agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-21 | [This text should be read in romana] | Submited by cristian popescu VANITATEA EXISTENTEI Arthur Schopenhauer Aceasta vanitate isi gaseste expresia in intregul sistem in care lucrurile isi au existenta; in natura infinita a Spatiului si Timpului, care se opun naturii finite a individualului; in fiecare clipa a acestui prezent trecator ca singura modalitate de existenta reala; in interdependenta si relativitatea tuturor lucrurilor; in continua Devenire ce nu va fi niciodata Fiintare; in constanta dorinta niciodata satisfacuta; in lunga batalie care formeaza istoria vietii unde fiecare efort este verificat prin dificultati si este oprit pina ce ele sint depasite. Timpul este cel in care se scurg toate lucrurile; el este doar forma sub care vointa de a trai --lucrul-in-sine-- --si tocmai de-aceea nemuritor -- dezvaluie ca toate eforturile sale sint zadarnice; el este acel agent prin care in orice moment toate lucrurile aflate in mana noastra vor deveni nimic; pierzind orice valoare reala pe care vreodata au avut-o. Cel care --a-fost--, nu mai exista; sau exista la fel de putin ca si cel care -- nu-a-fost-niciodata. Dar despre tot ceea ce exista, in clipa urmatoare va trebui sa spui ca a fost. De aceea ceva de o mai mare importanta, trecut acum, este inferior fata de ceva de o mai mica importanta prezent acum, prin aceea ca ultimul este -o-realitate- iar cel descris la inceput reprezinta ceva apartinind nimicului. Spre marea sa uimire, omul se descopera pe sine din senin fiintind, dupa mii si mii de ani de non-existenta; el traieste un scurt rastimp; iar apoi, din nou, vine o perioada la fel de lunga de non-existenta. Simturile se revolta impotriva acestui lucru si ii dau senzatia ca nu poate fi adevarat. Mult prea crudul intelect nu poate specula asupra unui asemenea subiect fara a avea sentimentul ca Timpul este ceva ideal in natura sa. Aceasta idealitate a Timpului si Spatiului este cheia oricarui sistem metafizic adevarat; pentru ca el ofera o cu totul alta ordine a lucrurilor decit poate fi intilnita in domeniul naturii. Din acest motiv este Kant atit de mare. Despre fiecare eveniment din viata noastra putem spune doar pentru o singura clipa ca el --exista--; dupa aceea si pentru totdeauna, el --a-fost--; in fiecare seara sintem saraciti cu cite o zi. Asta poate foarte posibil sa ne arunce in ghiarele nebuniei, lasindu-ne sa vedem cit de rapid se scurge mai departe acest scurt timp al vietii noastre; si chiar daca nu ar fi asta, in adincurile fiintei sintem cu totii constienti, cumva tainic, de partea noastra marginita din primavara eternitatii, astfel ca putem intotdeauna spera ca vom regasi din nou viata aici. Aprecieri de felul celor atinse mai sus pot intr-adevar sa ne conduca sa adoptam credinta ca cea mai mare --intelepciune-- este de-a face din bucuria prezentului obiectivul suprem al vietii; pentru ca asta este singura realitate, toate celelalte sint doar jocuri ale mintii. Pe de alta parte, o astfel de actiune am putea la fel de bine s-o numim cea mai mare --nebunie--; pentru ca ceea ce exista acum si in clipa urmatoare nu mai este, a diparut total asemeni unui vis, nu poate merita un efort serios. Intregul fundament pe care se sprijina existenta noastra este prezentul, acest prezent ce --intotdeauna-zboara--. Asta sta in insasi natura existentei noastre, ca apoi sa ia forma unei miscari constante pentru a nu ne oferi niciodata posibilitatea de-a atinge restul spre care totdeauna tindem. Sintem asemeni unui om care alearga coborind o colina, care nu-si poate niciodata opri din miscare picioarele cit timp va continua sa alerge si daca s-ar opri, ar cadea in mod inevitabil; sau din nou, ca un bat ce balanseaza in virful unui deget, ori asemeni unei planete ce s-ar putea prabusi inevitabil in soare in momentul in care ar inceta sa se invirta mai departe pe orbita. Nelinistea este marca existentei. Intr-o lume in care totul este instabil, unde nimic nu poate sa dureze si este purtat mereu inainte, in viltoarea grabita a schimbarii, unde daca un om doreste cu orice pret sa raminana neclintit trebuie sa avanseze si sa miste mereu, asemeni unui acrobat pe o