1. Litera literaturii
Opțiunea celor doi teoreticieni, a căror logică o urmărim în textul de față, este exprimată cu claritate : ”Credem că folosirea cea mai potrivită a termenului “literatură” este în sensul limitat la arta literaturii, adică la literatura de imaginație. Există unele inconveniente în privința folosirii termenului în această accepțiune ; dar, în engleză, alternativele posibile sunt sau termeni cu înțeles îngust, ca fiction (literatură narativă) sau poetry (poezie), sau termeni stângaci și derutanți, ca imaginative literature (literatură de imaginație) sau belles-lettres.”

Cu toate acestea, situația nu se clarifică prea mult : termenul de literatură , derivat din literă, duce cu gândul la ceva scris, ceea ce ar însemna lăsarea deoparte a literaturii orale (ceea ce pe noi românii ne-ar dezavantaja o dată în plus , fiindcă secole întregi literatura orală a fost singura formă de manifestare).

O întrebare conținua să staruie, totuși : prin ce ar fi mai literatură o poemă lipsită de duh, în care se inventează oarece trăiri cu o persoană iubită, sub clar de luna... selenar, decât o pagina de istorie, care nu e invenție, ci retrăirea autentică, a unui eveniment real?
Amintirile unui scriitor, paginile în care-și povestește viața, de pildă Imposibila întoarcere, nu sunt literatură? Nici Viața ca o pradă de același Marin Preda? Răspunsul este negativ doar dacă ne întoarcem la definițiile din antichitate, unde nu existau decât câteva modalități de exprimare a limbii.

Calea cea mai simplă de rezolvare, găsită de Wallek, este de a analiza “modul special în care este folosită limba în literatură. Limba este materia primă a literaturii așa cum sunt piatra sau bronzul pentru sculptură, culorile pentru pictură sau sunetele pentru muzică “. Și totuși, nu este același lucru, adăugăm noi. Culorile nu se găsesc niciodată în natură în forma necesară pictorului, iar acest lucru este valabil și pentru sunete. Limba, la rândul ei, nu este un material natural , ea este creația unui grup, a unui popor. Acest material nu este dat o dată pentru totdeauna, este într-o continuă prefacere și este plin de încărcătură ce diferă de la o zonă la alta, de la un grup social la altul, de la un secol la altul. Eminescu, citind un vers latin, remarcase “Nu este același lucru dacă doi oameni spun același lucru”, vers pilon al poemului “Noi amândoi avem același dascăl”. Așadar din același dascăl ies învățăcei atât de diferiți, din aceeași familie copii care nu seamănă, din aceleași experiențe de viață concluzii diferite, iar din limba unei colectivității…(S-a încercat să se sugereze că șansa lui Marin Preda a fost să aibă un tată deosebit, ca Ilie Moromete, care era… cum ni-l prezintă Preda, uitându-se că Moromete e creația autorului și nu invers : cine este tatăl real al autorului nu are importanță decât pentru anecdotica istoriei literare. Dacă Moromete ar fi “creatorul “ ar fi însemnat ca toți ceilalți copii ai lui, care au avut șansa să-l asculte și să-l privească, să devină scriitori. Ceea ce nu s-a întâmplat) .
Limba este un material de uz zilnic, este fluierată, călcată în picioare, scuipată, ea capătă certificat de noblețe doar în clipa în care este înfiiată de scriitor. Scriitorul este singurul care-i cunoaște valențele, el o știe înainte de a o fi ridicat de jos, înainte de a o fi spălat.

