Primul care a aparut la Televiziunea română, în 1989, a fost chiar revoluționarul de profesie Mircea Dinescu. Era cel mai indicat să reprezinte poporul, fiindcă venise de la Slobozia (născut în 1950), localitate care, prin denumire, vorbea deja de originea lui nobilă în sensul dorinței de slobozenie. Mircea Dinescu a venit prima data la București cu gândul să se facă actor. Nu a reușit la facultate și s-a aciuiat pe lângă cenaclul lui Eugen Barbu, încă lansator de talente pe acea vreme. De sub bagheta magică a lui Barbu și a lui Fănuș Neagu va ajunge, peste ani, un apropiat al lui Marin Preda. Dar până atunci mai avea de curtat niște frumoase tinere și câțiva critici și istorici literari: Romul Munteanu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu. În 1971, lui Mircea Dinescu îi apare primul volum de versuri, ”Invocație nimănui”. Avea 21 de ani și este socotit ”noul Rimbaud român”. Scandalurile cu scriitorii, succesul la fete, băutul în public, lipsa respectului pentru ceilalți justificau elogiul. Curând va deveni secretarul organizației tinerilor uteciști din Uniunea Scriitorilor. Poemul lui ”Sunt tânăr, doamnă!” face furori: ” Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost/ și ochiul sclav îmi cară feciorele prin sânge,/ cum aș putea întoarce copilul care-am fost/ când carnea-mi înflorește și doar uitarea plânge//
Mircea Dinescu este un bun actor, chiar dacă nu-l ajută prea mult dicția; discursul lui se bazează pe limbajul non-vebal, mâinile, buzele și scărpinatul în ceafă (la tâmplă se atinge rar) fiind componente de bază. Biografia lui este demnă de un erou balzacian: venit în Capitală doar cu iluzii, ca mai toți scriitorii, se va însura cu fiica unei rusoaice și a unui ungur, va fi premiat și răspremiat de Uniunea Scriitorilor, de Academie și va trăi din sinecură: întâi portar(?) la Asociația scriitorilor (evident, doar cu numele), apoi redactor la revista Luceafărul (ei, da, ăsta chiar era visul oricărui tânăr scriitor). Armata o face lângă casă, cica la interventia lui Fănuș Neagu, întâmplător, desigur, la o unitate a Securității. Cărțile lui au fost traduse în maghiară și în germană (de Werner Söllner, un distins colaborator al securității române). Debutul lui în poezie a fost strălucitor: critici tineri, bătrâni, unevirsitari sau debutanți s-au grăbit să-l elogieze. Lucian Raicu, cel cu care va sta cu Marin Preda la masă în noaptea morții, văzuse în Dinescu un poet ”bântuit de talent, un extraordinar talent, cuvintele șoc și metaforele percutante îi vin în cascadă, proaspete și nepăsătoare, cu încărcătură afectuoasă și cinică, brutal repezite și tandre, proletare și nobile, înscriindu-se laolaltă pe un traseu totuși bine determinat, spunând exact ce li s-a menit să spună, fără ezitări, fără ambiguități.”
Pentru cazul în care rivoluția ar fi întârziat și mai mult, Mircea Dinescu își pregătise și varianta “trăiesc bine cu comuniștii până la moarte, că am origine sănătoasă” și astfel a absolvit academia de Științe politice Ștefan Gheorghiu, patronată de tovarășul Leonte Răutu. Acesta era bun prieten cu tovarășul Gheorghe Rădulescu, astfel că, înainte de 89, Mircea face parte din apropiații lui Gogu, pe care-l vizitează la casa de vacanță a acestuia, situată în Câmpia Dunării, aicișa la Comana. Nu vorbeau numai despre ”cetatea ideală” a lui Platon, ci și despre literatură, căci acolo poposeau și alți viitori revoluționari, ca Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Ion Caramitru. Iar el nu era prea ocupat cu studiile, fiind la fără frecvență și, oricum el era intersat de școala vieții, nu de doctrine, fie ele chiar de stânga (oare, de stânga?).
După apariția de la televizor, imediat după fuga dictatorului, jucând bine rolul oferit de Ion Caramitru (devenit regizor prost dintr-un actor foarte bun) care-i recomandă ”Mircea, fă-te că lucrezi”, Dinescu ajunge, chiar în acea seara, președintele Uniunii Scriitorilor. Va fi sustinut de floarea cea vestită a întregului Apus (sau Rasărit): Octavian Paler, Eugen Simion, Aurel Dragoș Munteanu. Nu a fost, totuși, prea ușor, fiindca poeta Ana Blandiana ( și ea contestatară și prietenă cu Gogu) l-ar fi vrut pe George Macovescu. A ieșit învingătoare generația tânără. Macovescu era cominternist, dar făcuse ”greșala” de a-l susține pe Ceaușescu la congresul în care îi contestase C. Pârvulescu realegerea ca secretar general al partidului. Acum lua sfârșit naționalismul ceaușist, se creau condiții pentru globalizarea venită dinspre Vest. Despre prestația lui Dinescu, fostul coleg de la revista Luceafărul, poetul Cezar Ivănescu, va afirma: ”Uniunea Scriitorilor trebuia să devină după Revoluție acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să numească și să bușească președinți în țara asta. Pentru că aveam această autoritate. Din această instituție de autoritate și de ținută morală, a ajuns o instituție oarecare, falimentară. Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bișniță măruntă, cu afacerile lor de bișnițari nenorociți de la Dinescu și până la actualii conducători ai Uniunii – și nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit la condiția scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această instituție, care a fost foarte puternică sub comuniști și a fost o adevărată redută a democrației, cum s-o transforme din nou într-o instituție puternică și în democrație, care să poată să facă ceva în țara asta”.
Nemainsemnând prea multe Uniunea Scriitorilor, fiindcă noii guvernanți nu mai aveau nevoie să țină scriitorii într-o organizație puternică și cu autoritate morală, Mircea Dinescu se dedică afacerilor. Mărturisește că sfatul l-a primit de la o funcționară a ambasdei germane care i-ar fi spus prietenește că literature nu mai înseamnă nimic în capitalism, banul este totul. Drept urmare, înființează reviste, le vinde, înființează altele, mai vinde din ele și cupără terenuri agricole și vii. La o lansare de produs, vin marca Dinescu, îl are oaspete chiar pe președintele Iliescu. La plecare îl conduce pe acesta la automobil și vrea să-i dea o damigeană de vin. Președintele, sărac și cinstit, cum îi e felul, refuză, dar Mircică insist:”ia-o, bre, nea Ione, ce dracu, dacă nu bei dumneata, bea coana Nina”! Harașo democrație! Lume civilizată, soro, nu glumă.
Având de ales între eternitatea artei și foșnetul rublei, poetul din Slobozia a optat pentru moneda europeană. Din tânărul prin care treceau ”săgețile vestirii”, se mai văd cu ușurință doar buzele groase, de lăutar care a cântat pe la nunțile boierilor, salivând după un ciuibuc gras.