Aflate deja la cea de-a șaptea ediție, Amintiri-le din pribegie ale lui Neagu Djuvara (Editura Humanitas, București, 2010) constituie un document important atât în ceea ce privește reconstituirea unei epoci, cât și ca mărturie directă a unui participant la istoria ultimelor decenii. În Prefață autorul își menționează reticența referitoare la genul memorialistic relevând, cu eleganță și modestie, că propriul destin, precum și implicarea „ocazională la evenimentele din veacul meu” i se par insignifiante prin raportare la manifestările majore, astfel încât, din punctul său de vedere, un asemenea demers nu suscită interesul istoricilor, nici a posibililor lectori. Prin raportare la actele de bravură ale disidenților, partizanilor sau celor care au avut de suferit regimul carceral al sistemului concentraționar comunist, față de care are o atitudine reverentă, înfățișarea unor „povești din lumea liberă”, în care a fost „catapultat de o providență ocrotitoare” este percepută drept o impietate: „Cum pot să îndrăznesc? Argumentul celor care m-au îndemnat e că cei ocrotiți de soartă au și ei datoria să mărturisească – altfel viitorimea ar fi lipsită de prea multe piese când va încerca să reconstituie puzzle-ul prezentului. M-am lăsat astfel tentat să înșir fărâme de amintiri din cei patruzeci și doi de ani cât am pribegit prin străinătăți, între 1948 și 1990.” Tot sub semnul hazardului pune și circumstanțele elaborării acestor rememorări, care se distanțează de discursul confesiv clasic, fiind mai degrabă un roman autobiografic.
Compartimentarea riguroasă a volumului în patru secțiuni dispuse diacronic ce constituie tot atâtea etape cronologice și geografice ale vieții acestuia, puternicul filon narativ, virtuozitatea de a traduce fiecare eveniment într-o fabulă savuros relatată, subdiviziunea cărții în capitole cu titluri incitante, fac din acesta un periplu intelectual memorabil. Spre deosebire de alte texte aparținătoare genului biografic, șlefuite meticulos, „chibzuite, cizelate, logic organizate”, cele ale lui Neagu Djubara îmbracă forma unor „amintiri răzlețe, impresii fugare, mărturii și mărturisiri”, cu atât mai mult cu cât autorul lor nu a fost un practicant al diarismului și nici nu și-a înmagazinat experiența acumulată într-o arhivă. Menirea notațiilor personale este de a reconstitui itinerariul „unei îndelungi trăiri departe de țară”, printr-o rememorare, trunchiată poate și supusă fluctuațiilor generate de trecerea timpului, o diagnoză a unei traiectorii spirituale de excepție. Memorialistul recunoaște prob că, datorită lipsei unei ordonări a datelor existenței sale, există „riscul de a fi «telescopat» anumite fapte și de-a fi uitat multe altele”. Pe de altă parte, avertizează cu naturalețe lectorul asupra materialului tematic al volumului său ce nu oferă o alternativă la studiile istorice referitoare la fenomenul diasporei, exilului sau întronarea regimului bolșevic, ci acumulează „întâmplări mărunte și stări sufletești” ale destinului personal. Întocmai ca-ntr-un roman postmodern sau o povestire populară, plină de mărci ale oralității, Neagu Djuvara implică naratarul în discursul confesiv, făcându-l părtaș al acestora. Astfel, încă de la început, autorul semnalează congruența situațională cu predecesorii, reflectată încă din titlul care calchiază volumul lui Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, carte modelatoare a adolescentului care se înrudea cu pelegrinul pașoptist. Urmașul are parte de o soartă similară, la un secol după emigrarea înaintașului său, iar confluența aspectelor biografice denunță repetivitatea istoriei, astfel încât pribegia apare ca o tară atavică a spiritelor superioare.
Procesul de redactare al cărții durează 6 ani, înregistrând evenimente situate între 24 august 1944 (Stockholm) și mai 2001 (Tescani). Memorialistul se limitează la relatarea perioadei exilului propriu-zis, deși România postdecembristă i se pare deseori mai străină decât străinătatea, un teritoriu al haosului, dezorganizării, care potențează promiscuitatea etică și eludează programatic adevărul, valorile. Firul confesiv este sistat așadar după alegerile din 1990, de parcă istoria fie a stagnat, fie nu s-a petrecut nimic important care să merite să fie înregistrat. Cele patru părți se constituie și într-o arenă geo-politică în care istoricul nu omite mentalitățile civilizațiilor cu care a venit în contact, cutumele, bizareriile, picanteriile, delațiunile pariziene sau ale lumii a treia, într-un text unitar al cărui liant este memorialistul, în calitate de protagonist sau observator plin de vervă al mediilor plastic penelate. Secțiunile Refugiat politic în Apus, În Africa subsahariană, Intermezzo la Paris și Șocul întoarcerii în țară au o pondere inegală, cea mai amplă fiind arondată odiseei nigeriene. Deseori, discursul ia forma unei istorii neconvenționale a diasporei, autorul contrazicând uneori clișeele încetățenite.
Partea întâi înregistrează evenimente postbelice. Curier diplomatic la Stockholm, cu misiunea de a impulsiona acceptarea ofertei sovieticilor care părea mai favorabilă decât aceea a aliaților, Neagu Djuvara se vede prins într-un carusel al evenimentelor ce anihilează obiectivul deplasării sale ca urmare a loviturii de teatru de la 23 august, dar are norocul de a mai funcționa vreme de trei ani la ambasada română din Suedia, „post comod”, care-i oferă însă posibilitatea de a acorda suport instituțional sau sanitar sutelor de evreice transilvănene ce au fost expediate de maghiari naziștilor în lagăre de exterminare și de muncă forțată. Deși rechemat în țară, veștile despre atrocitățile regimului comunist, falsele procese intentate diplomaților anteriori, situația incertă a României sovietizate, îl determină să aleagă Parisul.
Neagu Djuvara semnalează permanent diferențele în ceea ce privește valurile de emigranți, relevând degenerescența țării în plan mondial și diminuarea creditelor ei diplomatice. Astfel, generația pașoptistă, cu puternice filiații francmasonice, apartenentă deopotrivă a aristocrației este primită de cercurile occidentale, în vreme ce exilații postbelici au parte de un regim de excludere ca urmare a insinuării progresive a influenței militare și politice a rușilor care, până la Primăvara de la Praga înfățișau lumii o alură democratică. Istoricul denunță fără menajamente mitizarea Ialtei ce încuraja o politică de scuze și legitima, în mitologia mentalului colectiv, vasalitatea românilor față de sovietici. Ultracitata afirmație a vânzării de la Ialta, în urma căreia americanii ne-ar fi abandonat comuniștilor estici, nu este decât un fenomen de neimplicare a aliaților în zonele de influență rusești generat de probleme interne și cecitatea voluntară a acestora în privința fraudelor electorale din țările aparținătoare blocului comunist, din teama de a nu angrena o a treia conflagrație mondială. Membru fondator al Comitetului Național Român, apoi a Comitetului Român de Asistență, prin intermediul căruia inițiază campanii de recuperare a refugiaților din lagărele germane, Neagu Djuvara duce o existență pauperă, urmează cursurile facultății de filozofie de la Sorbona, unde nu este impresionat decât de profesorul René Poirier și de viitorul coordonator al tezei de doctorat, Raymond Aron. Portretul făcut lui Jean-Paul Sartre anihilează aura cvasiprofetică a filosofului existențialist: „mă tot întrebam ce diabolică putere o fi avut pocitania aia ca, sașiu cum era și slut ca un broscoi, să poată încânta tineretul, ba pare-se, și câteva femei?”.
Componența diasporei autohtone este vizualizată maniheic, în pofida faptului că exponenții ei amendabili sunt relevați prin eufemisme sau alte procedee stilistice ale atenuării. În categoria „cinstitelor obraze” intră Emil Cioran, perceput drept „cel mai strălucit exemplar al generației sale”, a cărui atitudine vituperantă față de decadența morală și intelectuală a românilor este tradusă ca o formă de dragoste ardentă față de țară, secundată de o la fel de mare descurajare în ceea ce privește „cusururilor pe care le găsea compatrioților săi”. Amintirile legate de Mircea Eliade sunt succinte, iar raporturile directe cu acesta nu încurajează un portret prea elogios al savantului care, din rațiuni editoriale sau infatuare acceptă apelativul de „«fost profesor la Universitatea din București»”, deși a ținut acolo doar câteva prelegeri. «Uzurparea de titlu» este motivată drept o strategie de marketing ce viza publicarea Tratatului de istorie a religiilor la „una dintre marile edituri pariziene”. Cu Eugen Ionescu are legături familiale amplificate de amiciția de mai târziu a lui Marie-France cu Domnica. Gheorghe Răut este prezentat drept un subtilizator al operelor lui Theodor Pallady, negociind ulterior cu guvernul de la București retrocedarea colecției. Henri Coandă, căruia nu-i este infirmată genialitatea în inventică este diagnosticat ca un colaboraționist și un alpinist social deopotrivă, ce acceptă postura de «ministru fără portofoliu» al regimului Ceaușescu pentru ca soția sa să poată beneficia de tratament oncologic gratuit. Fiecare dintre microcapitolele volumului ascunde câte o istorie, relatată când diacronic, când ca o digresiune, un suport exemplificator, analogic și moralist al textului.
Colaborator al postului de radio Europa Liberă, apoi angajat al Fundației „Carol” din Paris, sub tutela căreia organizează un amplu colocviu internațional dedicat centenarului Unirii Principatelor, Neagu Djuvara reconstituie, prin grila experiențelor trăite, atmosfera exilului românesc. Retragerea Premiului Goncourt lui Vintilă Horia, abia la două zile după decernare, ca urmare a unei campanii denigratoare care prezenta trunchiat biografia scriitorului, precum și pasaje antisemite, tentativa vană de reabilitare a acestuia în presa franceză, mercantilismul și grobianismul lui Constantin Virgil Gheorghiu, ajuns preot ortodox după campanii acide de denigrare a anturajului, dorința neîmplinită a lui Mircea Eliade de a-și edita la fundație nuvelele fantastice redactate în limba română dau amintirilor înfățișarea unei istorii secrete, devoalate ce-i drept, a pribegilor literați autohtoni.
Partea a doua relatează experiențele unui „exil secund”, în Africa, unde vreme de mai bine două decenii este consilier diplomatic la Ministerul de Externe al Republicii Niger, prilej de rememorare a stranietăților unei civilizații aparținătoare lumii a treia, cu condiții de trai insalubre, încărcată de superstiții și rituri arhaice, dar care dovedește abilități politice neașteptate. Mediul este radiografiat deseori în registru ironic și condescendent, selectând practici care contrariază percepția europenilor. Ghidul traiului nigerian înregistrează ceremoniile funerare la care participau doar bărbații, în vreme ce femeile își înfrânau eroic exteriorizarea durerii, poligamia, traiul co-nevestelor, clitoridectomia, vestimentația, căsniciile mixte, religiozitatea. Totodată, scriitorul remarcă mania darwiniană a imitației în privința discursurilor diplomatice, nigerienii calchiind gestual și lingvistic mostrele oratorice ale europenilor dar, basmic, deciziile politice nu erau luate decât după consilieri șamaniste.
Epopeea sahariană este urmată de un Intermezzo la Paris, perioadă care configurează o altă fațetă a diasporei datorată „Casei Românești”, fundație culturală care continua instituția patronată în perioada interbelică de Elena Văcărescu și Petre A. Ghika. Arderea Bibliotecii „Carol”, meditațiile asupra pulverizării hegemoniei rasei indo-europene, înmatricularea la 68 de ani la Institute National des Langues et Civilisation Orientales în vederea asimilării sârbo-croatei, reflecțiile referitoare la impunerea și recunoașterea literaților noștri în mediul occidental anticipează revenirea la matcă, partea cea mai consistentă în ceea ce privește etnopsihologia valahă. Șocul întoarcerii în țară după o absență de mai bine de patru decenii, în camioane cu ajutoare umanitare constând în tehnologie IT, prezintă România ca un maidan etic invadat de semidocți, țărani urbanizați și orășeni ruralizați, în care bestialitatea irumpe la tot pasul, legitimând întronarea fariseismului și liberschimbismului. Memorialistul are senzația că Bucureștiul este un oraș de ceaușești, tip psihologic, rudimentar și viclean, snob și tâmp emanat dintr-o realitate concentraționară. Oamenii de la țară, contaminați de o vestimentație improprie, fadă, citadină sunt încărcați de invidie, mitomanie, rea-credință, ură îndoctrinată împotriva celor veniți de peste graniță, spirit distructiv, manelism și muzică etno. Alegerile din 20 mai 1990 îi apar o farsă caragialiană, o imposibilitate de detașare de un regim modulator, uniformizant. Mineriadele, mentalitatea retrogradă, parvenitismul, birocrația descurajantă, manipularea mediatică îl fac să realizeze prăpastia insurmontabilă în care se află România postceaușistă, nepregătită să se ralieze civilizației decât prin maioresciene, balcanice, perene „forme fără fond”. Neagu Djuvara descoperă, în cazul românilor, o vocație a demolărilor care se perpetuează din vechime: „La noi fiecare generație dărâmă ce a clădit precedenta.” Casele boierești din secolul al XVIII-lea sunt înlocuite de «palate» ca la Viena, acestea de imobile de factură pariziană, apoi de blocuri de influență italiană. Apogeul de-construcției îl constituie „uriașul tort cu frișcă zis «Casa poporului»”. Portretul făcut conaționalilor, acid, denunță amărăciunea aristocratului oripilat de barbarie, limbaj falic omniprezent, demagogie, exhibiționism patriotic, obezitate, insolență a celor care se complac într-o etică fetidă, mahalagistă. Românii au totuși „geniul de a organiza dezorganizarea”, așa cum remarcase încă din 1916 generalul Berthelot, necesitate resimțită de un profil negermanic, bizantin. Prolixitățile, situațiile ambigue devin mediul predilect de propagare a acestei amfibii care reușește să se impună doar prin strategii sinuoase, contorsionate, printr-un „drum ocolit”, al drumețului pocit care-și atinge obiectivele. Memorialistul se întreabă redundant dacă va putea rămâne în acest loc atât de străin de spiritualitatea fecundă a climatului interbelic.
Amintiri-le din pribegie transformă istoricul într-un excelent prozator, un observator carismatic și un excelent portretist care știe să-și captiveze cititorul. Interesantă va fi continuarea confesiunilor, fresca unei Românii dezaxate care nu l-a scutit pe distinsul aristocrat de machiavarlâcurile mediului universitar și nici de boicotul de care au parte, în Mioritza-land, minților elevate.