Să urmărim ce spune Cuvântul Domnului, singurul Creator, poporului Israel într-o situație de acest gen:
‘’Așa vorbește Dumnezeu către cetatea Ierusalimului:
"Prin obârșia și nașterea ta ești din Þara Cananiților ;
tatal tau era Amorit
și mama ta Hetită.
La naștere, în ziua când te-ai născut,
buricul nu ți s-a tăiat,
n-ai fost scăldată în apă,
ca să fii curățită, nici n-ai fost frecată cu sare,
și nici n-ai fost înfășată în scutece.
Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine,
ca să-ți facă măcar unul din aceste lucruri,
din milă pentru tine;
ci ai fost aruncată pe câmp,
așa de scârba le era de tine, în ziua nașterii tale.
Atunci Eu am trecut pe lângâ tine,
Și am zis:
“Trăiește chiar și în sângele tău!”
Da,ți-am zis: “trăiește chiar și în sângele tău !"
Te-am înmulțit cu zecile de mii,
ca iarba de pe câmp.
Și ai crescut, te-ai făcut mare,
ai ajuns de o frumusețe desăvârșită ;
ți s-au rotunjit țâțele, ți-a crescut părul.
Dar erai tot goală,
goală de tot.
Când am trecut Eu pe lângă tine,
M-am uitat la tine,
și iată ca îți venise vremea dragostelor.
Atunci am întins peste tine poala hainei Mele,
ți-am acoperit goliciunea,
ți-am jurat credință,
am făcut legamânt cu tine,
zice Domnul Dumnezeu,
și ai fost a Mea!"...
Superbă făgaduință, minunată formă de exprimare, cu adevarat poezie cerească. Metaforic vorbind, am putea îndrăzni a crede că aici poate fi vorba și de limba română!
Numai ochiul creatorului deosebește firul de aur în nisipul râului, doar urechea lui aude cântecul de sirenă. Nimeni nu trăiește și nu moare pentru o iubită, așa cum face scriitorul cu această fiică disprețuită de mulțime. Toți oamenii folosesc limba ca pe-o slujnică în casă, apelează la ea ca să comunice, s-o trimită de la unul la altul, în timp ce scriitorul nu se poate despărți de ea, căci știe că departe de ea s-ar usca ( și limba și creatorul).

Și toate aceste valențe ale limbii, atunci când este vorba de limba literară, nu sunt folosite doar intuitiv. Limba scriitorului e cultivată, e aleasă, e desțelenită. Ea este moștenită, păstrată, dăruită cu parcimonie. Limba operei literare este logică, ambiguă, aluziv, suav anapoda. Ea pleacă, după ce a fost trecută prin creuzetul creației nu livrată în pungi de plastic, ci învelită în pânza țesută fin ca pânza de paianjăn. Limba literaturii prinde prada, o învăluie, dar n-o sugrumă. O învață să deguste răsăritul de soare, adierea vântului, să suporte arșita și să asculte ploaia. Îl învață pe om să audă cum crește iarba, cum ar fi zis Eminescu. Cuvântul îl ajută pe om să moară. și Cuvântul îl ajută să învieze.
Necunoscătorii cred că limba literară este o înșiruire de cuvinte, vorbe frumos meșteșugite. Totuși, s-a observat că fiecare operă literară impune o ordine, o organizare, o unitate a materialului ei. Uneori această unitate este foarte slabă, ca în multe schițe sau povestiri de aventuri; dar ea poate ajunge până la organizarea complexă, bine închegată a unor poezii în care este aproape imposibil să schimbi un cuvânt sau poziția unui cuvânt fără a prejudicia efectul de ansamblu.

2. Acasa poetului

Dăm din nou cuvântul unui poet, căci doar Poetul locuiește într-un cuvânt, naște și moare în el:"Adevăratul contact al poetului nu este cu ființa solidară cu el sau cu ființa generală a speciei. În acest sens, niciodată cuvântul nu va naște natură. El va naște numai cuvinte. Dar, tot în acest sens, cuvântul are mai multă natură în el decât natura exclusă numirii. Dragostea, iubirea și amorul, și mai presus de toate, dorul sunt singurele căi de comunicare cu incomunicabilul altcuiva. Dragostea stârpește cuvântul și văduvește moartea cu o viață. Dorul arde ideea de timp, dacă nu chiar timpul însuși, fierbe cuvintele până le spulberă, neânțelesului îi dă un ton făcut din înțeles."
Eminescu, firește tot Eminescu, Luceafărul poeziei românesti, nu putea trece nepasător nici pe lânga sensul cuvintelor dar nici pe lânga rostirea lor. Într-o cronică la o piesă de teatru, Maria Tudor, reprezentată la Iași în anul 1877, după ce apreciază jocul unora dintre actori, scrie :"Nu știm de unde și până unde actorii români au pronunții atât de străine. Limba românească este din acele cu dreaptă masură; ea n-are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte; mai toate sunetele sunt medii și foarte curate. Cu toate acestea în teatru avem ocazia de a auzi vorbindu-se cu ton frantuzesc (nazal) sau spaniol(gutural).
Este de observat ca nu toata lumea vorbea stricat, cum din pacate se întâmplă , destul de des astazi, ci doar actorii, probabil din snobism. Să-l ascultam din nou pe cronicarul de la "Curierul de Iași", unde a fost publicată cronica la care ne-am referit mai sus: " E drept ca o ortoepie românească, o carte despre buna rostire lipsește,dar nu lipsește rostirea vie a claselor culte, nu lipsesc scrierile bune, nu lipsește limba scrisă, a carei dreaptă rostire este fixată de doua sute de ani și mai bine. Ba chiar actorii români vorbesc foarte omenește acasă cu prietenii lor..”

Dacă poetul are dreptate când susține că acasa lui este limba, și are dreptate, cu atât mai mare trerbuie să fie grija noastră pentru folosirea cuvintelor, știind că pentru Dumnezeu nu numai cuvintele trebuie să exprime adevărul, ci chiar și sunetele și literele înseamnă ceva.Să ne amintim legământul lui Dumnezeu cu bătrânul Avram:
”Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram; ci numele tău va fi Avraam; căci te fac tatăl multor neamuri.”
Explicația acestei afirmații stă în semnificația noului cuvânt creat prin adăugarea unei vocale – Avraam înseamnă tatăl unei mulțimi.

3.Deosebiri
Opera literară care încearcă să determine o acțiune concretă încetează să fie poezie. Ea poate fi retorică în versuri, discurs frumos versificat, lozincă mobilizatoare, dar nu artă.

Arta îl scoate pe autor, cu ajutorul limbii, din lumea realității, oricât de dornic de realitate ar fi cititorul și oricât de vie ar fi iluzia de realitate pe care o crează autorul.
Poezia povestită nu mai este poezie, ci proză sau anecdotă. Orice folosire a limbii, în artă, cu apelare excluzivă la funcția de comunicare a artei este sinuciderea poetului. Arta este o nobilă inutilitate, oricât de mult i-ar deranja pe cei interesați să creeze o societate materială, fie ea de tip colectivist, fie de tip capitalist. În ciuda domeniului strict delimitat al artei, există genuri de tradiție, în care, pe alocuri, apar oaze de artă, pe care literatura nu le contestă. Așa sunt eseurile, biografiile, scrierile religioase, corespondența etc. Ele nu sunt artă, ci cuprind pagini artistice.
Exemplul cel mai nimerit ni se pare Geneza, prima carte a Bibliei. În mod sigur Moise a scris-o pentru a reda poporului său și lumii o sinteză asupra creațiunii, începuturilor istoriei și formării poporului lui, dar dincolo de aceasta există pagini de o poezie înaltă care domină literatura lumii. Primele versete,
“La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întunerec, și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”
întrec , din punct de vedere estetic, orice încercare de începere a unei relatări, sunt și poezie pură nu doar adevăr curat. Iar istoriile patriarhilor nu au egal în literatura universală de la origini și până în prezent.

4. Lumea literaturii
Arta literară nu este creația esteților, cum au crezut teoreticienii secolului al XIX- lea.” Sâmburele artei literare”, nu a încolțit,ci chiar a dat roade mature, plante sănătoase cu tulpină, rădăcină, cu frunze și semințe, chiar în genurile literare tradiționale, în liric, epic și dramatic.
Lumea literaturii nu este adevărată în sensul obișnuit al cuvântului,căci nu de lume adevărată are nevoie cititorul, pe aceasta o vede pe stradă, este o lume fictivă.
Această lume este verosimilă, este stranie, are logica ei. Logica lumii literare nu se suprapune peste logica realității, dar nici nu este împotriva ei, nu este logica lui Ion Anapoda, este o metalogică.

Nici cel puțin când scrie despre el,la persoana întâi și declară că-și exprimă propria-i viață, eul autorului nu este real, ci unul fictiv, compus, inventat sau recuperat, este eul unui anume moment,al unei anume stări, un eu acceptat.” El n-are trecut,n-are viitor și uneori n-ar nici o continuitate în viață.” Această observație face inutilă studierea vieții lui Ion al Glanetașului din satul în care a trăit Liviu Rebreanu și tot inutilă cercetarea legată de care iubită a lui Eminescu a inspirat poezia “Atât de fragedă…” și care “Floare albastră”. Ca să nu mai vorbim de…studiile legate de strada cu plopi pe lângă care a trecut poetul inspirându-se pentru “Pe lângă plopii fără soț ”. Cercetările de acest fel sunt aproape la fel de utile ca dezbaterile scolastice legate de sexul îngerilor sau definițiile de la Organizația Națiunilor despre agresiune în timp ce Germania făcea praf granițele Europei.
Cât adevăr real putem scoate din urmatoarea însemnare a lui Sartre, deși realizăm ca avem de-a face cu o sinceră confesiune și în nici un caz cu o minciună: "Mă simțeam de prisos, deci trebuia să dispar. Eram o înflorire fadă într-o solicitare perpetuă de abolire. Cu alte cuvinte, eram condamnat, dintr-o clipă într- alta sentința se putea executa (...) Dumnezeu ar fi putut să mă scape de griji: aș fi fost o capodoperă semnată: încredințat că îndeplinesc partea mea în concertul universal, aș fi așteptat cu nerăbdare ca El să-mi dezvaluie intențiile sale și necesitatea mea. Presimțeam religia, acesta era remediul. Dacă mi-ar fi fost refuzată, aș fi inventat-o singur. Nu-mi era refuzată: crescut în religia catolică, am aflat ca Atotputernicul m-a plăsmuit întru gloria Lui: era mai mult decât aș fi îndrăznit să visez. Dar, mai târziu, în Dumnezeul la modă pe care m-au învățat să-l cunosc, nu l-am recunoscut pe cel care-l aștepta sufletul meu: mie îmi trebuia un Creator, mi se dadea un stapân; amândoi nu faceau decât unul singur, dar eu nu știam asta; slujeam fără căldură pe idolul farisean iar doctrina oficială mă dezgusta, pentru a-mi putea căuta propria-mi credință. Ce noroc! Încrederea și dezolarea făceau din sufletul meu un ogor ales în care să fie semanat cerul: fară această greșală aș fi calugăr" .
Este limpede ca avem de-a face cu trăirea unui scriitor, cu ce își amintește el că a fost copilul Sartre. Același Sartre care, mai târziu, uită de Dumnezeu, la care se întoarce, totuși, pe patul de moarte! Este eul literaturii, care are doar vag de-a face cu persoana de la starea civilă. Dacă nu ne înșelăm, Călinescu, parcă, își privește propriile poze și se întreabă mirat : "Cine este copilul acesta care se uită la mine din fotografie"?

5.Timpul și abolirea timpului
Multe și de necontestat sunt binefacerile pe care le aduce literatura omului , căci, vorba profesorului Rosetti, nu este mai plăcută lucrare dată omului pre pământ decât cetitul cărților. Iar printre ele este de remarcat capacitatea literaturii de a te scoate din timpul concret, înspăimântător, acel timp care se măsoară în minute și secunde ce nu mai sunt, care îți spune la ce oră ești, tocmai când nu mai ai acel timp.
"A trai abolirea timpului, a trăi acea mișcare, acea "străfulgerare" prin care două clipe, nesfârșit despărțite, vin (treptat deși dintr-o dată) una în întâmpinarea celeilalte, unindu-se, ca două prezențe ce, prin metamorfoza dorinței, s-ar identifica, înseamnă a strabate toată realitatea timpului, și, strabatând-o, a reșimți timpul ca spațiu și loc vid, adică liber de evenimente care de obicei, îl umplu".
Despre timpul subiectiv, despre perceperea lui la o dimensiune care nu are nici o legătură cu realitatea obiectivă ne dă o imagine splendidă Moise în Geneza, atunci când ne relatează frumoasa poveste de dragoste, iubirea înălțătoare a lui Iacov pentru Rahela:
”Astfel Iacov a slujit șapte ani pentru Rahela; și anii aceștia i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea.”

Înșelat de socrul său, care i-a dat de nevastă o altă fiică a lui, după șapte ani de muncă, Iacov a trebuit să mai slugărească încă șapte. Și a făcut-o. Tot din dragoste pentru Rahela. Și era grea munca la care-l pusese socru-său. I-o spune chiar el lacomului de Laban:
”Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig,și-mi fugea somnul de sub ochi”.
Să remarcăm în treacăt expresia splendidă din final.
Nu numai eul personajului – autor este subiectiv într-un roman, ci și timpul și spațiul. Ele sunt rezultatul unei convenții artistice. Nu despre Danemarca este vorba în Hamlet, nu acolo este ceva putred, oricât de clar ne-ar spune autorul că acolo se petrece acțiunea. În Anglia e ceva putred, între personaje există putreziciune, în familia prințului și chiar și în mintea lui. Pe scena lumii era ceva putred, în lume e ceva putred. Cât timp se scurge între două capitole? O clipă, un an, un secol, sau chiar de loc, poate avea loc chiar o întoarcere în timp, de parcă eroul ar fi întinerit cu 40-50 de ani. Și cititorul nu protestează, pentru că și el este complice la convenția artei.

