agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 9045 .



Cum am devenit jidan (1)
essay [ ]
publicat în "Acum" - 5.09.2010 și în Jurnalul Săptămânii 9-09-2010 Tel Aviv, Israel

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Vlad Solomon ]

2011-01-12  | [This text should be read in romana]    | 



Nu cred că pot să indic cu precizie momentul. Þin minte vag perioada de la grădiniță, aveam câțiva colegi evrei. Nu înțelegeam exact ce înseamnă a fi evreu, auzeam uneori acest cuvânt, pronunțat de părinți, dar nu îi pricepeam semnificația.

Eram fiu unic, părinții medici, bunica din partea mamei era cea care mă îngrijea. Încă de la 3 ani am învățat să citesc, la 4 ani scriam și citeam ziare, recitam El-Zorab și știam pe de rost numele conducătorilor de state. Pe urmă mi-au luat profesoară de franceză, oare de ce trebuia să învăț o altă limbă decât româna? Trăiam într-o sărăcie lucie, până la 5 ani am locuit într-o mică străduță, Șelari, apoi, în urma unei combinații care se numea schimb de locuință plus bani, am ajuns la Blocul Spicul, lângă Cișmigiu.

Părinții mei, dar mai ales bunica, țineau morțis să devin cel mai bun elev. Neapărat, trebuia să citesc multă literatură, să rezolv, încă din primii ani de școală, probleme de matematică, să mă dedic sportului, să cânt la vioară.

- Trebuie să fie mai bun ca ceilalți – spunea tatăl meu, altfel va avea mereu de suferit. În casă se vorbea limba română, o limba literară, plăcută, dar bunica mea avea un accent ciudat. Uneori, când ne vizitau rude din Moldova, se dialoga într-o limbă străină, care îmi suna foarte neplăcut în ureche, era Yidish, un fel de germană stâlcită. Am aflat că familia provenea din Dorohoi, Stefănești, Hertza, erau moldoveni, poate de aceea bunica vorbea o română puțin stricată, cu vocale muiate, împânzită de cuvinte necunoscute mie.

- Tu ești evreu și trebuie să știi asta – mi-a spus, într-o zi, bunica mea. Cuvintul “evreu” m-a revoltat. Mergeam la școală ca toți cei din jur, ni se propovăduia despre egalitate, socialism, recitam “Moartea Căprioarei” , “Scrisoarea a III-a”, “Partidului”… Tot ce doream era să fiu la fel ca alții, mă simțeam român, dar mi se aruncase în spate, brusc, o povară pe care nu pricepeam de ce trebuia să o car. Mi se părea un avertisment inutil, chiar dăunător, mă plimbam prin Cișmigiu, mă opream în Aleea Scriitorilor, nu departe de cercul microbiștilor, priveam cu admirație statuia lui Eminescu, mi se perinda prin cap “Luceafărul”… Eu, evreu?


La fel ca toți ceilalți

Întors din vagabondajul meu zilnic, prin Cișmigiul copilăriei, le-am ripostat alor mei: Eu nu sunt evreu, m-am născut în București, deci sunt român, voi sinteți evrei, pentru că ați venit din Dorohoi, o provincie uitată de lume, în nordul Moldovei. Declarația mea a declanșat un hohot de râs, iar în familie a devenit o anecdotă. În scurt timp am înțeles că evreu înseamnă ceva diferit, dar cum se armoniza acest ” diferit” cu ” la fel ca alții”? Părinții erau atei, dar bunica ținea la tradiție, la mâncarea “casher”, la sărbătorile evreiești, am aflat astfel că mergea la sinagogă, un fel de biserică a evreilor, dar eu știam, de la școală, că nu există Dumnezeu, oare bunica nu aflase acest lucru, atât de cunoscut? O iubeam enorm, dar mă gândeam că rămăsese puțin în urmă cu evenimentele, poate pentru că era provincială și nu se adaptase la civilizația Bucureștiului?

În 1957 tatăl meu, medic militar, a fost exclus din partid. Am aflat că i se imputase “origine nesănătoasă” ( fusese fiu de negustor), că frecventase, în copilărie, o organizație sionistă ” Hashomer Hatzair”, la Dorohoi, și devenise incomod, ciondănindu-se la ședințele de partid, unde refuza să voteze tot felul de decizii absurde. A trebuit să demisioneze din armată, un an a rămas fără lucru, apoi a fost aruncat în provincie, la Balaci, Ghergani, Cîmpina, devenind navetist. În 1958 familia a depus actele pentru emigrare spre Israel. Despre epopeea tatălui meu, care a crezut în comunism, în utopia unei societăți bazată pe egalitate, voi povesti cu altă ocazie. Mama, asistentă universitară la Spitalul Panduri, a fost trimisă la un alt spital, îndepărtat.

Pe atunci am auzit pentru prima oară cuvântul “antisemit”. Era, fără îndoială, ceva rău, o simțeam din tonul alor mei, dar abia mai târziu i-am aflat semnificația. Prin anii 60 am înțeles că familia mea voia să emigreze spre Israel, “depuseseră actele” dar li se refuza “aprobarea”. Desi aveau rude în Israel, cred că se împăcaseră cu gândul că vor rămâne în România, iar eu eram încurajat să învăț cât mai bine, să particip la cercuri științifice și culturale, să fiu “la fel ca ceilalți”. Cred că eram într-a patra când mi-am dat seama că numele îmi trădează originea, chiar dacă făceam tot ce-i posibil să mi-o ascund. Un coleg, pe care îl consideram apropiat, m-a întrebat: ești evreu? Te cheamă Solomon! Am negat cu vehemență, ba chiar am inventat o poveste relativ la numele de familie, pe care l-ar fi schimbat tatăl meu, fiind născut ”Sobolănescu”. Românizarea numelui îmi devenise cunoscută, mulți Florescu, Herescu și Ionescu erau evrei, de ce nu s-ar fi putut și invers?

Dețineam un secret pe care îl știa toată lumea, eram evreu. Copiii unor prieteni ai părinților se duceau la comunitate, dar eu refuzam să mă identific cu evreitatea, respingeam tot ce era evreiesc, preferam Palatul Pionierilor, apoi casele de cultură, cercul de teatru… Trăiam cu iluzia că pot să-mi aleg singur etnia, că sunt român si că voi rămâne român, pentru că asta depinde numai de mine.


Transnistria uitată

Când mi-am descoperit talentul dramatic, am participat la un concurs la Radio, pentru programele de copii. Ascultându-i pe ceilalți recitând, nu aveam îndoială că voi fi acceptat, dar degeaba am așteptat să fiu chemat, am fost înștiințat că speranțele mi-erau deșarte. Þin minte că am plâns, iar mama mea a telefonat unei foste colege de școală, care lucra la Radio, și a aflat că numele m-a descalificat. Totuși, la insistențele mamei, a reușit să îmi pună “pilă”. Câțiva ani am fost singurul “Solomon” din emisiunile “Salut voios de pionier”, ” Radio Prichindel” și altele.

Continuam să-mi mătur sub covor originea, ba chiar mă iritau numele tipice evreiești, trăiam în România, de unde atâția Moscovici, Bercovici si Leibovici? Și totuși, la 13 ani, familia a decis să sărbătoresc Bar Mitzva, eveniment cu semnificație iudaică, urma să devin “bărbat”, să citesc din Torah. Cu greu m-au convins să mă duc la o sinagogă prăpădită din zonă ” Crucea de Piatră”, la inițiere. Dar am trișat și am scris, cu litere latine, alături de caracterele ebraice – Baruch Ata Adonai, Eloheinu Melech Haolam…. La ceremonie părinții au plâns de emoție, însă eu eram preocupat să scap cât mai repede de corvoadă și să-mi primesc cadourile promise.

Pe atunci am auzit pentru prima oară un alt cuvânt cu rezonanță tragică: Transnistria. Am aflat că bunica și mama mea fuseseră deportate, pe timpul lui Antonescu, într-un lagăr de concentrare, că mii de evrei fuseseră uciși de soldații români, din familia mamei mele rămăseseră în viață doar 13, iar, dintre rudele tatălui meu ( care fusese deportat în lagăr de muncă), doar jumătate. Așadar, în România, trăiau, înainte de război, mult mai mulți Leibovici și Moscovici, dar și Solomon, Pitaru, Latzres…

Părinții mei nu voiau să-mi cultive resentimente, nu îmi vorbeau despre acei ani cumpliți, doar uneori bunica îmi povestea câte ceva, cu detașare, parcă mi-ar fi descris un scenariu de film, fără participare afectivă. Am citit ” Am fost medic la Auschwitz” și “Cartea neagră”, dar nu realizam cum a fost posibil să se întâmple așa o tragedie. Revoltat, i-am intrebat pe ai mei de ce s-au lăsat duși evreii, ca turmele de oi, la abator, fără să se opună. Nu țin minte răspunsul lor, abia după mulți ani, ca voluntar pentru Shoah Foundation, luând interviuri supraviețuitorilor Holocaustului, am înțeles cum, din aproape în aproape, au fost asasinați 6.000.000.

Dar în România? Românii sunt primitori, toleranți, zîmbitori, prietenoși… Puteam înțelege că nemții, răi, cruzi, rigizi, mânați de ura oarbă ( doar îi vedeam în filme), au asasinat în Ungaria, Polonia, Ucraina, Olanda, dar nu puteam concepe că bunici ai unor colegi ai mei au participat la asasinate în masă, la pogromuri, sau au făcut parte din Mișcarea Legionară. Ce puteau avea contra evreilor? Evreii au contribuit la dezvoltarea limbii și civilizației romane, au fost cetățeni devotați, mulți dintre ei se simțeau români, de ce Transnistria, lagăre, legi rasiale?


Învierea unui evreu

Între colegi, auzeam tot mai des bancuri cu Itzic și Strul, stereotipurile evreului fricos, prost, avar, impotent… Mă miram cum de erau alese nume evreiești tipice, dar îmi dădeam seama că aceste bancuri proveneau de acasă, de la părinți, poate era un sâmbure de adevăr în ceea ce povesteau ei…

Într-o zi, un coleg de liceu, pe nume Dascălu, s-a apropiat de mine și, cu furie, mi-a spus : Solomon, tu ești jidan! A fost prima oară când am simțit cum m-a înjunghiat acest cuvânt, mi s-a încleștat pumnul, dar nu am reacționat, eram priviți de ceilalți colegi și parcă se astepta reacția mea. Am ripostat printr-un “esti un dobitoc” neconvingător. Dar ura din tonul lui am simțit-o până la os. Oare mă așteptam din partea celorlalți să sară în apărarea mea? Eram evreul fricos din bancurile cu Itzic și Ștrul? Cu un pumn l-aș fi zdrobit pe acel Dascălu, dar pumnul nu a plecat, eu am rămas înmărmurit, iar ceilalți nepăsători. Acest “jidan” m-a urmărit mult timp, devenise parte din mine.

Cu altă ocazie, la o petrecere, în casa unui prieten, a apărut un preot, care i-a binecuvintat pe colegi, mulți s-au închinat și au sărutat crucea. Când s-a apropiat de mine am refuzat, preotul a insistat și, cred că atunci, pentru prima oară, am spus cu voce tare, dar tremurândă: ”sunt evreu”. Știam că eram privit în mod ciudat, dar nu aveam incotro. Oare ce m-a făcut să mă opun, ideea de a săruta o cruce, nefiind creștin, sau nepăsarea față de religie? În definitiv, însuși crucificatul fusese evreu, iar eu eram ateu, ce mi-ar fi păsat să sărut două linii care se intersectau?

Răspunsul l-am avut la puțin timp după aceea, când am fost chemat de câțiva prieteni la “înviere”, la biserica Sf. Constantin. Era pentru prima oară când mă duceam la o ceremonie religioasă creștină, dar mă mâna curiozitatea și mi s-a spus că voi fi impresionat. Eram un grup de colegi, unii evrei, alții amestecați… Când ne-am apropiat de biserică, un băiat mai mare cu un an, Dănciulescu, s-a îndreptat spre mine și, cu un ton amenințător, m-a interogat: Ce cauți tu aici, jidane? Voi l-ați omorât pe fiul lui Dumnezeu!

Nu am plecat, m-am ambiționat să iau parte la înviere. Absurdă scena, jidanul Vlad Solomon era prezent la învierea jidanului Isus Hristos.

– va urma –

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!