Și cuvintele și conceptele noastre sînt (sau măcar ar trebui să fie) suficient de plastice, să aibă posibillitatea de a evolua, uneori de-a dreptul imprevizibil. Rigiditatea în vorbire și gîndire este cel mai adesea rodul închiderii într-un limbaj în care totul este predefinit. În care cuvintele au doar un singur sens, de obicei cel prescris de o mentalitate pătimașă, grevată unei ideologii care manipulează lesne comoditatea prostiei. Prostul se lasă doar racolat de semnificația mai curînd imperativă a unor cuvinte care arată cu degetul, de conotațiile lor emoționale care-l solidarizează instinctiv cu impulsivitatea decerebrată a maselor (care ies și se adună cum se știe în stradă).

Cine gîndește, nu se grăbește însă și nu e pradă impulsurilor de moment, care împroașcă doar cuvinte proiectil. A cugeta cere totdeauna un mic recul, o retragere din vîltoarea evenimentelor. Capacitatea de a resimți în solitudine bogăția experienței acumulată în limbă, precum și înțelepciunea ei potențială.

Cuvîntul pușcărie este pentru cei ce nu gîndesc un pic opac, nu poți vedea dincolo de sensul pe care îl recunoști în sinonimia cu închisoare, temniță, ocnă, penitenciar. Dacă ai o minimă deschidere spre transparența cuvintelor, simți instantaneu că închisoarea e din familia lui a închide, iar ocna e o metaforă rămasă din vremea cînd pedeapsa era ispășită tăind la sare. Temnița este evident un slavonism și chiar și sonoritățile lui (poate și asocierile cu temniță grea) te duc, fără să vrei, cu gîndul la severitatea pedepsei în lanțuri, între ziduri groase, reci și igrasioase, în beciuri întunecate, în spatele unor fortificații și uși ghintuite. În penitenciar este destul de limpede surprinsă penitența, pedeapsa, condamnarea.

Cine scrutează pușcăria astfel, simte că există aici o derivare, pușcărie provine din pușcă. Mai departe însă este greu să întrevezi cum de s-a ajuns la acest nou și ciudat înțeles. Și nici nu poți înțelege dacă nu știi istoria reală a cuvîntului.

La vremea cînd a apărut acest sens nou al cuvîntului, pușcă era sinonim cu tun și pușcăria era numele unei clădiri unde se păstra pulberea, praful de pușcă pentru artilerie. Circulînd în zonă, de o posibilă origine maghiară, poloneză, rusă, pușca pare să aibă fonetic o detentă explozivă și verbul nostru, mai curînd termen tehnic în minerit, a pușca înseamnă a provoca o explozie. Tun, de origine latină, are și el această alură sonoră, derivînd din tonus, tonare care a dat și tunet (în consecință a dormi tun trebuie înțeles mai curînd în sensul că tun înseamnă aici că somnul este viguros, plin de tonus, tonic).

Iar acum vine întîmplarea care a avut rolul de lansa noul sens al cuvîntului. Un domnitor, nu mai știu care, am citit asta într-o revistă dintr-o sală de așteptare, a dat ucaz ca pulberăria să fie transformată în închisoare. Din acel moment, acea clădire, numită pușcărie, a declanșat, prin metonimie sau sinecdocă, noua carieră a cuvîntului și se pare doar în limba română. Pentru cei ce nu cunosc evenimentul, poate funcționa lesne și o etimologie închipuită: pușcăria este un loc de detenție unde cei încarcerați sînt păziți de gardieni înarmați cu puști.

*

În prima parte, ați putut remarca faptul că există momente în evoluția unui cuvînt care pur și simplu îl de-rutează. Evoluția semantică a pușcăriei putea să dezvolte, în interiorul sistemului lingvistic, o mulțime de sensuri derivate din cel principal prin felurite asocieri, metaforizări, paralelism și nuanțare sinonimică, dar, fără accidentul amintit, arbitrar lingvistic, nu putea căpăta sensul de penintenciar.

Lucrurile seamănă foarte mult cu de-rutarea cuvintelor prin presiuni ideologice. Este ceea ce se întîmplă culimba de lemn, o limbă înțepenită și anchilozată care și-a pierdut totalmente flexibilitatea și abilitatea de mușchi tonic și contractil. Cuvintele limbii de lemn nu mai sînt vii și autonome, sînt doar marionete manipulate cu sforicele de către felurite ideologii și mentalități intens colorate emoțional.

Ce este pușcăria? O instituție unde își ispășesc pedeapsa persoanele private de libertate. Unde se execută o condamnare. Nu știu dacă la noi codul penal prevede și pedepse care să constea în zile de muncă în beneficiul comunității. În alte țări aceste pedepse se execută fără să fii închis, dormi acasă și dimineața te prezinți la locul de muncă.

Ideea de a pedepsi, departe de a fi doar o răzbunare meschină pe cel ce a greșit, este mult mai generoasă decît se crede pripit. În înțelesul de penitenciar, închisoarea este corecțională. Privarea de libertate poate avea mai multe motivații. Izolarea poate însemna că cel condamnat este periculos pentru ceilalți semeni, poate însemna o sancțiune pentru el, așa cum poate fi și arestare pentru a fi anchetat și a nu putea comunica cu cei din afară, complici sau posibili martori. Dar cele de mai sus nu epuizează tot ce poate însemna separarea celui condamnat de lumea de afară.

În închisoare, condamnatul nu este privat de calitatea sa umană, el este recuperabil și penitența din zilele noastre înseamnă (sau ar trebui să însemne) și reeducare. Cel ce nu are destulă școală și-o poate completa acolo, cel ce n-are o meserie o poate învăța acolo. Cine are oarecare înzestrare artistică poate la fel de bine să și-o desăvîrșească singur sau în grup. Cel care are o meserie ce poate fi exercitată acolo o poate face în interesul celorlalți. Cei din închisoare sînt și o comunitate umană, poate mai profitabilă pentru mulți decît anturajul de afară.

A fi închis nu înseamnă că ești privat de umanitatea ta, ci mai curînd că ești pus în situația de a reflecta mai profund la ea și la capacitatea ta de a o ameliora. Sancțiunea și represiunea nu sînt doar supliciu, chin, osîndă, ci și un canon firesc pentru îndreptare. Este vorba doar o prelungire a lucrului știut că cel mai mult avem de învățat din propriile noastre greșeli, corectîndu-le. Nu degeaba, un înțeles mai vechi, un sinonim al cuvîntului învățat este cuvîntul pedepsit. Este genul de sancțiune corectivă care este învățătură de minte.

Recluziunea, înțeleasă ca izolare și solitudine, nu are numai efecte neplăcute. Există în toate culturile o uriașă tradiție spirituală a retragerii din lume, a încercării efectelor benefice ale sihăstriei. A izolării de rumoarea lumii pentru a auzi glasul interior al spiritului. Ideea de ispășire include, dincolo de sancțiunea ce vine din afară, și suferința pentru fapta făcută și răscumpărarea prin rușinea resimțită. E un fel de ritual expiator, de izgonire din ființa ta a duhului cel rău.

Pare destul de firesc să resimți față de cel aflat în acea situație milă și compasiune. Nu-mi aduc aminte să fi văzut în vreun film în care convoaiele de ocnași treceau prin oraș pentru a fi trimiși în Siberia reacții violente de ură împotriva celor deportați. Nimeni nu-i amenința și nu-i scuipa și nici nu se întreba ce crime au făcut.

De ce oare pleacă Sonia împreună cu Raskolnilov pe acel drum lung al ispășirii?

*

Începînd cu filmele din vestul sălbatic, o parte din cei ce înțelegeau justiția doar ca răzbunare, ca lege a talionului, ca vendetă, ca linșaj, au acceptat că dreptatea trebuie dată pe mîna instituțiilor. Iar instituțiile care o au în sarcină și-au asumat treptat faptul că trebuie să judece nepărtinitor, sine ira et studio, neimplicate emoțional, faptele și să aplice doar pedeapsa pe care o cere legea.

Și nu doar atît, ci și codurile după care se face dreptate au încorporat ideea de umanitate față de cei care greșesc, chiar dacă au comis crime. Abolirea pedepsei cu moartea este o consfințire a dreptului inalienabil la viață al oricărei ființe umane, dincolo de faptele incalificabile pe care le-ar fi comis. Pare destul de firesc ca societatea, prin instituțiile cu care administrează dreptatea, să-și recunoască partea sa de vină în faptele cele mai abominabile pe care le judecă și să acorde o compensație celor ce le-au săvîrșit. Să facă în așa fel încît pedeapsa să nu fie doar răzbunare oarbă, ci, plătind răul suferit, să permită făptașului să-și răscumpere greșeala.

Condițiile detenției au fost astfel îmbunătățite pentru ca cel încarcerat să se poată simți încă om și să-și găsească astfel acel minim de demnitate care să-l ajute să se schimbe. Se urmărește astfel ca pedeapsa să nu fie însoțită de ura pătimașă împotriva celui pedepsit, ca el să nu fie descalificat ca om, ci, din contra, să beneficieze de asistență și compătimire în efortul său de a se răscumpăra. Măcar instituțiile trebuie să aibă puterea de a ieși din cercul vicios al răzbunării meschine, înrăite, fără orizont.

Dacă tăiem deci sforicelele cu care ura prostească a celor bîntuiți de mentalitatea răzbunării vîntură cuvîntul pușcăriaș, o să găsim acolo nu un neom, ci doar un alt semen al nostru. Care a greșit și a pățit-o. Care, pentru că și-a primit pedeapsa, are șansa de a ispăși și de a se izbăvi. Care poate fi susținut de cei ce îi sînt aproape să nu recidiveze, să învețe din ceea ce i s-a întîmplat și să facă efortul salutar de a deveni mai bun. Care, dincolo de fapta comisă, este și rămîne om și-și păstrează calitățile, abilitățile, competențele și poate chiar talentul. Și, în cele din urmă, devenind altul, are dreptul oficial de a se reabilita.

Dar mai înainte de asta are privilegiul la fel de inalienabil de a se bucura că este încă om, așa cum Blaga spune undeva foarte frumos:

Viața mea!
O clipă de-ar fi fost să ție,
am întrerupt cu ea
o veșnicie.

Și-am ispășit
cu suferinți - o mie,
Am ispășit
cu cîte-o bucurie.