Spună cine ce-o spune, scrisul este o formă de egoism. De retragere orgolioasă în universul minții. Cu bătaie lungă, mergând în cazurile extreme spre dezinteresul față de cei din jur, față de propria familie. Obsesia scrisului alungă sau surdinizează momentan până și dragostea. Nimic nu contează în fața fanatismului de-a umple pagini peste pagini, cu rezultat incert.
Nu mă refer la scrisul strict ca meserie, care asigură traiul zilnic. La numărul de articole săptămânale impus de vreo redacție, pentru care iei niște bani. Am în vedere scrisul literar de pe urma căruia n-ai cum să trăiești la noi, dar și cel publicistic, doar din pasiune, acel scris fără de care nu poți, în absența căruia nu te simți om întreg. Acel scris fără de care simți că te ia mama Dracului și n-ai cum să te privești în oglindă fără un persistent sentiment al vinovăției.
În fond, noi, cei care scriem nu numai pentru pâine suntem niște anormali. Cei normali se plimbă, fac sex, fac bani, nu-și rup din timp ca să se asigure mai degrabă cu hemoroizi decât cu nemurire. Normal este să-ți trăiești viața, s-o consumi până la ultima picătură. Suntem niște handicapați ciudați, s-o recunoaștem.
De multe ori, îi spun femeii pe care o iubesc că sunt norocos fiindcă mă suportă. Mai în glumă, mai în serios. Iar pojghița glumei îmi menajează doar orgoliul, să nu mint. O întreb cum de stă cu un bărbat destul de hăbăuc în treburile practice, fiind nevoită nu odată să bată un cui când vede că scriu și n-are cu cine să discute? Ea surâde, doar uneori recunoaște că nu-i este ușor. Ceea ce știu la milimetru, oho. Stând cu un tip ca mine, se sacrifică ca să lase aer handicapului meu, scrisului. Mă consider un caz fericit. Îi mulțumesc pentru asta.
Ideea articolului o aveam în cap de săptămâni. Numai că nu e tocmai lesne să-ți recunoști vulnerabilitatea. Și faptul că omul din proximitatea imediată are o importanță vitală pentru tine. Că fără el nu știu dacă ar fi posibil scrisul. Intenționam să realizez un elogiu al celor care ne susțin. Al celor care ne suportă egoismul scrisului. Nu știu în ce măsură am reușit. Am măcar scuza sincerității.
Alexandru Petria