agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-08 | [This text should be read in romana] | Romanul istoric al lui Javier García Sánchez, intitulat în spaniolă “Ella, Drácula” (Editorial Planeta, 2005), a apărut și-n română, la editura Nemira, imediat, chiar în luna august a aceluiași an : “Contesa Dracula”. Deși traducătoarea Cornelia Rădulescu ar fi trebuit să păstreze titlul original, de "Ea, Dracula", se poate constata că în romanul negru al acestei Dracula-femeie localizarea acțiunii, bibliografia, titlurile de capitole, precum și subtitlul lui (”Erzsébet Báthory”) vorbesc de la sine despre Ungaria barocă. Prin această maghiarizare a mitului vampirului nu se intenționează deloc a se “fura” (ci doar a ni se împrumuta) brand-ul Dracula. El este restituit neamului care l-a generat, care nu este cel românesc. Autorul J.G. Sánchez intenționează doar să ne arate adevărata provenință a mitului universal Vampirul, Dracula. Interesant e faptul că niciun scriitor român sau maghiar nu s-a încumetat să devină autorul acestei temerare, lucide, obiective istorisiri. Nici n-ar fi reușit, fără vreun gram de subiectivism, vreun scriitor maghiar sau român. J.G. Sánchez, datorită neromanțării biografiei reale a criminalei Elisabeta Báthory, ne invită să parcurgem pe nerăsuflate un roman-parabolă dar și istoric. Reușita literară este desăvârșită, ea aparținând unui renumit prozator din Occident, născut în 1955, cu o carte de vizită impresionantă. Despre prozator aflăm doar de pe site-ul cu interviurile sale în presa din Spania, și nu din traducerea românească (căreia îi lipsește o prefață, un tabel cronologic), faptul că Javier García Sánchez predă teoria romanului în orașul natal, Barcelona, fiind “unul dintre scriitorii spanioli fundamentali din ultimele zeci de ani, autor al romanelor La dama del viento sur, Última carta de amor de Carolina von Günderrode a Bettina Brentano, El mecanógrafo, sau La historia más triste”. Javier García Sánchez se dovedește un povestitor remarcabil. Dintr-un principiu nedeclarat al autenticității scrisului său, el reconstituie limba vorbită în mediul nobiliar maghiar ardelenesc, atmosfera de epocă. Se servește mult de documentele din arhivele occidentale (mai ales cea a Vaticanului), de cărțile istoricilor, precum și de alte izvoare anterioare epocii baroce din Ungaria începutului de secol XVII. Vrea să reconstituie o variantă medievală a legendei despre Dracula feminin, trecută sub tăcere și interdicție în timpul Contrareformei maghiare, prin care se șterseseră aproape toate urmele existenței unei scelerate rude a doi principi transilvăneni, Elisabeta Báthory. Romanul spaniol a avut încă de la teoretizarea esteticii barocului de către Baltazar Grácian o tematică socială și o linie realistă, acceptând totuși alegoria și fantasticul. Javier García Sánchez alege un subiect epic problematizant, al metamorfozării unei contese în Dracula ; ajunge în punctul de generare al unui mit – după cum procedase Mihail Sadoveanu rescriind în “Baltagul” mitul fundamental al morții ciobanului din Miorița, lansând la noi tipologia romanescă a femeii puternice, legenda Vitoriei Lipan. Numai că, pentru cultura maghiară, legenda Draculei Erzsébet Báthory circulă pe șoptite, blazonul familiei ei de principi ai Transilvaniei putând fi oricând maculat, chiar prin amintirea numelui ei. Foarte documentat, Javier García Sánchez își argumentează la orice pagină dintre cele peste trei sute câte are acest roman, ideea de bază (tema romanului) că Dracula a existat cu certitudine, trăind în Ungaria, dar nu ca principe c-un mic domeniu feudal sau ca domn valah întemnițat la Viségrad. În ceea ce ne privește direct, ca români, atenționarea editurii Nemira de pe coperta cărții – “Ea, nu Vlad Þepeș, a fost adevăratul Dracula !” este inexactă și am avea de făcut o rectificare. Ar fi trebuit tradus de fapt “adevărata Dracula”, pentru că în spaniolă reclama în mass-media a romanului apărut în 2005 e mai lungă, nedând numele contesei vrăjitoare, ci păstând taina, prin pronumele “Ea”, scris de altfel în textul operei cu majusculă: ”Ella, y no Vlad Þepeș, fue la verdadera Drácula, pues cometió, con sus proprias manos, un genocidio sistemático sin parangón en los anales de la criminología de todos los tiempos.” Vlad Þepeș a fost poreclit popular Drăcea în timpul vieții sale. Nu există, decât în cazuri izolate, câteva intenții culturale ale ungurilor de-a discredita originalitatea mitului lansat în lume de către Bram Stoker. Mitul valah al Drăculeștilor (spiță de domnitori Basarabi), mai ales cel al lui Vlad al II-lea Dracula (cel Bătrân) și al fiului său Vlad al III-lea Drăcea (Þepeș) circulase într-un alt mod, ca legendă medievală, de un exotism alimentat de viziunea gotică în Povestirile germane despre Dracula Voievod (Nürenberg, 1488, Bamberg, 1491). Dracula voievod s-a văzut “renăscut” în mentalitatea sașilor ca rege neîncoronat al spiritelor fantastice prin zonele Bran, Sighișoara, Sibiu. Un autor anonim sas de la Sibiu ori de la palatul lui Matiaș Crai este “vinovat” – sau altfel spus are meritul purei speculații denigratoare, mistificând viața reală a lui Vlad al III-lea Drăcea – și de redactarea legendelor rusești despre Dracula. Negustorii nemți au fost victimele lui – fiind cunoscută persecutarea lor nemiloasă, “genocidul” tragerii în țeapă de către Þepeș. Intimidarea locuitorilor sași din Sudul și Estul Ardealului a fost repetată în aceleași regiuni, peste cinci sute de ani, victime câzând urmașii lor prin lagărele comuniste. Dar, foarte posibil este ca mitul săsesc-rusesc despre Vampirul domnitor (Vlad-Þepeș, înnobilat în Ardeal, căsătorit a treia oară chiar cu o nobilă maghiară Elisabeth) să se fi transferat brusc în prima jumătate a secolului al XVII-lea asupra unei descendente a familiei Báthory. Pecetea pactului cu diavolul a fost pusă peste viața sângeroasei contese Elisabeta Báthory. Mai întâi, în romanul “Contesa Dracula (Erzsébet Báthory)” se fac tot felul de reconstituiri a sute de vieți periclitate, curmate din cauza funestei contese. János Frantisek Pirgist, fiul unei spălătorese « în nobila casă a neamului Nádasdy Báthory, mândrie a nobilimii ungare » (p. 13) și al lui Imre, fierar din Târgoviște, este primul personaj ce dă mărturie scrisă și trăită despre « aparițiile » contesei. Acestui martor creditabil i se arătase Ea, stăpâna, încă din copilărie : lângă un castel Varannó, călare pe bidiviul ei preferat, roibul Visar, într-un « nimb luminos » cu « țepi irizați » (p. 14-15). Contesa de la începutul secolului al XVII-lea, din « cruda castă Báthory », era rudă cu foștii principi ai Ardealului, Sigismund și Andrei. Despre soțul ei se dau datele următoare : « contele Ferenc Nádasdy, precum și alți cavaleri războinici, era încă în viață și se lupta în permanență cu necredincioșii veniți din Anatolia și care amenințau să se extindă ca o molimă spre inima creștinătății. » (p. 14). Din neatenție, János face hybrisul de a-și ridica recunoscător fața necăjită spre chipul contesei, atras de « adâncul întunecat al acelor ochi care îl priveau atenți și totuși lipsiți de expresie ». Se alege cu o pedepsire exemplară. Dar să rearticulăm, ca dintr-o raclă gotică a huniazilor ce dorm la Alba-Iulia, intriga romanului. Tensiunea, curiozitatea, ezitarea (de care vorbește teoreticianul literaturii fantastice, Tzvetan Todorov) este declanșată de ciudățenia că la castelul Varannó « nu erau fete », deoarece și ultimele zece din sat « fuseseră luate în urmă cu câteva zile ca să intre în slujba Contesei », încât rămăsese « acel peisaj uman lipsit de râsete feminine, care erau bucuria lumii » (p. 17). De aceea portretul fizic nicidecum preromantic (sau de roman gotic) făcut Elisabetei Báthory are ceva eliadesc și proustian, din perspectiva uimirii lui János, ce avea atunci numai șapte ani. El e chemat de contesa ce se întorcea de la vânătoare însoțită de suita ei. De fapt este vorba despre o evocare la maturitate a lui János, observator atent ce însemnează în memoriile sale că Ea era « frumoasă ca Luna într-o noapte senină de vară », având « expresia de severitate marmoreană » și « albeața pielii, extrem de palidă în contrast cu părul negru care se zărea de sub pălărie » (p. 18). Îi face o reverență, cum îl învățase maică-sa, dar știe că nu trebuie s-o privească deloc în ochi. Nu recunoaște că-i era frică și se scuză politicos că-i obosit. În continuare, prozatorul Javier García Sánchez mizează pe scurtele analepse, pe analiza psihologică; dar mai ales pe imaginile plastice ale comportamentelor umane, ale animării decorului fascinant. De exemplu, când Ea îi oferă lui János un măr (ca unui mic Paris) și-i atinge « delicat » părul, apoi obrazul. Forța micilor detalii reiese din derularea lor aproape cinematografică. Se creează astfel suspans, o atmosferă telepatică între personaj și cititor : « János a mai făcut doi pași. A văzut o mână înmănușată în mitene din piele de căprioară. A văzut degetele albe și osoase, pline de inele, care-l chemau. Și-a plecat capul, docil, pentru ca doamna să-l atingă. » (p. 20). Ca un detectiv, micul János îi urmărește pe Dorkó, Jó Ilona și Ficzkó cel șchiop cum aduceau în căruță patru țărănci foarte tinere « care intrau în serviciul Stăpânei și pe care aceasta le recrutase personal ». (p. 23) Coșmarescul, grotescul, abjectul vor reieși la aflarea despre băile cu sânge de fecioare. Băiatul auzea toată noaptea din camerele slugilor «sunete îndepărtate și întrerupte ». Mama, precum și Katalyn Benieczy, o altă spălătoreasă – presimțind că aveau să moară peste un timp – îl reduc pe János la starea viețăților necuvântătoare. Îi sugerează că se va salva doar dacă se va preface surdo-mut cât timp avea să trăiască Elisabeta Báthory : « De-acum înainte să fii mut și surd. » ; « – Gyermek csendes…”Copil tăcut”. Asta i se cerea, asta păreau să-i ceară pe un ton rugător cele două femei pe care le iubea atât de mult. […] În fond, pentru el toate astea erau ca un joc incitant. I se cerea să fie ca o pană, ca un obiect. Numai că se știa incapabil să respecte o parte a pactului tacit încheiat cu Kata și cu mama lui : curiozitatea lui înnăscută avea să-l țină în alertă. Să privească, fie și de departe. Să audă, chiar dincolo de ziduri și de uși ferecate. » (pp. 23-24). Legenda mușcării în adolescență a Elisabetei de către un lup pe care-l săgetase la vânătoare are un dublu pretext : să ne intrige asupra dobândirii unor forțe nefirești de către ea (« i-a tăiat beregata, blestemându-l »), dar și a cruzimii, pentru că pe lup îl crezuse vampir, regretând chiar imediat că-l ucisese. Îi spusese : « – Te vagy enyém baty, bocsánát…Voltál huyle…”Iartă-mă frate. A fost vina ta, ai fost un prost…” » (p. 26). Autorul cărții se dovedește a fi, prin realismul psihologic al multor replici schimbate de către personaje, un bun cunoscător al limbii « maghiare comune » și al unui dialect al ungurilor din Transilvania. Le face ungurilor și un istoric. Deloc elogios, dar citând din actele catolice: « după ambuscada din 904, nu mai aveau încredere în nimeni și jefuiau acolo unde era posibil » ; « Episcopul Luitprandus a scris despre ei că, pentru a semăna tot mai mult spaima, obișnuiau să bea sângele celor uciși. » ; « Și Reginum, abate de Prum și Treveris, îi pomenește ca pe ”noii huni”, vădind cruentam ferocitatem și beluino furori, adică o cruzime feroce și o furie bestială, adăugând apoi că nu era vorba despre oameni care trăiau ca oamenii, ci ca vitele. » etc. Abia în capitolul al doilea din prima parte a romanului aflăm că János descoperise adevărul dispariției celor patru țărăncuțe. Ele fuseseră târâte de către cele trei slugi în beciurile castelului. Suntem oripilați pătrunzând în tainicul labirint al nașterii golemului feminin Dracula, care va străbate ca un fior rece, secole la rând, mințile înspăimântate de geniul malefic al contesei : « Totul, fiecare colțișor din coridoarele interminabile și reci conține adevărul unor fapte ce nu pot fi pomenite fără ca fruntea să i se acopere de o sudoare rece. Ar trebui s-o știe și aerul care a legănat la sânul său acea taină. […] Și pământul acelor curți, și mestecenii nemișcați. O știu și ei. Pământul, pentru că a acceptat ca pe el să fie târâte niște sarcini care lăsau în urmă o baltă sângerie. Mestecenii, pentru că au fost paznicii tăcuți ai unor înmormântări grăbite, departe de orice cimitir, neînsoțite de