agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-26 | [This text should be read in romana] |
Mihail VAKULOVSKI
Un discurs preponderent jovial, corodat pe alocuri de gravitatea sistemelor militar-economice (”veteranii primului / război mondial depun armele la picioarele / veteranilor celui de-al doilea război mondial”, ”9 mai”) și simulacrele ideologice (”văd tineri cu Che Guevara pe piept / tatuați cu Che Guevara / lideri politici cu Che Guevara pe tricouri / oligarhi cu Che Guevara pe portofel / cîntăreți Che Guevara / poeți Che Guevara”, ”mai bine tu”). Această ontologie deconcentrantă ar putea să-și ateste descendendența directă din expresionismul internațional (”prietenii mei au rămas în locurile / prin care am trecut / (…) lîngă lucrurile / pe care le-am văzut / (…) / e ora mea de cros și va trebui să trec pe lîngă ei”, ”prietenii mei și rugurile care au ars mai demult”) dacă nu ar fi atras în special de farmecele irezistibile ale curentului artistic ”Pop Art”. Spre deosebire de Andy Warhol, apetitul stilistic invocat apelează frecvent la tehnica seriografiei ideologice (”decît Che Guevara mai bine Lenin / decît Hitler mai bine Lenin / decît Stalin mai bine Lenin / decît Lenin mai bine Jim Morrison / (...) decît Henry (Miller) mai bine uită-te în jur / la părinții tăi la prietenii tăi la colegii tăi / la țara în care trăiești / (...) și gîndește-te la tine”, ”mai bine tu”), trecînd inițial prin filtrele de "happening" și rețelele underground. Astfel, majoritatea texteleor tind să se coaguleze într-un colaj autoficțional (”oare ce-a vrut să spună / iubita eului poetic?”, ”A?”), pe ”urmele” deconstrucției postderrideene, identificate în fundația miturilor ideologice contemporane (”cînd Europa / va fi / o singură țară / n-am să te mai iubesc. / am s-o iubesc pe alta”, ”Patrie”). Aurelia BORZIN Simbolismul valpuric al realității (”stăteam întinsă în hamac goală-goluță un / adevăr de 19 ani la vreo 10 metri în / dreptul meu marcu surîzînd cu dicționarul / de antonime în brațe deschis la soare / victor era în dreapta mea”, ”matematicește”) declanșează o reacție pe deplin psihedelică (”privirile noastre ricoșează atingîndu-ne (...) / în salturi feliniCE cuvinte! depărtarea-i un creion pe care-l ascuțim fiecare / din extremitatea sa ROZîndu-i învelișul ca să ne întîlnim neÎN-DOIos”, ”ș...ah”), reținută în agenda unei feminități debordante de igiena adamică primordială: ”stau întinsă pe această foaie ca pe masa de operație / (...) / îmi pot aminti / (...) / înainte de a mă naște pereții burții / calzi și moi un întuneric neîndoios / mîna mi se opintește în abruptul frazelor / prin nervul cuvintelor poemul acesta ș t i e t o t țîșnește / străpungînd ca o lamă de cuțit pereții sălii de naștere”, ”pe contrasens”). Or, ”amintirea acelei zile cu mîini în erecție” (”mîini”) amintește de faimoasele epitalamioane grecești, interpretate lîngă camera miresei în preajma nunții sale (”textura rochiei tivul dantela / cu trupul înflorit”, ”Rochia”), acum expuse vivisecției postedenice (”rămîn întrebările cu care va săpa tuneluri subterane de memorie”, ”cîrtițe”). Chiar dacă ”moartea noastră nu se va termina odată cu acest poem”, ”mat”), persistă amenințarea iminentă a unui soi de claustrofobie genetică (”tata lovea lovea cu toporul în trunchiul merilor / un fel de cădere a zidului berlinez”, ”gaRdul”) care se poate extinde dincolo de mapa mentală a Evei (”chișinăul e o tabletă de / ciocolată nu ai cum să te / rătăcești lăsîndu-mă la miezul / nopții singură în mijlocul / orașului”, ”Lichefiată”). Tania DUMBRAVà Un tropism cultural autotelic, cu prefigurații odisseice filtrate de conștiința unui Ullysses care nu mai ascultă de zeii lui Homer (”în orașul meu / domni la cravată și-un cîrd de gîște trecînd pașnic pe zebră / (...) / șefi și studenți și țigani își beau halba de bere / iar în autogară stă scris pentru toți: WELCOME!”) și, pentru aceasta, nu sunt mai puțin debordat de invazia regnurilor statistice (”omul meu n-are curajul să latre să muște / pînă la urmă / se mușcă singur pe dinafară de inimă”). Anume acesta e responsabil de iradierea fenomenologică spirituală (”i s-au băgat toți în suflet / l-au alungat din propriul suflet”, ”Globalizare”) care fixează bornele unor geografii ce refuză să fie conturate pe deplin (”cînd cineva-l crede altceva decît abur / sunt tocmai gîndul că nu pot fi carne”). Strategie deloc păguboasă, dacă se are în vedere economia sentimentală a flash-urilor ce reeditează realitatea cu mijloace persuasive, studiate în oglinzi de bohemia (”cerșetorul cu acte în regulă / care somează un cinci roni de pomană / cu insistența tipului de la asigurări”, ”Impresii”). Or, acestea reprimă riscul expunerii îndelungate la ”complexele” unor Oedip și Electra accelerați (”în oraș n-ai timp să privești norii / de plouă de ninge / ci strict tălpile pietonilor / (mereu patrușase) / sau semaforul / care-ți spune cînd poți să mori și cînd / să salivezi la range-roverul unui calic”), infirmînd totodată previziunea lui Catherine Clément că ”fiii lui Freud ar fi obosiți”: ”orașul nu are nori / căci umblă cu termopane pe umeri / să nu-și audă pașii cu tocuri de-oțel / de pe asfalturi / în oraș n-ai timp să privești norii / ci doar nebuna din piață / (...) / ce strigă voioasă otraaaavăă!”, ”Chișinăul meu”). Aura MARU Cronică fidelă a unei relații eșuate care nu captează atât prin discursul propriu-zis, cît prin sensibilitatea colofonului cenotaf reconstituit din resursele inepuizabile ale adolescenței contondente (”o să încep să mă obișnuiesc / de fiecare dată cînd vreau să strig la tine”,”al doilea poem cu ștefan”), trimițînd intertextual la mirabila ”Transverberație” a unei carmelite Tereza d'Avila mirene (”urma să intru în litere cu o radieră vulgară / așa cum ștergeam în copilărie cuvintele pînă la suluri de cerneală”, ”vis 2”) care, în locul heruvimului iubirii divine, înfățișează prezența perfect palpabilă a unui bărbat (”tu stai ca un măcelar în delir / suflecînd sîngele pînă la coate pînă la umeri / cîntărind mental propria carne”, ”îi aduci aminte nenea ura”) cunoscut accidental (”viața ne adunase ca petalele într-o floare / ca să ne risipească / mă-trăiește-nu-mă-trăiește-mă-trăiește-nu-mă-trăiește”, ”poemul cu ștefan”). Viziunea ”acestui prim ultim vis / crește din asfalt / ca într-o rugăciune o cacofonie”, ”vis 3”) este revelația teleologiei terestre (”ar putea trece dincolo / în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brînză și moarte”) nevoite să înfrunte un adevărat tur de forță al imaginației umane care, ridicate de-asupra materiei (”voiam / (...) să te desfaci ca un mosor de vinișoare / împletit în cerc pînă în vîrful capului / ca ciorapii / voiam / să-ți opresc cu unghia sîngele la coate / erai așteptat din toate direcțiile”), va urma firul nevăzut al unor Raporturi Fibonacci Mistice, niciodată materializate (”puteam să-ți împart perfect fața în patru / făceam chiar ca la orele de desen / schițe în aer / pentru proporții pentru răstignire de obraji / pentru inri așezat pe frunte pentru perfecțiune în pătrate”,”Ridul”). Victor ÞVETOV O narațiune condescendentă (”să împușcăm animalul / (...) / să-l ducem la castrat / tot ce vreți / numai să nu-l pupăm că animalul sunt eu”, ”scurtă strîmtă”) care face referință aproape masoretică la eshatologia unui participant umil la tombola ”Mîntuitorilor-din-cotidianul-anost” (”chiar acum mă duc / acum / să-mi găsesc adevărul într-o placintă cu varză / și apoi o să intru în viața ta / dupa ce o să mă descalț la intrare”, ”tsunami”). Lucru care nu îl oprește, pe acesta din urmă, să persevereze, întotdeauna de aceeași parte a deontologiei cristice, chiar și atunci cînd cade în păcatul de a elabora o disciplină de studiu eclesiast cu totul valabilă (”adevărat vă spun / că lumea e cu mult mai frumoasă privită / atunci cînd tai ceapă / oricum nu vezi”, ”low battery”) cum e Parusia individuală (”eu mereu voi fi la oră fixă / contează să rezist / contează ca nimeni să nu-și bage ghearele în mine / ciupa-ciups în gura ta / și gumă de mestecat în ale lor”, ”scurtă strîmtă”). Și fiindcă e de presupus existența unui Dodecalog cu adevărat mistic care poate reține dramatismul mesianic să nu cedeze nicio iotă ispitei de a cădea în derizoriul realității palpabile (”să dăm muzica mai tare să nu auzim / o altă muzică”, ”low battery”), trebuia să existe în preajma acestui candidat la nemurirea pestilențioasă o Magdalenă la fel de plauzibilă (”ea a intrat în troleibuz mai neagră ca o carie din măsea”): anume prezența ei preponderent olfactivă (”haine cu miros de naftalină” – ”parfumul femeilor te dau gata trăiești doar pentru doze / zilnice” – ”de azi am apă de colonie cu miros de levănțică”, ”bormașină”) îl poate face să creadă cu adevărat că levitează deasupra tuturor lucrurilor mărunte ale vieții. Ecaterina BARGAN O naratoare lirică indecisă încă să opteze pentru ”materializarea” specifică a adevărului (”fără ghiveci adun pămîntul în mîini / și mă doare cerul gurii”, poem defect), motiv pentru care experimentează cu enduranță mocnită (”o altfel de tăcere / decît cele care se întîmplă / la crăciun și la înmormîntări”, ”amintirile se rescriau în tăcere”). Senzația de aglutinare biografică în contumacie estetică (”timpul parcă se grămădește în scoica unui melc lasîndu-se cărat de sărmana vietate lipicioasă / când se întîmplă ceva rău și spaima se citește / diferit dar se citește în ochii tuturor simultan”, ”detalii”) declanșează un discurs interiorizat cu tot atîta exacerbare, poate, ca în ”Bonjour Tristesse”, capodopera majoratului și a întregii vieți ce urma să o trăiască (la fel de tânăra cîndva) Françoise Sagan: ”e ca și cum mi-aș citi propriul jurnal în carnetul altcuiva / care nici măcar nu are cum să afle de mine”, ”am așteptat mereu fericirea dar în locul ei a venit tristețea”). Această ”epifanie” apocrifă a alterității (”și noi eram diferiți / și oamenii”, ”amintirile se rescriau în tăcere”) conduce la o decalcifiere ontologică pe deplin asumată (”ascultam eagles beam cola / îmi simțeam dinții de cretă”, ”amintirile se rescriau în tăcere”), care ar aduce foarte mult cu dereglarea percepției la vîrsta la care Rimbaud îi putea fi contemporan, dacă nu ar fi fost indusă cu mijloace suprasenzoriale specifice (”atunci cînd / atingi adevărul / (…) / îți sîngerează palma”, ”visare”). |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy