agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-26 | [This text should be read in romana] |
Nu este nevoie să fii analist politic sau sociolog ca să-ți dai seama că societatea românească de azi este minată din interior de permanența scandalurilor politice. Este suficient doar să citești un singur ziar, să urmărești un singur buletin de știri la oricare post de televiziune sau să deschizi aparatul de radio și vei fi intoxicat de marile probleme ale vieții cotidiene: se ceartă oamenii politici! Se ceartă, nu-și exprimă puncte de vedere, nu-și susțin ideologiile de partid, nu expun programe de guvernare. Politicianul român nu are opinii, el are bâte verbale, descoperiri senzaționale de culise, documente secrete compromițătoare. Are geniul dezamorsării bombelor, e specialist în atacuri, pilotează avioane supersonice și visează la atacuri care să depășească dezastru terorist de la 11 septembrie din Statele Unite ale Americii.
Din nefericire, acest mod de a te implica în viața publică nu este nou și nici nu este inventat de români. John B. Thompson, sociolog și profesor la University Cambridge, plasează originile scandalului politic în secolul al XVII-lea, când, în Marea Britanie, proliferează pamfletul și broșurile antiregaliste. El dă exemplu pe Marchamont Nedham, un autor cunoscut în acea vreme, care l-a acuzat pe rege că are „conștiința vinovată, mâinile mânjite de sânge, inima plină de jurăminte și angajamente nerespectate”. În plus, autorul își bate joc chiar și de felul în care regele se exprimă în public. Evident, slujitorii regelui nu puteau rămâne pasivi: lorzii au considerat atacul „scandalos pentru persoana regelui”, iar Nedham a fost condamnat la închisoare. Din regele Franței nu a fost scutit de asemenea atacuri: la începutul sec. al XVIII-lea a apărut se dezvoltă un gen de literatură politică subversivă, documente și cronici scandaloase care, sub pretextul că relatează viața privată a regelui, ofereau un tablou ridicol al realității de la curte. (Thompson, « La transformation de la visibilité » în Reseaux, 2000). Dacă nu legăm scandalul politic exclusiv de presă, atunci rădăcinile lui pot fi găsite în istoria omenirii cu mai bine de trei milenii în urmă. Fiii profetului evreu Samuel, de pildă, scandalizează credincioșii prin lipsa de respect pentru jertfele aduse la templu. Ei irită contemporanii prin înfruptarea cu cele mai grase bucăți de carne pe care și le taie din mieii și vițeii jertfiți ca ofrandă lui Iehova. Epoca creștină debutează și ea cu un scandat public: Ioan Botezătorul își pierde capul în urma atacurilor repetate pe care le aduce regelui Irod, căsătorit ilegal cu fosta soție a propriului său frate. Senatul roman e zguduit adesea de atacurile împotriva comportamentului nedemn al senatorilor sau al generalilor conducători de oști. Cronicarii români, mai ales Ioan Neculce, nu-și iartă înaintașii sau contemporanii, domnitori sau demnitari, pentru acțiuni și comportamente compromițătoare: trădări, intrigi, jafuri, biruri excesive, cheltuieli enorme pentru lux, excese alcoolice. Din aproape în aproape, de departe înspre noi, scandalul ca eveniment mediatic a devenit în secolul al XIX-lea un gen specific și generalizat. Thomson găsește două motive determinante. Primul este evoluția tehnologică și economică a presei. Primele ziare din secolele XVII-XVIII au funcționat la o scară comercială restrânsă. Costurile de tipărire erau modeste, iar prețurile de vânzare ridicate, fiind destinate elitelor financiare și politice. Evoluțiile tehnologice de la începutul secolului al XIX-lea au revoluționat condițiile de producere a presei, permițând difuzarea de mari tiraje la costuri rezonabile. În același timp, accesul liberal la educație a dus la creșterea pieței de produse tipărite și la accelerarea consumului media. Începând din anul 1830, circulația celor mai cunoscute ziare a început să crească semnificativ și și-au făcut apariția noi ziare la preț mic și orientate pe un cititor mediu. Aceste noi publicații, constată el, au adoptat în general un stil de prezentare mai lejer și mai viu, consacrând multe spații istoriilor criminalistice, violenței sexuale, pariurilor și sportului. Ele puneau accentul pe personalitățile individuale și încercau să le prezinte viețile. A doua schimbare importantă a fost legată chiar de evoluția presei: jurnalismul a devenit o profesie. Formația propri-zisă de jurnalist a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Proprietarii de ziare făceau din ce în ce mai mult apel la scriitori și reporteri plătiți să strângă informații și să le redacteze profesional. Biografiile lui Balzac, Dostoievski, Dickens sunt o dovadă. Nu a fost altfel nici la noi, Caragiale, Eminescu, Slavici scriu pentru ziar din cel puțin două motive. Întâi ca să-și exprime propriile puncte de vedere, și, apoi, pentru că sunt solicitați datărită condeiului lor virulent și credibil. Pe măsură ce corpul profesional de scriitori reporteri a crescut, a început să se elaboreze o etică profesională care să definească principiile practicii jurnalistice. Să ne amintim că Eminescu demisionează de la un ziar fiindcă nu vrea să scrie ce și cum i se cere. Dar când scrie, el ridică problema, fie ea personală sau de interes partinic, la nivel de principiu: „Auzim că lumea noastră oficială e încântată de propunerea bancherilor de la Viena și că guvernanții noștri așteaptă proiectele de organizație ale Angliei, Rusiei și Austriei pentru a aranja administrația Dobrogei, care ar avea a se face de o comisie de diurnași. Părerea noastră este alta. Ar trebui trimis un om cu foarte întinse cunoștințe administrative, financiare și economice, înzestrat cu puteri discreționare, care să unifice încet-încet țara cu patria mumă. Și ar trebui să fie un om mai în vârstă, nu un Pache, Mache sau Sache, scos din cutia unei curtizane și cules de pe ulițele Bucureștilor “pour civiliser en deux jours la sauvage Dobroudja”(Mihai Eminescu, în Opera politică, 8 august, 1878, p.251) Curând jurnalistului nu i se vor mai cere doar opinii, ci editorii vor pune accentul pe necesitatea dezvăluirii faptelor rezultate din anchete, din cercetări și din munca de teren. Acești doi factori au constituit condiții ale apariției scandalului ca eveniment mediatic. Dar, de îndată ce „modelul” a fost inventat, el a devenit un gen recunoscut pe care unii caută cu frenezie să-l producă, iar alții, în special personalitățile publice, caută să-l evite cu mai mult sau mai puțin succes, apelând la amenințări sau „dând dreptul”, cum se spune cu o expresie dâmbovițeană. Caracteristicile și frecvența scandalurilor politice variază de la o țară la alta și depind de specificul social și politic. Acum avem de-a face cu un paradox. Deși ne-am aștepta ca în țările cu tradiție democratică să avem de-a face cu mai puține scandaluri politice, ele abundă tocmai aici. Explicația nu poate fi găsită decât în însuși sistemul democratic: regimurile totalitare nu au scandaluri publice, fiindcă presa nu este liberă! În țări ca Marea Britanie și Statele Unite au existat importante scandaluri politice încă din primele decenii ale secolului XX, precum scandalul Marconi în Marea Britanie, care s-a sfârșit prin căderea guvernului liberal în 1913, scandalul Teapot Dome din Statele Unite care a zdruncinat administrația Harding în anii 20. Dar până la începutul anilor 60 fenomenul scandalului politic a devenit o caracteristică majoră a vieții politice din Marea Britanie, Statele unite și în alte democrații liberale.( Binder, Amy J. Political Scandal: Power and Visibility in the Media Age, 2003). În Franța, recent, Dominique de Villepin, fostul premier al Franței, a fost acuzat de un fost agent al serviciilor secrete franceze că și-a spionat ministrul de interne, Nicholas Sarkozy. Mai mult, potrivit aceleiași surse, Villepin ar fi inventat o afacere de corupție, în care colegul său din guvern ar fi primit mită de la o companie luxemburgheză. Premierul francez a dezmințit toate acuzațiile, pe care le-a calificat drept o campanie de calomniere la adresa sa. Nu știm ce s-a petrecut mai departe, dar azi Nicholas Sarkozy este președintele Franței. Dincolo de Ocean, unde, de asemenea, scandalurile politice sunt la ordinea zile, fie că este vorba de greșeli de orientare politică ale presedintelui Bush sau de greșeli de exprimare în limba engleză, pilduitoare este și evoluția lui Albert Gonzales, primul hispanic care a obținut o slujbă importantă într-una din administrațiile Casei Albe. Numit în funcție de președintele George W. Bush în 2005, Gonzales a fost destul de loial până când a făcut o greșală, iar acea loialitate a fost cea care i-a împins cariera într-un picaj ireversibil. Criticii săi îl acuză că a luptat ca un campion pentru ceea ce numesc politici îndoielnice ale administrației Bush, cum ar fi supravegherea deranjantă în case și probleme referitoare la metodele de interogatoriu militar. Totuși, ceea ce i-a agitat pe democrați a fost infracțiunea acestuia de a fi de acord cu concedierea anumitor juriși, mai exact opt. Această mișcare controversă a pus jar pe președintele justiției, care a fost convocat în fața unui comitet al Congresului, unde a continuat să nege că ar avea cunoștințe despre motivele concedierii acelor avocați. După ce i s-a cerut demisia, iar suportul congresului republicat s-a diminuat, Gonzales și-a recunoscut înfrângerea, în august 2007, prin înaintarea oficială a demisiei. Gonzales încă este anchetat de Departamentul de Justiție. (Angela Coleman, “Three Top Political Scandals of 2007”, Associated Content, The People’s Media Company, Nov 30, 2007). Mai aproape de noi, proaspătul președinte al Statelor Unite a fost acuzat ca ar fi fost susținut în campanie de un donator cu strânse legături cu cercuri de afaceri neonorbile. Așa cum era firesc, aceste evenimente reale sau doar subiect de scandal politic, nu au rămas neremarcate sau nestudiate de către cercetătorii din domeniul opiniei publice sau al comunicării liderilor. Întrebarea nerezolvată era legată de metodologia cercetării. Conform rezultatelor unor astfel de cercetări, este importantă includerea unor elemente de măsurare a impactului unui scandal politic în evaluarea popularității unui oficial ales. O serie de studii au cercetare modul în care astfel de incidente pot afecta rezultatele electorale. S. Welch și J. Hibbing, de exemplu, au concluzionat că oficialii acuzați de corupție implicând elemente de moralitate au pierdut sprijinul de care se bucură, cu aproximativ 10% din voturile respectivului partid. (Welch, S., și J. R. Hibbing (“The effects of charges of corruption on voting behaviour in congressional elections, 1982-1990”, în The Journal of Politics, 1997, 59: 226-39). Un alt studiu a evidențiat că deși o mare parte a electoratului a fost afectată de un scandal, oficialii au fost realeși, dar cu un procent mai mic de voturi. Cu toatea acestea, scandalul a avut o turnură neașteptată, întrucât o mare parte dintre cei implicați au hotărât că este mai bine să se retragă decât să riște mai târziu o înfrângere electorală (Dimock și Jacobson, The Journal of Politics, vul. 57, 1995). Deși aceste studii par să fie de acord asupra efectelor adverse ale scandalurilor, analizele s-au concentrat mai ales asupra examinării consecințelor asupra celora implicați în scandal. (Shaun Bowler și Jeffrey A. Karp, Political Behavior, Vol. 26, No. 3, September 2004). Recent, Global Corruption Report 2007 descrie influența politică exercitată asupra selecției judecătorilor într-un număr de țări din America Latină, Cehia, Georgia, Pakistan, Russia, Sri Lanka și Turkey. (“Corruption and Judicial Systems”, în The Global Corruption Report 2007). |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy