Ne complacem într-un pesimism care i-ar face invidioși pe Schopenhauer și Cioran. Am capătat ciudata pasiune de a ne pune cenușă in cap mai ales când nu e cazul. Savurăm cu o inexplicabilă savoare orice anonimă ori falsă statistică ce face din noi campioni mondiali ai mediocrității și negativului. Nu gândim o clipă ce impact devastator ar avea in viitor inducerea acestei slăbiciuni în mentalul nostru colectiv. Șovăim încă, ne temem să ne așezăm pe locul rezervat de către istorie în parlamentul european.
Dacă luăm de bună actuala dimensionare, de la Atlantic la Urali, suntem nevoiți să acceptăm existența, din punct de vedere geostrategic, etnografic și al nivelului de dezvoltare, a două Europe: una peninsulară, către Vest și alta continentală, spre Est. Linia de legătură între ele o formează istmul ponto-baltic, la ale cărui extreme se plasează România și Polonia. Europa continentală este slavo-asiatică (Eurasia) și, în cea mai mare parte, ortodoxă, iar cea peninsulară, catolică. Se poate vorbi despre două civilizații: cea occidentală, gravitând în jurul polului franco-german, și cea orientală, polarizată în jurul Rusiei. În ciuda unui fundament religios comun (creștinismul) și a unei matrice spirituale asemănătoare (europene), acestea rămân totuși distincte ca mod de viață, potențial, nivel de dezvoltare și civilizație: Vestul, tehnoinformatizat, aflat în curs de depășire a stadiului celui de-al doilea val (Toffler), iar Estul – în mare măsură încă agroindustrial. Indiferent de variabilele care pot fi luate în calcul, destinul românilor a fost și rămâne marcat de rolul și importanța acestui istm, ca spațiu de legătură, dar și ca zonă de delimitare (cortină). România și Polonia formează o unitate asimetrică și complementară, care leagă sau opune două "lumi" europene, și tocmai această menire a lor le-a influențat asemănător existența și istoria. Românii, neolatini și ortodocși, formează "extrema caldă" (Marea Neagră) a istmului, iar polonezii, slavi și catolici, "extrema rece" (Marea Baltică). Primii sunt o prelungire, un promontoriu al romanității peninsulare, iar ceilalți, ai catolicismului în "marea slavă". Pangermanismul și panslavismul au făcut din cele două popoare o punte de legătură sau le-au transformat spațiul într-un teatru de confruntare. Presiunea acestor tendințe expansioniste opuse (slavă și germană), ce se întâlnesc aici, a fost unul din factorii fundamentali care au determinat cristalizarea politico-statală modernă a românilor și a polonezilor. Prin existența celor două state s-a ajuns la un echilibru organic, bazat pe încrederea celor două megaetnii, într-o limită tacit acceptată, în funcție de care pangermanismul și panslavismul și-au reglat interesele. Experiența istorică arată că penetrarea acestui istm, prin absorbția unuia dintre cele două state într-o parte sau alta, a afectat și chiar a rupt, de fiecare dată, echilibrul și, implicit, stabilitatea continentală. De aceea, România și Polonia rămân state de necesitate europeană cu un destin asemănător, menite să existe, în mod obiectiv, ca entități politice recunoscute și acceptate. Și în viitor, noua arhitectură europeană ( includerea Balcanilor, Turciei și Ucrainei) reclamă existența lor ca spațiu de siguranță sau coagulare. În prezent ele formează linia de contact între cele două structuri integraționiste - Uniunea Europeană, la vest, și Comunitatea Statelor Independente, la est. În funcție de dinamica raporturilor dintre Est și Vest (confruntare-cooperare), România poate reprezenta un segment al liniei de despărțire, un "spațiu de coliziune între civilizații" sau poate îndeplini rolul de liant paneuropean.
Analizând importanța spațiului nostru prin prisma trecutului mai apropiat, este relativ facil de pus în evidență o interesantă distribuție a intereselor marilor puteri continentale. Franța, aproape de fiecare dată când s-a putut manifesta ca putere europeană, a fost alături de noi, ne-a încurajat și sprijinit aspirațiile, intervențiile sale, în acest spațiu, reprezentând și binevenite prilejuri de a-și afirma și impune voința în fața rivalilor. Este singura țară care, în primul nostru deceniu postrevoluționar, și-a trimis doi dintre președinții săi în vizită la București. Anglo-saxonii, atât de interesați în perioada interbelică de poziția geografică și câmpurile noastre petrolifere, nu și-au făcut prea mari complexe să ne abandoneze, după 1945, din punct de vedere geopolitic. Tentativele Germaniei de a-și configura ultimele două reichuri au însemnat de fiecare dată pentru România ocupație sau dictate. Interesul politic german aici s-a materializat în pactul de tristă amintire cu sovieticii din 1939, ce ne-a plasat în postura de inamic cu U.R.S.S și de viitor aliat politico-militar și partener economic cu Hitler în războiul pe care-l pregătea și în Dictatul de la Viena. Ponderea interesului Rusiei este, în continuare, cel mai bine exprimată de acel 90% sferă de influență obținut în favoarea sa (fosta U.R.S.S.) prin celebra împărțire de la Ialta, care arată că le suntem mai indispensabili chiar decât bulgarii și ceilalți slavi sudici.
Ofensiva politico-militară sovietică asupra Europei, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, i-a determinat pe occidentali să abandoneze acest promontoriu de spiritualitate europeană. La rândul său, Moscova a adoptat o poziție relativ distinctă, după perioada inițială de ocupație, față de țara noastră, comparativ cu celelalte țări satelizate. După încheierea procesului de sovietizare, prezența ei economică (sovhozuri) și militară (trupe și consilieri) a încetat, limitându-se la a-și manifesta influența de la distanță. Deși încorporată în blocul răsăritean, forțând puțin nota, putem spune că România a avut în cadrul acestuia, spre finalul domniei lui Dej și în perioada guvernării ceaușiste, un statut care amintea, mai degrabă, de atitudinea față de Finlanda. Acest fapt i-a permis lui Ceaușescu cunoscutele accente de independență care făcuseră din el rebelul lumii socialiste. Nuanțarea este foarte importantă deoarece "finlandizarea" României ar putea explica rezerva cu care europenii au privit integrarea noastră în perioada imediat post-Malta ca și reținerea cu care urmărește evenimentele din Republica Moldova. Relativa relaxare a rușilor față de evoluțiile de la București, ca și lipsa de entuziasm a occidentalilor în a se implica, prin proiecte masive de investiții, aici, mai bine de un deceniu, întăresc această opinie. Rămâne de văzut dacă în perioada următoare de destindere pe continent și după distanțarea geografică a Rusiei (peste o mie de kilometri), puterile vestice vor deveni mai îndrăznețe și mai interesate în a-și asuma responsabilitați în spațiul extrateritorial românesc. Experiența trecutului ne îndeamnă la circumspecție. Datorită caracterului atât de expus al regiunii, zonă de turbulență, de tensiune geostrategică , s-ar părea că tactica, validată istoric, de a-i lăsa pe românii basarabeni să supraviețuiască prin efort propriu și de a-i sprijini numai indirect, de la distanță, sau prin intervenții de scurtă durată, în momente favorabile, împrospătându-le elanul, să aibă încă aderență în Occident. Nu ar trebui să fim deloc surprinși dacă cei dornici să-și asume tranșant "povara" românismului vor fi minoritari, rămânând condamnați să ne purtăm în continuare aproape singuri de grijă.
În fond reținerea europenilor față de includerea noastră în spațiul schengen tocmai aici trebuie căutată. Se tem că sângele românilor nu se face apă. În percepția lor s-ar pute ca Moldova să fie considerată încă o zonă prea expusă pentru ca Vestul să-și asume angajamente ferme în soluționarea conflictului transnistrean și să ofere garanții. Nevoia de a nu-i irita pe ruși s-ar putea să primeze. Extinderea influenței către Est pare să aibă limite peste care încă nu se poate trece, și spațiul românesc ar putea reprezenta o asemenea limită. Să ne reamintim de trecut. Occidentalii au fost interesați să rezistăm aici ca stat și au profitat de acest lucru. Am reprezentat, pentru ei, o stâncă naturală în calea talazurilor dinspre Orient, indispensabilă. Intervențiile lor în zonă au fost mai întotdeauna temperate pentru a nu fi percepute ca inducând amenințări în spațiul estic, ce puteau provoca încordare și reacții care să strice echilibrul geopolitic. Suntem pentru vest-europeni un dar de la Dumnezeu, de care ei au beneficiat și ar putea beneficia în continuare aproape gratuit; să nu uităm că, exceptând unele prezențe mai mult simbolice, oricât de amenințați au fost românii, nu a venit niciodată nimeni dinspre Occident, în mod special pentru ei, să-i apere cu trupe. Soldații români au murit însă, deseori, apărând creștinismul și Europa. Suportăm deci în continuare privațiunile unui popor de frontieră.
Răbufnirile de orgoliu ale noii Uniuni europene care are proprii frământări interne, pe fondul amenințării de a fi prinsă între hegemonismul american și renașterea velico-rusismului, ar putea să deschidă noi perspective. Proiectul german al unei Europe transnaționale (Federație), ca totalitate sau cel francez (Confederație) bazat pe complementaritatea națiunilor, plasând România în zona centrală a continentului, o ancorează solid la interesul și preocupările Vestului. În fond, ca romanitate orientală, noi formăm cea mai adâncă pătrundere în lumea slavă, reprezentăm un pinten care dislocă acest bloc etnic. Cândva, Leon Cossa, român de origine, ajuns ministrul Instrucțiunii Publice în Rusia, remarca incomoda noastră postură de "cui" în spațiul slav. Ar fi absurd ca Occidentul să abandoneze acest avantaj, mai ales în condițiile încălzirii relațiilor româno-ungare (reconciliere istorică), fapt care ar permite o mai bună "sudură" a spațiului nostru la Europa peninsulară. În cadrul actualelor euroregiuni economice, în centrul continentului, românii și ungurii reprezintă o contrapondere la preponderența slavă. Avem ce oferi și poate că a venit vremea să ne negociem demn și curajos interesele cu partenerii și aliații europeni și euroatlantici.
Oricât ne-am feri să gândim Uniunea Europeană în parametrii etnici nu avem dreptul să ne prefacem că nu știm că Romania, cu toate slăbiciunile ei momentane, rămâne un punct tare al latinității. Dacă europenii se fac că uită pilda fiului risipitor, măcar noi romanii, reântorși acasă, să ne pretindem dreptul istoric și locul cuvenit !(continuare)