Arta, de la începuturile ei, a avut o relație specială cu Timpul și cu Spațiul. Și același lucru s-a întâmplat și cu comunicarea. Când Domnul spune primului om să nu manânce dintr-un anume pom, "căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.", este limpede (mai ales după ce știm acum ca s-a întâmplat) că în ziua aceea i s-a decis moartea, nu chiar și-a dat duhul. Moise a știut perfect ce scrie și a șimtit relația specială stabilită între om și timpul său, nu-l putem suspecta că a greșit transmițându-ne aceasta relatare - ar fi putut ușor să scrie "dacă veți mânca , atunci vi se va hotarâ soarta". La fel stau lucrurile și cu locul, cu spațiu special , cu o interpretare anume pe care suntem chemați s-o dam unei dimensiuni. Fiul lui Adam, Cain, își ucide fratele, apoi "a ieșit din fața Domnului și a locuit în țara Nod (Fuga), la rasărit de Eden" . Dar unde putea să fuga Cain de fața Domnului?.

Timpul și spațiul real însă, la care trimit operele literare au rolul de a da lămuriri și de a stabili specificul unei epoci și a mentalităților omenești. Grija pentru claritate a fost prezentă, și de data aceasta, încă în tragedia greacă. Sofocle, în Electra, înainte de a lăsă personajele să vorbească, "dă indicații" pentru actori, regizori, public: "În departare se deschide câmpia Argolidei. În piața Micenei sunt altarele zeilor. Spre miazanoapte, templul lui Apolo și spre răsărit acela al Herei. Este în zori de zi. Deodată intra Oreste, Pilade și Bătrânul. Se opresc în fața palatului lui Agamemnon."
Aceste lamuriri cu privire la locul și timpul operelor literare nu sunt apariții întâmplătoare.Timpul din teatrul compus după regulile cunoscute de la Aristotel ramâne de fiecare dată "o durată proiectată într-un spațiu bine determinat, cronologia evenimentelor respectând o anumită ordine calendaristică, chiar și atunci când intriga este proiectată într-un spațiu și timp mitologic"
Nu va trece mult timp, însă, și autorii vor deplasă accentul pe un timp interior, în care cronologia evenimentelor nu mai are nici o importanță, ceasornicul nu mai poate măsura corect. Un individ care așteaptă ființa iubită suportă foarte greu trecerea timpului. Apoi, în alt context, zilele copilariei par nesfârșite. La senectute, mai tot omul știe că viața i s-a scurs printre degete, că totul a fost mai ieri. Eminescu are un vers inspirat:
"Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară..."
Ne-am aștepta să urmeze o lamentație, explicații, melancolii că nu mai este tânar. Nimic din toate acestea, el regretă un timp mitic, al propriei existențe:
"Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri"
Puțin mai la vale dăm peste ultima strofa a sonetului, cu adevărat sfâșietoare, o originală intrare în timpul etern:
"Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea...mă-ntunec!"

O dimensiune specială a timpului întâlnim în inegalabilul basm "Tinerețe fără bătrânețe", cules de Petre Ispirescu și comentat și introdus în spațiul românesc etern de Constantin Noica : "Este o atât de reușită cumpănire între extremi, în el, este apoi o atât de riguroasă afirmare ontologică - și cum se va vedea, o afirmare a ființei adevărate, nu a celei instituite într-o vană zonă de veșnicie -, este, în sfârșit, o atât de fericită expresie, încât o clipă rămâi în fața lui, ca în fața unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanității".
Nu vom intra în esența demonstrației, căci, deși remarcabilă, ea nu face obiectul studiului nostru de față. Vom da însă un citat, pentru a vedea modul firesc în care Noica integrează cultura română în temele majore ale culturii universale, sau, dacă vreți, invers, cum poate fi evocată Biblia în context cultural național: "De obicei, are grijă maica Viață să pună pe lume viața, respectiv are grijă specia să se mențină, prin acel "stirb und werde" al profetului invocat și atât de înrudit cu spiritul folclorului românesc, chiar în expresie, cum se va vedea îndată. Viața nu-și face isprava de la sine și totuși viața apare, înseamnă ca poate fi în joc ceva mai deosebit - și de aici se naște povestea noastră, ca dealtfel poveștile din Vechiul Testament, unde câteva femei nu puteau avea prunci și când au reușit să-l aibă, uneori la bătrânețe, ca Sarah, a fost vorba de o natură exemplară în omenesc".

6. Ficțiunea
“Dacă admitem că trăsătura distinctivă a literaturii este “ficțiunea “ sau “imaginația “, atunci când vorbim despre literatură ne vom gândi la Homer, Dante, Shakespearte, Balzac, Keats mai degrabă decât la Cicero sau Montaigne, Bossuet sau Emerson. Desigur, vor exista și cazuri – limită, opere ca Republica lui Platon despre care ar fi greu să tăgăduiești că posedă, cel puțin în marile mituri, pasaje de “invenție” și “ficțiune”, dar care rămân în primul rând opere filozofice”. Această concepție despre literatură este descriptivă: ea nu se referă la valoarea operelor. Din această pricină, numeroase opere pot fi clasate după conținut și revendicate de mai multe genuri și mai multe curente, pornindu-se de la premiza că ele pot fi analizate din punct de vedere stilistic, estetic, al compoziție, etnografic. Lor le lipsește însă calitatea de a fi ficțiune și din această pricină pot fi contestate.” Este de dorit ca să se facă deosebire între clasarea unor lucrări în domeniul artei și evaluarea lor.

“Prin urmare există două istorii, separă apele G.Călinescu : istoria fenomenelor reale și istoria fenomenelor fictive sau artistice. Aceste două istorii nu se deosebesc fundamental între ele. Singura deosebire este că faptele isorice sunt evidente, în vreme ce faptelor ficțiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică”.
Istoria literaturii cunoaște lungi epoci în care o operă literară era acceptată dacă respecta anumite canoane, dacă putea fi raportată la un scriitor clasic, dacă imita cu talent un autor de necontestat. Această concepție a ținut în loc o bună bucată de timp dezvoltarea literaturii, fiindcă arta nu poate exista în afara originalității. Originalitate care nu poate fi nici ea un criteriu în sine, întrucât poți scrie o operă literară originală și ea să nu aibă valoare. Pentru o dreapta judecată, este bine să introducem în discuție și criteriile istoriei literare. Sunt epoci în dezvoltarea unei literaturi naționale când traducerile au o rol important. Alte epoci, care au consumat procesul de sincronizare au toate motivele să pretindă creatorului originalitate. De altfel este greu să se atribuie cuiva calificativul de creator dacă el nu probează timbrul personal.

Dacă adevăratul talent, scria Victor Hugo, ar putea renunța la propria lui natură pentru a se transforma în altul, atunci ar pierde tot. "Poetul este un copac care poate fi bătut de vânturi și udat de rouă , care-și produce operele așa cum arborele produce fructe, așa cum fabulistul produce fabule. De ce să se lege de un maestru? Să se altoiasca pe un model ? . Tot e mai bine să fii marăcine său scaiete, hrănindu-te din același pamânt ca și cedrul și palmierul, decât să fii muschiul său lichenul care se dezvolta pe acesti mari copaci. Mărăcinele trăiește, mușchiul ce vegetează (...). Să nu ne lăsăm amăgiți: dacă unii dintre poeții noștri au putut fi mari, chiar numai imitând, aceasta s-a întâmplat, deși s-au modelat pe tiparele antice, pentru că au ascultat adeseori natura și geniul lor, pentru că au fost, măcar întrucâtva, ei înșiși".
7. Opera de artă, un complex
Este cazul, de asemenea, să se facă deosebirea între opera de artă = imagine artistică în totalitatea ei și opera de artă = suma tuturor figurilor de stil la care a apelat autorul. O poezie poate să aibă zeci de comparații, epitete, metafore, hiperbole, dar să fie incapabilă să se transforme în imagine artistică.

Nu amănuntele și nici complexitatea sunt cele care dau viață unor personaje. Sunt scriitori care doar schițează, definesc printr-un cuvânt natura personajului și acesta prinde viață. Alții îl încarcă de trăsături până îl strivesc, sunt născuți morți, dar adese nici nu se nasc.
Poezia este cea care redă cuvintelor valoare mitică, ea este singura artă capabilă să reconstituie trecutul dintr-un ciob. O aluzie a unui vers renaște un mit. O lume, o istorie.

Toate aceste deosebiri dintre ceea ce e și ceea ce nu e literatura, – organizarea, expresia personală, sesizarea și exploatarea resurselor limbii, lipsa scopului practic, distanțarea estetică, detașarea, invenția, imaginația, creația – discutate de teoreticienii literaturii, aceești termeni, deci, cu care cei mai mulți dintre noi suntem familiarizați, luați fiecare în parte, nu spun prea mult despre opera literară, ei surprind doar trăsături. Și nu trebuie să ne mire : opera literară nu este o creație simplă, nu este un obiect artizanal și nici o ființă monocelulară, pe care o privim mirându-ne cum de poate trăi așa de simplu. Ea este un complex de sensuri, o suită de structuri, pârghii și subansambluri, diverse nivele de construcție dar și de interpretrare. Este un univers deschis, opera aperta, cum ar fi zis Umberto Ecco, din care se iasă, se intră, se pleacă și se revine. Pentru cine știe ce înseamnă taina grădinii.

A cugeta, a visa, a zămisli în minte opere frumoase este o îndeletnicire tare placută, zice un personaj din La cousine Bette, în cuvintele căruia nu este greu să-l descoperim pe Honore de Balzac: Aceasta facultate o au toți artiștii, toți scriitorii. Dar a produce! Dar a aduce opera la lumină, a crește cu trudă copilul, a-l culca îndopat de lapte în fiecare seara, a-l săruta în fiecare dimineață cu neostoita inima de mama, a-i spala murdariile, a-l învesmânta de o sută de ori ce cele mai frumoase haine, pe care el le rupe mereu; dar a nu te lasă descurajat de zvârcolirile acestei vieți înnebunitoare și a face o capodoperă însuflețită care să vorbească tuturor privirilor ca sculptura, tuturor minților ca literatura, tuturor aducerilor aminte ca pictura, tuturor inimilor ca muzica - aceasta este realizarea și caznele ei. Mâna trebuie să-i dea mereu înainte și să fie gata de a da ascultare minții.
Iar în această lume a creației literare nu doar cuvântul are viață. Ci și silaba, și virgula. Să-i citim povestea acesteia din urmă: ” Mihai Vodă Viteazul, despre care am învățat la istorie, avea pe lângă el un diac vrednic și la care ținea foarte mult pentru vrednicia lui. Diacul, între altele, scria hotărârile lui Vodă la județe. Într-o zi e adus înaintea lui Vodă, la județ, un flăcău oacheș, voinic și chipeș. Vodă cată lung la el, întreabă ce fapte a făptuit și când aude că a tâlhărit, zice încruntat:
Să se ierte nu se poate morții să se deie!
Diacul scrie, fără însă a așeza virgula acolo unde-i era locul cuvenit, presără nisip din nisiparniță și Vodă își așterne iscălitura. Asta unde el, diacul, recunoscuse în flăcăul osândit pe tovarășul lui de joacă din anii copilăriei, și voia să-i scape viața. Vodă plecând la trebile sale, diacul se încumetă de așeză virgula potrivit socotinței ce avea, și virgula asta a schimbat hotărârea lui Vodă, întocmai cum schimbă primăvara negreala țarinei:
Să se ierte, nu se poate morții să se deie!

Așa a scăpat cu viață tovarășul de joacă al diacului din anii copilăriei. Și numaidecât diacul îl câștigă să se lege cu jurământ că va intra în rândul oamenilor de omenie și de ispravă, ceea ce acesta și făcu, dovedindu-se de atunci înainte om de omenie și om de ispravă. Iar Vodă, care citise în inima diacului ca într-o carte deschisă, se arătă a nu avea știință de nimic, dar el știa totul și încuvințase iertăciunea săvârșită, prin frumusețea prieteniei și prin puterea unei virgule.”

Cândva, pentru salvarea de la moartea veșnică a unor oameni, nu va fi nevoie nici cel puțin de o virgulă, Cineva va arăta palmele cu semnele cuielor de la cruce. Și nu un prieten din copilărie va fi salvat astfel, ci o mulțime, ” o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și din orice limbă…”