nicio rugăciune tristă. Cele patru fete din satul Vág-Ujhely care au fost aduse la Varannó și pe care János le-a văzut intrând cu căruța n-au mai ajuns niciodată la Castelul Pistyán, cum îl asigura Ficzkó pe tatăl uneia dintre ele. Nici măcar n-au mai plecat de acolo. Din odăile Contesei, cele patru au ajuns în beciurile castelului, unde erau spălătoriile, la fel ca la Csejthe. Spălătorii la care nu puteai ajunge pentru că nu era voie. Iar când au venit zorile, ele erau gata să pătrundă în zorile unei alte vieți. Pletele lor blonde erau acum precum o mătură, țepene de groază, trupurile lor fragede deveniseră un fel de pernițe de ace din care nu mai curgea nicio picătură de sânge. Erau cam de aceeași vârstă la care fusese Erzsébet când se căsătorise cu contele Ferenc Nádasdy, căruia îi era menită de la unsprezece ani. » (p. 32). Treptat asistăm la băile de întinerire pe care le comanda mereau Elisabeta Báthory, după ce recurgea la o întreagă recuzită a mașinăriilor ei de tortură, numai spre a se scălda în tot sângele obținut din muribundele făpturi nevinovate. Iată explicațiile pe care le aduce scriitorul spaniol pentru a dovedi construirea în corpul acestei femei a unui golem terifiant, mai ales după ce avea să rămână văduvă, la vârsta de patruzeci de ani : « Deja adolescentă, era o preoteasă a magiei negre. Și, precum șarpele, cinocefalul sau basiliscul, a perseverat în a se preface ea însăși în animal mitologic. Cât timp a trăit soțul ei și a avut de crescut cele trei fiice, Orsolya, Anna și Katherina, și pe fiul Pál, a încercat să-și înfrâneze cum putea mai bine strigătul care o sfâșia pe dinăuntru. A acumulat viziuni, dorințe, mai întâi impure, apoi sălbatice, aidoma strămoșilor ei Báthory, chiar și dintre aceia care trăiau departe, în Transilvania. ». Paranoia contesei se agrava, iar prozatorul J. García Sánchez folosește emfaza ca să ne ”telegrafieze” starea de transă: « Dar când a simțit că are puterea în mâinile ei, și-a dat drumul. Chiar așa. S-a eliberat. O știuse dintotdeauna. Era specială. Era aleasa și nimeni și nimic nu-i putea ciunti destinul. Nemurirea. Gândul acesta o însoțea probabil încă din copilărie: ea, frumoasa, serioasa și puternica fiică a lui Gyorgy și a Annei, ambii din ramura Ecsed a spiței Báthory, cea mai temută din toate familiile nobiliare care stăpâneau Ungaria, nu trebuia să îmbătrânească și nici să moară ». Elisabeta Báthory credea, din tinerețe, în răsturnarea eticii feminității; contrazicea ipocrizia mătușelor care nu se putuseră abține să nu păcătuiască. Urând îmbătrânirea, experimenta nelegiuirile, făcând apologia desfrâului. Încălcase din adolescență tot ce-i fusese interzis prin sfaturile bunicii Orsolya Kanisky: « Era un joc cu ideea inconsistentă, volatilă, de păcat. Să păcătuiești, așa cum gândea ea, însemna să o faci în deplină cunoștință de cauză. Cu premeditare și deliciu. Să păcătuiești însemna să simți fericirea absolută, după ce te-ai scufundat în păcat din proprie voință, nu pentru că nu te puteai stăpâni. Să te simți mai tare, mai puternică, mai senzuală, mai frumoasă. […] Biblia a fost izvorul hrănitor și malign din care a sorbit lacom pe când era doar o copilă. Se limita să facă așa cum se spunea în cartea sfântă. Dacă ar fi păcătuit, așadar, cu toată ardoarea pe care i-o cereau corpul și mintea, poate că s-ar fi potolit îndeajuns când ar fi ajuns la vârsta adultă. Dar nu. A preferat să acumuleze energii timp de aproape patruzeci de ani. […] Pură în fire, perfectă în cruzime, neprihănită în perfidie. ». Fantasticul magic al “Contesei Dracula” se bazează la Javier García Sánchez pe adevărul istoric. Nu ca în fantezista creație pseudoromanescă “Dracula” a lui Bram Stoker. Autorul este un iscusit stilist, folosind pentru portretizarea eroinei sale atâția tropi (comparații, epitete multiple și cromatice, metafore, hiperbole, enumerații) încât ne putem întreba dacă nu încearcă să îi alegorizeze viața nefericită – pentru că suferea de convulsii epileptice. Contesa Erzsébet este prezentată și ca o inițiată, cunoscătoare a tuturor arcanelor, a limbajului fiarelor (vorbește cu lupii, trăiește o înhăitire cu lupii, transgresând condiția umană spre specii inferioare din regnul animal). În contrast, personajul-narator Janos o surprinde alergând înspăimântată prin grădinile cu garoafe, trandafiri și chiar orhidee, deplângându-și destinul pecetluit. Se insinuează clar faptul că ea ar avea dublă personalitate, neputându-și controla instinctele criminale – depășind astfel până și “demonii” ori pe doi dintre frații Karamazov (Smerdiakov și Dmitri) ai lui Feodor Dostoievski. Halucinațiile pe care le are din adolescență Erzsébet nu-i fac mai puțin culpabili pe toți oamenii de la castel, care au păstrat sub jurământ faustian taina blestematelor ei sacrificii. Îmbăierea în lapte pentru întinerire, plăcerea de Sardanapal feminin la vederea jeturilor de sânge nevinovat ieșit din fecioara de fier – instrumentul de totură favorit al ei – i-ar face pe mulți dintre cititori să închidă până la urmă paginile acestei cărți. Însă subtextul protestatar din spatele imaginilor aproape naturaliste din roman, precum și tehnicile narative folosite de J.G. Sánchez încurajează publicul să ducă până la bun sfârșit lectura. Atmosfera castelelor dintr-un sfârșit de ev mediu sumbru nu este doar aceea a romanelor gotice (negre), pentru că prozatorul spaniol vrea să realizeze în această carte și un fel de cronică a perioadei din secolului XVII, când urma să se petreacă o metamorfozare a contesei Dracula în spiritul dominator al Împărăției întunericului, talpa iadului, după cum spun românii. Ea a momit sute, poate chiar mii de țărănci să vină la palat, ca să-i fie slujnice. A pus în mașini de tortură trupurile feciorelnice între doisprezece și șaptesprezece ani, fără să-și oprească instinctul sadic, orgasmele sale animalice. Consuma periodic anumite substanțe, aromatice, foarte scumpe, având ideea paranoică a reîntineririi sale la un moment dat. A șantajat pe toți curtenii săi, pentru ca taina acestor “orgii” sabatice să nu fie aflată. Istoricii și criminaliștii aveau să descopere peste trei veacuri de la moartea Elisabetei Báthory urmele supliciilor îndurate de copile, în gropile comune numeroase făcute de stăpâna acestei regiuni din Ungaria. Ca un alter-ego al autorului, personajul masculin narator, János Pirgist, fiul unui fierar Imre din Târgoviște, este prezentat încă de mic. În mintea sa vedem cum se depozitează cumplitele scene din beciurile castelului. Originea sa presupus valahă ne face pe noi, cititorii români, să-l comparăm pe acest copil-adolescent-tânăr – având prenumele János provenit dintr-un Ioan – cu personajele argați și mici curteni ale Doinei Ruști din romanul “Zogru”. De fapt János Pirgist este crescut de maică-sa, o spălătoreasă din Sighișoara, care se oploșise de-un timp și ea pe la castelul blestemat. Dacă în preajma Târgoviștei din romanul “Zogru” își pierduse viața un fiu bastard din neamul voievodal al Drăculeștilor, omorât bestial de către tâlhari – lăsat fără piele într-o pădure –, iată că și romacierul spaniol J.G. Sánchez avea nevoie aici, în urma consultării unei vaste bibliografii istorice și din domeniile artelor, de-un insignifiant individ, fiul unei slujnice de-a Elisabetei Báthory, pentru a-l arunca pe cititor direct în mrejele terorii. Janos asistă neputincios la satisfacerea poftelor nefirești ale stăpânei sale contesa Erzsébet; se maturizează prea devreme după tot ceea ce vede. János Pirgist, având statut de servitor, de semisclav, știe de la bun început că stăpâna Erzsébet Báthory are drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor, pe care-i urăște și-i răsplătește după felul în care acționau pentru ea ca niște marionete. El îi scrie acesteia adevărata biografie, lăsând-o în manuscris, cu toate trăirile zguduitoare avute de el încă din copilărie. Manuscrisul lui János Frantisek Pirgist își îndeplinește forța apotropaică, pentru că numai arătarea felului cum Elisabeta Dracula și-a exhibat demonismul, încă din viață, o poate face neputincioasă, o lipește definitiv în copca meandrei râului Infernului, în ultima bolgie – ca un înnecat messer Ottavio din “Princepele” lui Eugen Barbu. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy