, și feluritele noastre moduri de a deschide și apoi de a închide ochii.
Azi voi îndrăzni doar să arăt, lăsând vorbirea în seama celor știutori de astfel de lucruri. Arătarea mea îl are în vedere pe Creangă și o trăsătură de-a acestuia despre care ar trebui să îndrăznim a vorbi mai mult. Poate și mai bine. Și, pentru a fi luați în seamă, mai des. Voi arăta spre spiritul lui Creangă, adică spre ironia lui. Această intenție mi-a fost trezită de un amănunt biografic prezent, infinit sublimat, în toată opera lui. Amănuntul vizat poate fi descris și așa:

Era prin aprilie sau mai, o zi nu tocmai bună de stat printre oameni. Zi întunecată, răvășită de un vânt insistent care nici nu tăcea, nici nu spunea nimic nou. Cum ședea diaconul în camera sa, preocupat peste măsură de problemele din urmă, o larmă asurzitoare îi curmă șirul gândurilor. O clipă i s-a părut ca o aude pe Ileana, fiica părintelui Grigoriu, plecată de-acasă pentru pricini mai vechi, repetate mii de ani în alte decoruri și costume. Dar nu, nu era Ileana a lui. Ea țipa altfel. Și pe o singură voce. Apoi iarăși s-a lăsat adâncit în gânduri. A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor. Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă…Nici nu-și duse vedenia până la capăt, că se și văzu trezit din nou de hărmălaia ce venea de undeva de afară. Poate mi se pare mie, își spuse el. Să fie protoiereul Buțureanu cu cohorta lui de sclavi, umblând mereu îmbrăcați în negru? Nu i-am scris eu negru pe alb că am comis păcatul, fără să îi ascund nimic? Unde era viciul? Unde depravarea? Nu le-am cerut și atunci să îmi spună și mi-au împuiat capul cu slove știute și răsștiute? America asta chiar că merita descoperită. Altă lume! I-am văzut eu pe frații mei de altar cum le scăpărau ochii de plăcere, își spuse el și își mai trase o dată coada lungă de păr peste umăr, parcă pentru ultima oară. Da, nu cred că este el. Vocile astea care vin de afară nu au nimic prefăcut în ele. Avea dreptate Bădia – Natura nu minte niciodată. Diaconul care nu mai știa dacă va mai liturghisi vreodată sau nu, își curmă singur acest din urmă gând, pomenindu-se cum peretele alb din spatele patului pe care stătea atârnată o cruce strâmbă deveni transparent ca o fereastră. Prin fața ochilor săi strălucitori, trecea ca pe o uriașă scenă deschisă un cortegiu cu adevărat regal - o capră cu trei iezi, unul Dănilă Prepeleac, pus pe gâlceavă cu fratele și cu dracii, două fete, una a babei, alta a moșneagului, un prinț Făt-Frumos, un altul pe nume Harap-Alb, Ivan Turbincă, alt specialist în draci, Stan-Pățitul, un porc de viță nobilă, hotărât să pună capăt blestemului, un om leneș care cerea mereu de mâncare, un cocoș ducând în cioc o punguța cu doi bani, unii însetați, alții flămânzi și mulți, mulți alții. Încălzit de bunăvoința peste măsură pe care cineva i-o arăta, diaconul își aruncă de pe el haina sfântă, prinse cu putere flinta și ieși val-vârtej în curte. Ciorile negre, pe fețele cărora se citeau atâtea chipuri de-ale lumii, care apucară să zboare, care căzură ca trăsnite de pe turla bisericii. Apoi se întoarce în casă, amintindu-și ce fusese odată și trebuia spus.

Creangă aparține fără nicio îndoială spiritelor așa-zis ironiste. Numai Socrate și Kierkegaard i-ar sta alături, numai de n-ar vorbi ei alte limbi. Și nu ne gândim la ironia aceea banală care trădează umoarea sarcastică a unui spirit malițios și frustrat, ci la starea de spirit a unei ființe superioare pentru care singurul mod de înfruntare a realității este tocmai ironia. Dacă mulți n-au văzut în el mai mult de un bufon, un măscărici pus pe glume pentru a-și distra copios auditoriul, aceasta este pentru că el însuși, ducându-și metodic până la capăt ironia, i-a făcut să cadă în propria plasă. Unul singur pare a-l fi înțeles, hrănit și el din același aluat existențial. Aluat existențial, spun, și nu cărturăresc, pentru a nu lăsa să se înțeleagă că atitudini de felul acesta se învață pe băncile școlilor, fie ele și academii de prestigiu. Este aproape o lege că spiritele înrudite, nu doar că sunt alese să închidă ochii într-o parte, deschizându-i în alta, în același timp, dar să și împartă și aceeași băutură dulce-amară a prieteniei.

Nimic din ceea ce trădează prezența ironismului nu i-a lipsit lui Creangă. Detașarea de tot și de toate este condiția obligatorie a unui spirit care, tocmai pentru că nu este legat de dogme sau de idei fixe, își poate dovedi astfel libertatea. Seninătatea contestatară cu care poți nega tot ceea ce pentru alții e sfânt și indiscutabil este recognoscibilă peste tot în opera lui. Dacă nu ajungi să tragi cu pușca prin locurile sfinte sau măcar un fluierat scurt, vei cădea inevitabil în sterilitatea papagalului oficial, lipsit de bucuria care îți amintește că: Doamne, ce de isprăvi am mai făcut și-atunci !.../ Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz și crud:/ țin minte să fi ucis trei sute șaizeci de dușmani într-un singur asalt -/ ah, răcnetele mele de mânie și triumf și-acuma mi le mai aud!...// La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul,/ rostandizând pe pragul unui veac;/ viteaz și inutil și graseiat la culme,/ luptam și-atuncea - ce era să fac? (Geo Dumitrescu).

Ironia nu începe și nu se termină în ograda omului. Însuși Dumnezeu duce la Creangă o existență ironică. Dacă pentru seriosul și mult prea sărăcitul existențial Leibniz, lumea creată de Dumnezeu este cea mai bună dintre toate lumile posibile, pentru Danilă Prepeleac Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut, făcând ca locul în care se mișcă Harap-Alb și ceilalți să fie întors pe dos.
După detașare vine batjocura, a doua determinare a unui spirit ironic. Ca un asemenea truc să reușească, e nevoie de o artă a disimulării, spiritul ironic trebuind musai să poarte o mască a seriozității naive. La fel cum Socrate trebuie să facă pe prostul, să se prefacă a nu fi nimic de capul lui, așa și Prepeleacul trebuia să fie dintre aceia căruia-i mânca câinii din traistă, și toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Eroul lui, deși pare un prost printre oameni, se dovedește un isteț printre draci: Până acum toți râdeau de Prepeleac dar acum a ajuns să râdă și el de Dracul.

Vin în urmă celelalte fețe ale ironiei – prefăcătoria, amuzamentul și spiritul de frondă. Spiritul ironic renunță la gândul de a-și înjosi adversarul. Eroul lui Creangă își lasă mereu adversarul să fie încredințat că are dreptate și că pe fruntea lui strălucesc laurii deșteptăciunii, când, de fapt, și dreptatea, și deșteptăciunea aparțin celuilalt. În fine, ironia înseamnă permanentă frondă față de existența lumii în totalitatea ei. E nemulțumire perpetuă și insatisfacție constantă, dar o nemulțumire și o insatisfacție a căror expresie vie este o atitudine în care nu morala precumpănește. Dacă ar fi citită în acest registru moral Povestea poveștilor de Creangă, ar trebui să ne apropiem purtând centura de castitate peste urechi. Ori se știe cât de bine se simt copiii în preajma lui! Creangă nu este un filosof și nimeni nu poate cere să fie citit așa. Blestemul aceasta l-a ocolit. Ca și pe prietenul de care am vorbit și care ar fi riscat prin aceasta să fie amintit doar pe holurile universităților. Creangă este un înțelept a cărui știință de viață vine de undeva de foarte departe și de foarte adânc, de acolo de unde orice filosofie bine rânduită se întoarce moartă de foame pentru că nu se găsește nimeni să îi arunce măcar un os. Soarta serioșilor este să moară de foame și de sete lângă munții de mâncare și la doi pași de fântâni. Soarta înțeleptului este să vorbească nu de dincolo de ușă, ci chiar din casă. Adică mereu.

Din acest punct de vedere, Socratele tuturor și Creangă al nostru se întâlnesc exact acolo unde cei mai mulți se despart – în inimă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!