Cartea are un titlu ușor frisonant: „Viitorul nostru postuman”. Subtitlul e mai lămuritor: „Consecințele revoluției biotehnologice”. A apărut la New York în 2002 iar versiunea românească, la „Humanitas”, în 2004.
Autorul, Francis Fukuyama, filozof social american de origină japoneză (elev al marelui antropolog și etnolog evreu-american Claude Levi-Strauss), a ajuns celebru prin cartea sa devenită best-seller mondial, „Sfârșitul istoriei și ultimul om”. Fukuyama ne oferă de data aceasta o carte-avertisment despre primejdiile, mai mult sau mai puțin „latente”, pentru viitorul speciei umane, care zac în noua și controversata ramură a tehnologiei de vârf: biotehnologia.
Meritul cel mare al cărții este aceea de a fi înmănunchiat, în mai puțin de trei sute de pagini, dense în idei și date, întreaga problematică etică, socială, politică și spiritual-antropologică pe care a generat-o aventura geneticii.
Pentru a circumscrie aria problematicii, Fukuyama trece în revistă cunoștințele actuale privind ponderea bazei genetice în cazul diferitelor componente ale „naturii umane”. Baza genetică a depresiei, a altor afecțiuni neuro-psihice nu este încă pe deplin elucidată. Ponderea genelor în fenomenele legate de memorie, inteligență, intuiție, sugestie, etc., este o problema încă nesoluționată. Încă nu e clar în ce măsură o cauzalitate genetică determină violența, criminalitatea, agresivitatea, infracționalitatea, ferocitatea de care devine capabil, în anumite situații, „homo sapiens”.
Nu există încă o explicație genetică convingătoare a homosexualității. Se știe însă că „Există un substrat genetic al dorinței omului de a fi recunoscut”. Lupta pentru „o recunoaștere egală”, ne informează Fukuyama, este general-umană. Și nu numai umană. Și în lumea animală se observă lupta pentru recunoaștere și pentru a dobândi superioritatea, locul în ierarhie, puterea și prestigiul.
Totuși: „Lupta oamenilor pentru recunoaștere este infinit mai complexă decât ceea ce se întâmplă în lumea animalelor.”
E înscrisă în codul genetic nevoia noastră omenească de a ni se recunoaște un statut uman demn, ca și dorința ca „ceilalți oameni să ne recunoască bunurile sau sentimentul sacrului sau națiunea sau cauza noastră dreaptă”.
De aici pleacă o întreagă rețea de comportamente:
„Oamenii sunt capabili să îndrepte lupta pentru recunoaștere spre ideologii, credințe religioase, catedre universitare, premii Nobel și o mulțime de alte onoruri. Important este totuși că dorința de recunoaștere are o bază biologică și că această bază este legată de nivelurile de serotonină din creier.”
Factorii genetici sunt implicați în multe alte aspecte definitorii ale comportamentului uman și chiar ale „naturii umane”. De aici probabilitatea ca în viitor să putem modifica biotehnologic anumite aspecte ale comportamentul umanui. Ba chiar să „construim” genetic, un nou tip de om. Sau de ne-om. De aici și titlul cărții.
Încă nu știm dacă este iminentă probabilitatea de a putea modifica genetic comportamentul omului. Francis Fukuyama se mulțumește să ne asigure că „putem anticipa un moment când vom putea perfecționa inteligența, memoria, sensibilitatea emoțională și sexualitatea și, de asemenea, reduce agresivitatea și manipula comportamentul”. Începutul s-a făcut deja cu rezultate pozitive, în cazul unor afecțiuni genetice. La asta se adaugă și modificarea unor trăsături sau deficiențe comportamentale prin medicamente. Neurofarmacologia e în plin progres. Filozoful american ne oferă doar două exemple care au făcut epocă în America: Prozacul împotriva depresiei și Ritalin-ul pentru combaterea comportamentuklui recalcitrant al copiilor.
De ce trebuie să ne îngrijorăm? Se întreabă și ne întreabă autorul în titlul unui subcapitol. El ne atrage atenția asupra posibilelor consecințe nefaste ale oricărei încercări de manipulare a „esenței umane”. O face, nu teoretic speculativ, ci oarecum ultimativ: „S-ar putea să fim pe punctul de a intra într-un viitor postuman, în care tehnologia ne va da posibilitatea de a modifica treptat această esență.”
Premisa de la care pleacă Fukuyama este aceea că exagerarea importanței factorului biologic, în detrimentul celui etic, religios și cultural duce inevitabil la știrbirea „egalității demnității umane”. Există în acest sens un precedent teribil pe care ni-l remintește Fukuyama: „Ultima mișcare politică importantă care a negat explicit premisa demnității umane universale a fost nazismul, iar oribilele consecințe rasiale și eugenetice ale naziștilor au fost suficiente pentru a-i vaccina pe cei care le-au suportat pentru următoarele câteva generații”
Ne sunt amintite în materie de proiecte de „om nou”, două exemple funeste:
„Istoria secolului douăzeci s-a definit prin două orori contrare, regimul nazist care susținea că biologia este totul, și comunismul, care afirma că aceasta nu are aproape nici o importanță.”
Totuși față de constatarea evidenței că specia umană este imperfect, ideea de „ameliorare” a omului „ ar putea deveni prea atrăgătoare pentru a fi respinsă sau s-ar putea dovedi dificil să aplici o regulă care-i oprește pe oameni să-și amelioreze copiii, ori tribunalele ar putea hotărâ să le acorde dreptul de a face acest lucru.”
Primejdia vine însă de acolo că biotehnologia poate deveni o armă înfricoșătoare, mai ales dacă intră pe mânile unor „reformatori” dogmatici, ale unor demenți sau afaceriști fără scrupule morale, orbiți de lăcomia de bani. Poate că nu strica să se insiste mai mult asupra acestui aspect. Fukuyama, prudent și obiectiv, credincios principiului „corectitudinii politice”, se mulțumește să amintească de limitele impuse de „libertatea părinților de a alege ce tip de copii vor să aibă” și de „libertatea întreprinzătorilor de a face uz de tehnologie pentru a face bogăție”.
În ce privește viitorul creat de biotehnologie, filozoful atrage însă atenția că
„Lumea postumană ar putea fi mult mai ierarhizată și mai concurențială decât cea din prezent și, ca rezultat, plină de conflicte sociale.”
Nu este exclus ca să se întâmple invers. Poate că „oamenii se vor avânta spre o societate mult mai egalitară genetic”.
În cazul unor regimuri dictatoriale nu este exclus să se recurgă la „eugenia sponsorizată de stat”.
Problema ne apare tot mai actuală și de acută dacă ne gândim la „biotehnologia cea mai revoluționară” care este controversata inginerie genetică, în stare să creeze „noi clase genetice” formate din genii, războinici, elite politice, etc.
Un spațiu privilegiat acordă autorul domeniului celui mai controversat al biotehnologiei, „clonarea omului” cu posibilele consecințe imumane, iraționale și imorale ale acesteia. Este tema asupra căreia Fukuyama nu ezită să se pronunțe categoric și fără echivoc: „Există anumite lucruri care ar trebui interzise din start. Unul dintre acestea este clonarea reproductivă – cu alte cuvinte, clonarea în scopul producerii unui copil. Fiind o formă extrem de nefirească de reproducere, clonarea va stabili relații la fel de nefirești între părinți și copii. Relația unui copil clonat cu părinții săi va fi foarte asimetrică. El sau ea va fi atât copilul cât și geamănul părintelui de la care provin genele sale, dar nu va fi legat în nici un fel de celălalt părinte. Va trebui ca părintele neînrudit să crească o versiune mai tânără a soțului sau soției sale. Cum va privi acel părinte clona atunci când aceasta va ajunge la vârsta maturității sexuale?”
Autorul ajunge firește, în ultima parte a lucrării, și la întrebarea-cheie legată de spinoasa problemă a biotehnologiei: ce este de făcut? În loc de răspuns, aici se ivește o altă întrebare, la fel de grea: „Se poate controla tehnologia?”
Fukuyama respinge „Credința larg răspândită că progresul tehnologic nu poate fi controlat.” El e de părere că pesimismul în privința inevitabilității progresului tehnologic „este greșit”.
Și totuși, cum poate omenirea să împiedice aplicarea și extinderea tehnicii clonării umane?
Cine poate decide măsurile de control și de scoatere în afara legii a tehnicilor cu implicații nedorite, de ordin moral, religios, social, antropologic,etc? Se știe că „Știința singură nu poate stabili scopurile în slujba cărora este pusă”. Și se mai știe că „Științei ca știință îi este indiferent dacă datele sunt culese conform unor reguli care protejează cu scrupulozitate interesele subiecților umani ai cercetării.”
Fukuyama dă ca exemplu de încălcare cinică a acestor reguli, unică în istoria științei, pe care îmi îngădui să-l reproduc, spre aducere aminte:
„Un număr de doctori naziști, care au injectat victime ale lagărelor de concentrare cu agenți infecțioși sau care au torturat prizonieri congelându-i sau arzându-i până au murit, au fost de fapt oameni de știință în toată legea care au adunat date reale ce ar fi putut eventual fi utilizate într-un scop bun.”
Mărturisim, cu tot respectul pentru eminentul filozof, că ne vine greu să fim de acord cu el când spune că acei medici erau „oameni de știință în toată legea”. Nici măcar oameni n-am putea zice că erau.
Reluând întrebarea referitoare la controlul activității științifice și tehnologice după criterii de ordin etic sau social, Fukuyama pare să adere la opinia potrivit căreia „Numai „teologia, filozofia și politica” pot stabili scopurile științei și ale tehnologiei”.
Cu asta, însă, problema rămâne la fel de gravă: ce ne facem dacă natura dogmatică a teologiei, filozofia antiumană sau politica agresivă va „stabili” științei și tehnologiei scopuri destructive? Ideologia poate denatura monstruos în direcția antiumanului și știința și tehnologia. Concluzia fiind aceea că nu există deocamdată nici criterii, nici principii care să garanteze orientarea umanistă a biotehnologiei.
Fukuyama, prob și serios, se abține de la orice adeziune explicită la vreuna din soluțiile avansate pentru evitarea consecințelor dăunătoare ale biotehnologiei. Ne dă totuși un sfat care ar merita luat în considerație, valabil pentru întregul ansamblu al tehnologiei omenirii de azi și de mâine: „Nu trebuie să ne considerăm sclavii unui progres tehnologic inevitabil când acest progres nu servește scopurilor umane.”