fringhie -- intr-o asemenea lume, fericirea este de neconceput. Cum poate dainui intr-o lume in care, asa cum a spus Platon, -- e o Devenire continua si niciodata Fiintare-- cea care este singura forma a existentei? In primul rind, un om nu este fericit niciodata, dar isi consuma intreaga viata nazuind la ceva ce crede ca il poate face fericit; isi atinge foarte rar scopul, iar atunci cind o face, este doar pentru a fi dezamagit; si de cele mai multe ori, in cele din urma, este un naufragiat ce dupa o lunga calatorie in cautarea secretului fericirii pe oceanele lumii ajunge intr-un port cu catargul frint si velatura sfisiata. Pentru ca abia apoi sa afle ca era totuna daca ar fi fost fericit sau nenorocit; pentru ca intreaga sa viata n-a fost nimic mai mult decit o clipa din prezentul vesnic pieitor; si ca acum, ea s- a sfirsit. In acelasi timp, este un lucru minunat ca in lumea fiintelor umane, ca si in cea a animalelor, mecanismul multimii acestor nelinisti este declansat si mentinut sub influenta a doua simple impulsuri --- foamea si instinctul sexual; ajutate poate putin de influenta plictiselii, dar de nimic altceva; si astfel, puse in teatrul vietii, sint suficiente pentru a forma --primum mobile-- al unei masinarii atit de complicate ce pune in miscare o scena asa de diversa si neobisnuita! Privind putin mai de aproape, descoperim ca acea materie anorganica prezinta un conflict constant intre fortele chimice, care in cele din urma actioneaza spre dezintegrarea ei; si pe de alta parte, acea viata organica este imposibila fara schimbarea continua a materiei si nu poate exista daca nu primeste un ajutor perpetuu din afara. Acesta este tarimul --sfirsitului--; iar opozitia sa ar fi --existenta infinita-- care nu este expusa niciunui atac din exterior si nu are nevoie de nimic pentru a o sustine; [greaca: haei hosautos dn], tarimul pacii eterne; [greaca: oute giguomenon oute apollumenon], unele stari invariabile, fara sfirsit si neschimbatoare, trasatura negativa a cunoasterii, care formeaza nota dominanta a filosofiei Platonice. Ea este pentru astfel de stari tot la fel cum aceasta negare a vointei de viata se deschide in fata omului oferindu-i aceasta cale. Scenele vietii noastre sint asemeni portretelor schitate in mozaicul brut. Privit de aproape el nu va avea niciun efect. Nu este aici nimic frumos pentru a fi descoperit, in afara de cazul in care te asezi si-l privesti de la o anumita distanta. Tot asa, pentru a cistiga ceva la care am rivnit indelung trebuie doar sa descoperi cit de sterp si de inutil este; si chiar daca traim intotdeauna in speranta unor lucruri mai bune, in acelasi timp adesea regretam mult si amarnic ca aceasta clipa a trecut din nou. Privim la prezent ca la ceva ce trebuie pus la timpul viitor si servind doar ca o cale catre telul nostru. De aceea cei mai multi dintre oameni daca isi arunca privirea inapoi atunci cind vor fi la sfirsitul vietii, vor descoperi ca asa s-a petrecut de-a lungul intregii perioade cit ei au trait--ad interim--; vor fi surprinsi sa descopere, ca tocmai lucrul de care nu au tinut seama deloc si l-au lasat sa zboare alungat de tristetile lor, a fost tocmai viata in asteparea careia s-a scurs pe linga ei tot timpul ce le-a fost acordat. Din citi oameni putem gasi unul despre care sa poata fi spus ca speranta n-a facut din el un nebun pina cind a ajuns sa danseze in bratele mortii! Apoi, din nou, ce creatura nesatula este omul! Fiecare satisfactie pe care o atinge aduna in el semintele unor noi dorinte, astfel incit aici nu exista niciun sfirsit al dorintelor ce se ridica din fiecare vointa individuala. Si de ce se intimpla asta? Motivul real este pur si simplu ca, luata in sine, Vointa este suverana asupra tuturor lumilor; totul ii apartine si de aceea niciun singur lucru nu poate s-o satisfaca vreodata, ci doar intregul lor, care este fara de sfirsit. Cu toate acestea, trebuie sa stimulam simturile pentru a intelege cit de putin primeste Vointa, aceasta stapina a lumii, atunci cind ia forma individuala, de obicei doar atit de putin cit este necesar pentru a mentine un acord in intregul organism. Din acest motiv omul este foarte nefericit. Viata se prezinta in cea mai mare parte asemeni unei pedepse -- indatoriri, vreau sa spun, pentru a supravietui in definitiv, -- gagner sa vie --. Daca acest lucru este realizat viata devine o povara, iar apoi, vine cea de-a doua sarcina, de-a face ceva cu acestia care au cistigat --desprinderea de sub aripa plictiselii, care asemeni unei pasari de prada pluteste amenintator deasupra noastra, gata in orice moment sa loveasca acolo unde vede o viata lipsita de griji. Prima sarcina este de-a cistiga ceva; cea de-a doua, sa alunge sentimentul ca a fost ceva cistigat; astfel incit ea devine o povara. Viata omului trebuie sa fie un fel de gresala. Adevarul acestui lucru va fi suficient de evident daca doar ne reamintim ca omul este alcatuit din nevoi si necesitati greu de satisfacut; si ca chiar atunci cind acestea sint satisfacute, tot ceea ce se obtine este o stare lipsita de suferinta, in care nu-i ramine nimic altceva decit sa fie aruncat prada plictiselii. Aceasta este o dovada directa ca existenta nu are o valoare reala in sine; pentru ca ce altceva este plictiseala decit un sentiment de desertaciune in viata? Daca viata -- setea de viata, care este esenta adevarata a existentei noastre -- ar fi stapinita de oricare valoare pozitiva in sine, nu ar exista vreodata aici un asemenea lucru asemeni plictiselii; simpla existenta in sine ne-ar satisface, astfel incit nu ar trebui sa ne ne mai dorim nimic altceva. Dar asa cum se prezinta lucrurile, nu vom aprecia nicio placere in existenta, cu exceptia momentelor cind purtam o batalie pentru a obtine ceva; pentru ca apoi, distanta strabatuta si dificultatile depasite pentru atingerea acestui scop sa arate ca si cum ne-ar fi multumit -- o iluzie, Maya, ce va dispare imediat atunci cind o atingem. Sau altfel spus, atunci cind sintem angajati in unele actiuni pur intelectuale -- in realitate am pasit in afara vietii, pentru a privi la ea din exterior, mai mult sub forma unui spectator ce asista la desfasurarea unei piese. Si chiar placerea senzuala in sine nu inseamna altceva decit o lupta si o straduinta ce inceteaza in momentul in care scopul sau este atins. De cite ori nu sintem implicati intr-una din aceste actiuni, dar sintem aplecati asupra existentei insasi, natura ei inutila si lipsita de valoare, ne apare lamurita pe deplin; si asta este ceea ce avem in vedere atunci cind ne referim la plictiseala. Nazuinta catre ceva straniu si insolit -- o tendinta a naturii umane, innascuta si imposibil de eradicat -- ce ne arata cit de fericiti sintem la orice intrerupere a cursului natural al acestor actiuni ce sint atit de suparatoare. Aceasta este manifestarea perfecta a vointei de-a trai, organismul uman cu siretenia si complexitatea masinariei lui, ce trebuie sa spulbere si sa se infringa pe sine si tot ceea ce tinde spre distrugere -- acesta este modul naiv in care Natura, care este intotdeauna veridica si sincera in ceea ce spune, proclama razboiul total impotriva acestei vointe, care in esenta sa este neprofitabila si lipsita de continut. Unde daca ar exista orice valoare in sine, ceva neconditionat si absolut, nu ar fi putut sa se sfirseasca astfel, in simplul nimic. Daca ne reintoarcem la a contempla lumea in intregul sau si in special la toate aceste generatii ce au trait scurta ora a parodiei existentei lor, vom vedea ca totul a fost doar pentru a fi maturati imediat intr-o rapida succesiune; daca vom pleca de la asta si vom privi viata in micile ei detalii, asa cum ni se infatiseaza, asemeni unei comedii, cit de ridicol ne apare acum totul! Este ca si cum o picatura de apa ar fi privita printr-un microscop, o singura picatura supaaglomerata cu --infusoria--; ori o farima de brinza plina de acarieni invizibili pentru ochiul liber. Cit am ride de modul cum acesti fermenti intr-atit se agita si se lupta unul cu altul intr-un spatiu asa de mic! Si privind la oricare din ele, aici, sau in micul cimp al vietii umane, aceasta framintare teribila produce un efect atit de caraghios! Doar privita la microscop aceasta viata apare atit de mare. Ea este doar un punct invizibil ce este extras si amplificat de puternicele lentilele ale Timpului si Spatiului. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy