1.În căutarea specificului
Funcția literaturii nu poate fi despărțită de natura ei. Să precizăm termenii: dintre toate sensurile menționate de Dicționarul explicativ al limbii române în dreptul cuvântului funcție nu ne interesează decât următoarea explicație : ”sarcină, rol, destinație”. Restul sensurilor nu are legătură cu subiectul nostru.
Natura, tot în lumina subiectului nostru, înseamnă: ” Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, calitate.”

Această întrebare și-au pus-o, îaintea teoreticienilor științei literaturii, și alți iubitori de frumos. Aldous Huxley, de pildă, se întreabă și care este funcția literaturii, dar și care este psihologia ei, precum și care e natura limbajului literar (la aceste întrebări vom încerca mai multe răspunsuri în capitolele care urmează). Huxley se întreabă însă, mai ales, care este "raportul dintre literatură și știință" . Vom consemna aici doar opinia că omul de litere e un observator, un organizator și un comunicator al experiențelor generale trăite de el și de alții, "care se petrec în lumile naturii, culturii și limbajului".

2. Rostul poeziei
În acest caz, apare logică observația că rostul poeziei decurge din natura ei: “fiecare obiect sau clase de obiecte se poate folosi în modul cel mai eficace și mai rațional doar potrivit naturii lui sau principalei lui însușiri”. Acest lucru pentru Titu Maiorescu părea lămurit în anul 1867, când publica “O cercetare critică asupra poeziei române” și încercă să pună ordine într-un teritoriu invadat de confuzie: ”Poezia, ca toate artele,", își începe el prima parte a studiului intitulată Condițiunea materială a poeziei – "este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este: că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.”

Dar baza material[, ideile, sentimentele pot veni spre poet și din exteriorul vieții sale, nu este obligatoriu ca el să fi trăit tot ce povestește, iar dacă transcrie replica unui personaj ori un gând al acestuia, scriitorul nu poate fi tras la răspundere de ce a cugetat așa și nu altfel. Hegel e de părere că impulsul creației poate veni "cu totul din afară" iar în acest caz cerința imporatantă este ca artistul să aibă interes esențial și să lase ca obiectul care îi dă ocol (idee, sentiment, experiență) "să devină viu în sine". În acest caz, "inspirația geniului vine de la sine". Artistul autentic va descoperi prin această natură vie a sa mii de impulsuri spre creație, ocazii care trec pe lângă alții fără a comunica ceva.
Apare clar că poetul, în sens generic, este acel creator care nu poate trăi fără să scrie. El nu are o normă, nu dă frâu liber unei porniri mediocre, nu se lasă mânat de ambiție, nu scrie fiindcă i se pare frumoasă, onorantă sau ușoară "profesia" de poet. El scrie fiindcă altfel n-ar putea trăi. Poezia nu este meseria poetului, este oxigenul care-i menține respirația, sângele care-i curge prin vine.

Persistă la mulți cercetători întrebarea dacă de-a lungul timpului s-au schimbat esențialmente concepțiile despre natură și funcțiile poeziei. La o privire superficială, răspunsul este categoric da. Firește că s-au schimbat. În antichitate, poezia, filosofia și religia erau aproape corp comun. Mai târziu, pentru Platon există o diferență enormă între poeți și filosofi, atât de mare încât unii sunt îndreptățiți să conducă cetatea, iar ceilalți ar merita izgoniți (poeții, desigur, nu trebuie să-i strice pe cinstiții cetățeni!). În secolul al XIX-lea, poezia devine suverană și ea nu vrea să mai aibă contact cu nimeni, e artă pură, e nobilă inutilitate, e muzică, e haloul nopții, e răsuflarea zeilor… Și Nichita Stănescu e îndreptățit să afirme:

“Eu am să mă înec zburând
În înțelesul unui cuvânt…’’

La o privire atentă, întrebarea de mai sus capătă un răspuns negativ: nimic nu s-a schimbat în esența poeziei, ceea ce pare schimbare nu au fost decât ștergerea, scuturarea prafului de pe sanda, cel mult primenirea hainelor, nu schimbarea lor.
Care este scopul ei? Un scop dulce și util, un farmec dureros, cum ar spune poetul. Este un joc, și nu orice joc, un joc secund, firește, dar mai pur. Să-l asculătăm pe Ion Barbu:

“Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei , un joc secund , mai pur.

Nadir latent! poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi
Și cântec istovește : ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

Și, acum, explicația lui G.Călinescu: ”Iată o cugetare clară, în limbaj dificil, arta poetică a liricului: Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieșire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii resfrântă în apă, o sublimare a vieții prin retorsiune.”
În acest caz, când poezia este o pură gratuitate, ce funcție de îndeplinit i se cere ei? Să are, să depășescă planul la producția de tractoare pe cap de locuitor? Nu asta cerem, zice omul practic și sensibil, nici chiar așa, nu-i cerem să ne dea de mâncare, dar ceva – ceva trebuie să ofere. Nu, ea nu poate oferi nimic. Mai ales dacă i se cere. Ea există și atât, își este suficientă sieși. Cine vrea să devină mai înțelept trebuie să studieze filozofia și să ofteze odată cu Faust:

O viață-ntreagă ah!. Filozofia
Dreptul și Medicina-am studiat,
Și din păcate chiar Teologia,
Temeinic și cu zel înflăcărat.

Cine vrea să călătorească stând în fotoliu trebuie să apeleze la un ghid turistic, cine vrea să fie mai bun trebuie să citească Biblia sau să se înscrie într-o asociație caritabilă. Noi, poeții, poemizăm. Ce-i asta? Deveniți poeți și veți afla. Nu cereți poeziei să înlocuiască artele, științele sau bunurile materiale. Eliot are dreptate: ”nimic în lumea asta sau în lumea viitoare nu poate înlocui nimic ”. Ceea ce a fost de înlocuit s-a produs, o dată pentru totdeauna, la Golgota, după un plan de la facerea lumii.

3. Fiecare lucru la locul lui
Totuși, are literatura o funcție a ei, inconfundabilă sau este un amestec din orice: filosofie, istorie, experiență de viață, muzică?
Nu, literatura nu amestecă nimic, deși recunoaște că se hrănește cu toate aceste componente. Dar este bradul pământ și apă, piatră și ozon, zăpadă și rășină doar pentru că îl asociem cu aceste elemente? Doar pentru că își trage seva din pământ putem să-i dăm calificativul de terestru? Și râma trăiește din pământ și nu este brad și se pare că nu are șanse să devină curând. Acest lucru este valabil pentru oricare alt copac și pentru orice viețuitoare. Literatura nu este vasul modelat de olar dintr-un pământ argilos ales cu grijă. Ea este chiar olarul.
S-a spus că literatura este o formă de cunoaștere. O formă da, dar nu cunoașterea. I s-a cerut literaturii să recreeze, ca o plimbare, sau să recreeze realitatea ca mama natură. Dar ea nu are la îndemănă decât niște cuvinte folosite de toți. Warren crede, alături de majoritatea cercetătprilor, că orice operă literară este, probabil plăcută și utilă pentru consumatorii indicați s-o guste; că ceea ce exprimă ea este superior reveriei sau meditației acestora; că ea le face plăcere atât prin priceperea cu care exprimă ceea ce ei consideră a fi oarecum propria lor reverie sau meditație, cât și prin sentimentul de ușurare pe care îl trăiesc datorită acestei exprimări. Dacă citim un vers din Ion Pilat (și nu numai) îi dăm dreptate:

Departe – caii merg întins,
Potcoave-n noapte sună.
Departe – caii merg întins,
Iar drumul lor e parcă nins
Stropit cu stropi de lună.

Zăpada n-a căzut pe drum,
Dar e brumat în mine.
Zăpada n-a căzut pe drum,
Doar brazii mari visează-acum
Un dor din vremi străine.

4. Subiectul
În viziunea lui Aristotel, subiectul nu este unul, cum își închipuie careva, doar pentru că privește un singur personaj. “Multe și nenumărate sunt întâmplările putând să se ivească în viața cuiva, fără ca, din unele din ele, să rezulte o unitate; și tot la fel, faptele unui om sunt multe, fără ca laolaltă să alcătuiască o singură acțiune.” Mai departe: ”Așa precum în celelalte arte imitative imitația e una ori de câte ori obiectul ei e unul, tot așa și subiectul, întrucât e imitația unei acțiuni, cată să fie imitația unei acțiuni unice și întregi, iar părțile așa fel îmbinate ca prin mutarea lor din loc a uneia, ori prin suprimarea ei , întregul tot să rezulte schimbat ori tulburat.“
Acest lucru nu este posibil, în viziunea lui Aristotel decât dacă o parte a unui întreg aduce cu sine o deosebire vizibilă. Înțelegem că pentru știința literaturii nu este suficient ca oricine să relateze episoade reale din viața sa și ele să fie acceptate ca necesare, atâta timp cât ele nu sunt simbolice pentru întregul corp al povestirii. Cu atât mai lipsit de interes este argumentul autorului “dar așa s-a întâmplat, știe toată lumea că așa a fost”.
Din această pricină, "Istoria" lui Herodot, chiar pusă în versuri, tot istorie ar fi, fiindcă subiectul contează aici, nu forma. Acesta este motivul pentru care Aristotel socotește poezia mai filozofică și mai aleasă decât istoria: pentru că ”poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul”.

5. Real și închipuit
În spațiul literaturii, în special, și al artei, în general, personajele, ca și în morală, și, evident, ca și în viață, se situiază în principiu de partea binelui sau de partea răului. Pentru că de multe ori această împărțire a fost tezistă și a slujit propagandei, creatorii care au compus sub dictatură, au refuzat să privească viața în mod schematic. În realitatea vieții, dar și în realitatea literaturii, oamenii nu pot fi însă mereu buni sau mereu răi. Dincolo de comportamentul lor dominant, există însă și surprize, și tocmai ele sunt cele care dau veridicitate biografiilor.
Moise a înțeles cel dintâi necesitatea neacoperirii faptelor și din această pricină personajele lui sunt vii și credibile. Un Avraam, un Iacov fără defecte nu ne-ar convinge. Iar ca modele morale, dacă ar fi ființe perfecte ne-ar descuraja. Despre poporul evreu, pe care l-a scos din Þara Egiptului, la porunca lui Dumnezeu, Moise nu se sfiește să noteze în repetate rânduri: ”Poporul a cârtit împotriva lui Dumnezeu…”
Așadar, înainte de Aristotel, Moise intuise (sau fusese învățat!) cum să povestească. Fiindcă iată ce va scrie filosoful grec în veacul IV înainte de Hristos ( Aristotel a trăit între anii 384 – 322 ): ”Câtă vreme cei ce imită oameni în acțiune, iar aceștia sunt de felul lor virtuoși ori păcătoși (dar mai toate firile după aceste tipare se împart, deosebindu-se între ele fie prin răutate fie prin virtute), personajele închipuite vor fi ori mai bune ca noi, ori mai rele, ori la fel cu noi, cum fac și pictorii: Polignotos înfățișa pe oameni mai chipeși, Pauson mai urâți, Dionysios așa cum sunt aevea. E limpede, prin urmare, că fiecare din imitațiile amintite va păstra aceste deosebiri și va fi alta după felul obiectului pe care-l imită, așa cum am arătat”.
Un gânditor rațional ca Aristotel va cere creatorului - pentru orice fel de creator el folosește cuvântul poet – să-și organizeze dinainte materialul. Acest sfat este valabil și astăzi, după mai bine de două mii de ani: nu se poate nimeni așeza la masă cu gândul că va scrie ce-i va trece prin minte. Activitatea scrierii, compunerea au regulile lor, chiar dacă acestea nu sunt la fel de rigide ca științele exacte. Totuși, doar marii creatori își permit să calce regulili și, de, ei o fac după ce au învățat acele reguli, au exersat în felul lor, și le-au însușit și abia apoi învață să… le ocolească, obținând performanțe. Eminescu, de pildă, scrie la început după modelul Alecsandri, maestru vremii sale, și abia apoi ca sine însuși revoluționând tehnica versului. Arghezi scrie la început ca Eminescu, după decenii de ucenicie scrie ca el. Ideea că nu trebuie să scrii ca alții, că nu trebuie să înveți ca să nu-ți sctrici stilul este mai mult decât o naivitate, este un fals. Care stil? Nu poți spera să ai stilul tău mai înainte de a fi topit în prealabil experiențele maeștrilor. Așadar, nu cu spontaneitatea se începe o operă de artă, ci cu învățarea regulilor.
Cunoașterea lor îți va permite să imaginezi. “În alcătuirea intrigilor, scrie Aristotel, ca și în elaborare verbală a fiecărui rol, e nevoie ca poetul să-și înfățișeze înaintea ochilor, cât mai bine cele ce încearcă să compună. Numai în felul acesta, văzând fiece lucru cu cea mai deplină limpezime, ca și cum s-ar afla în mijlocul acțiunii, va putea găsi cele de cuviință și se va feri mai lesne de greșeli potrivnice “.
Numai așa dintr-o biată tristețe, din amintirea unei seri petrecută la gura sobei poți crea poezie. Dacă te cheamă Francois Villon:

Pe unde-s, Doamne, și de când,
Nu căuta! Cheia-i păstrată
În versul meu: dar unde sunt
Zăpezile de altădată?

6. Baza materială
Poezia, ne lămurește Titu Maiorescu în studiul O cercetare critică asupra poeziei române, este chemată să exprime, alături de celelalte arte, frumosul. “Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este: că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă”. Orice formă de manifestare artistică are la dispoziție un material și nu se poate închipui sculptură fără piatră, lemn, porțelan sau altceva de felul acesta, pictură fără pânză, culori, hârtie, creion, guașe etc, muzică fără sunete și instumente. Poezia este singura artă care se află într-o situație specială : folosește un material care se utilizează zilnic în alt scop: nu pentru a crea, ci pentru a comunica. Ca să ne convingă, autorul dă exemplul unei poezii sanscrite, pe care, oricâtă bunăvoință am avea, nu o înțelegem, în ciuda faptului că din felul în care se rostogolesc sunetele am putea bănui că avem de-a face cu un poem.
Dar, dacă vedem o pictură, ea indică, nu doar ne dăm seama că este vorba de pictură, putem chiar să facem aprecieri, iar nivelul acestor aprecieri ține de calitatea nostră culturală, de educație, formație, gust. ”Materialul poetului nu se află în lumea din afară; el se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din imaginile reproduse ce ni le deșteaptă auzirea cuvintelor poetice ”. Urmează un fragment dintr-o poezie a lui Bolintineanu, care nu intră în vederea noastră acum, căci ne interesează doar comentariul lui Maiorescu: ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin cuvintele poetului .
Prima condiție pe care o stabilește criticul (materială sau mehanică) pentru existența unei poezii, fie ea epică, lirică sau dramatică - a se observa folosirea termenului de poezie pentru toate genurile, ca la Aristotel – este: “ca să se deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia noastră“. Este tocmai trăsătura care deosebește poezia de proză, mai exact de vorbirea prozaică, banală, chemată să ofere individului noțiuni abstracte, logice, desmaterializate, care pot constitui un adevăr sau o cunoștiință, dar artă. Prin urmare, concluzionează Maiorescu, un șir de cuvinte care nu cuprind decât noțiuni reci, abstracte, fără “imaginațiune sensibilă”, oricât de bine rimate ar fi, așezate în strofe, nu vor fi niciodată poezie, ci doar proză. Este surprinzător cum mult după o sută de ani, acest adevăr exprimat atât de clar nu este însușit de poetași.
O piedică majoră în calea poetului este uzarea cuvintelor, prin pierderea treptată a elementului material ”în gândirea cuvintelor unei limbi”.

Iată soluțiile propuse de critic:
1. Alegerea cuvântului celui mai puțin abstract. Ca exemplu este dat Shakespeare, ”modelul cel mai perfect ce se va chema vreodată fantazia de poet, se ferește până la exagerare de cuvinte abstracte și, dacă le întrebuințează, le pune totdeauna alăturea o imagine sensibilă.”
2. Al doilea mijloc este folosirea adjectivelor și adverbelor, numite “epitete ornate”, deoarece poetul nu poate folosi substantive și verbe ca într-o înșiruire, oricât de pline de sens ar fi acestea.
3. Urmează posibilitatea de a personifica obiectele, acțiunile , calitățile sau defectele.
Ultima posibilitate este folosire comparațiilor și metaforelor.
Þine, firește de “actul limbistic al poetului” capacitatea sa de a deosebi și aici metaforele și compatațiile ucise prin deasa folosire de cele vii. Numai după ce sunt îndeplinite aceste condițiuni, cosideră corect Maiorescu, “începe tărâmul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetică.”

7. Condiția ideală a poeziei
Mai întâi, Maiorescu își precizează termenii, după o metodă care deja îl caracterizează: puțini au fost și sunt intelectualii români (fie ei critici și teoreticieni literari) cu o vocație atât de pregnantă în acest sens - nimeni nu a fost mai atent decât Maiorescu la ce spune și la ce face, nimeni n-a disprețuit mai mult decât el vorbăria goală, minciuna și autoamăgirea. În acest sens, el împarte obiectele gândirii în obiecte ale rațiunii reci sau logice și în obiecte ale simțământului sau pasionale, altfel spus în rodul gândului și rodul inimii. Afirmația lui este, după aceasta, categorică: ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune, niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărâmul științific, fie în teorie, fie în aplicare practică. Urmează, în bună manieră maioresciană, exemplificările: iubirea, ura, tristețea, bucuria, desperarea, mânia etc. sunt obiecte poetice; învățătura, perceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale științei. Singurul rol pe care pot să le aibă cele din a doua categorie este să servească de prilej pentru exprimarea simțământului și pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte.

8. Câteva observații succinte.
Arta este o nobilă inutilitate, după formula Doamnei de Stael. “Ea nu aduce mulțimii nici un folos astfel de palpabil încât să o atragă de la sine din motivul unui interes egoist”. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, include obligația să fie înțeleasă, să se adreseze conștiinței tuturora (vom discuta cu alt prilej despre condiția aceasta considerată obligatorie de Maiorescu).
Poezia nu poate trata obiecte științifice pentru că ea este “repaosul inteligenței”, nu în sensul că nu trebuie gândită sau ar fi rezultatul unui dicteu automat, ci pentru că ea redă inteligenței agitate o liniște salutară.
Poetul care este chemat să exprime sentimentele omenești are la dispoziție cel puțin trei mijloace prin care să se depărteze de stările cugetului:
1. O rapiditate a ideilor
2. O exagerare a obiectelor
3. O dezvoltare grabnică spre final.
Rolul acestui studiu, în viziunea autorului, nu este unul didactic, ci de întoarcele la stadiu de bun simț. Scopul regulilor expuse, ne mărturisește singur, nu este de a produce poeți, ci de a feri de mediocritate. Studiul a fost scris pentru a pune pe baze estetice o preocupare care trebuie să fie doar a celor aleși, nu și a veleitarilor. În sfârșit, cele scrise în “Poezia română…” îndeamnă pe omul talentat să se perfecționeze în arta sa și, în același timp, să dea publicului criterii prin care să se deosebească adevărul de eroare și frumosul de urât.
Iată, în loc de concluzii, opinia lui E. Lovinescu la acest studiu: ”Afirmarea incompatibilității între politică și poezie, oricâtă ineczactitate ar conține în principiu, este o realitate cu atât mai salutară, cu cât poezia timpului era invadată de declamația patriotică și politică. Sub numele onorabil al unor sentimente vrednice de laudă, se practică, astfel, o confuzie între noțiuni, ce se pot uneori suprapune, fără să fie însă de aceeași substanță. Sentimentul patriotic nu e prin sine însuși artă, ci poate deveni ca orice sentiment. După cum nu există excludere, nu există nici confundare de noțiuni. Atitudinea lui Maiorescu de a disocia aceste noțiuni ca fiid exclusive, oricâtă exagerare ar fi conținut principial (și vom vedea că el singur a revenit mai târziu asupra ei), a fost capitală pentru destinele literaturii noastre. Ea a despărțit apele de pământ și a înlăturat din domeniul artei toate declamațiile naționale ce înfloreau în publicistica timpului, sub cuvântul manifestării unor sentimente frumoase. De o importanță incalculabilă pentru epoca în care se produceau, atitudinea i-a adus însă și cele mai multe dușmănii, într-o literatură în care mediocritatea se înfășura în sentimente venerabile“.
Aceasta este părerea criticilor și istoricilor literari despre poezie. Și ei știu câte ceva, uneori știu destul de multe și văd lucrurile în dimensiunea lor corectă, chiar mai exact decât creatorii, fiindcă teoreticienii și criticii stau deoparte și lucrurile văzute de la distanță, mai exact, de sus, pot fi văzute mai bine. Dar dacă ești poet? Ne spune un poet:

"Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai, e Poezia.
Sămânța ei de îngeri e zvârlită
Și brazda caldă-i e copilăria.

Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Și din dulceața bucuriei sfinte
Ea suge hrană și se face mare.

Înmugurește floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimașă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simțirii,

Dar nu-nflorește falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Și face loc doar milei și iertării…"