"O femeie liniștită ascunde o alta, plină de ambiții, de pasiuni sau de provocări. Și nu dintre cele mai neînsemnate, ci dimpotrivă, din categoria celor care o pot situa în afara legii."
Traian Tandin


Trăim într-o societate care se schimbă din ce în ce mai repede, însă, din păcate, unele aspecte rămân nealterate. Crime pasionale, pruncucideri, crime având ca factor decisiv violența domestică sunt fapte care au înfricoșat și, în același timp, au fascinat nu doar oamenii epocii contemporane. Deși bărbații continuă să aibă locul principal în topul criminalilor, nici femeile nu se lasă mai prejos. Cu toate că motivele acestor gesturi pline de cruzime sunt diferite la bărbați și la femei, acestea din urmă nu fac abstracție de la niciun tip de crimă comisă de bărbați. Femeile au ucis cu sânge rece, încă din timpuri străvechi, pentru a-și apăra teritoriul, pentru a se elibera de unele responsabilități (neonaticid, viață conjugală), pentru a își respecta principiile sau, pur și simplu, pentru a se autoapăra.
Prezentarea câtorva dintre femeile asasin (“văduva neagră”, “îngerul morții”, “doamna șarpe”) mi se pare esențială pentru formarea unei imagini inteligibile a mobilurilor infracțiunilor pe care acestea le-au săvârșit.

“Când Agripina, a patra soție a împăratului Claudiu și-a ucis soțul pentru a oferi tronul fiului său, Nero, omucidul feminin era abia la începuturile sale. De atunci, în lumea antică, medievală și burgheză s-au întâmplat multe asemenea fapte, istoria reținând, cum era și firesc, cazurile celebre.” (Tandin, 2008, 7)

Amazoanele figurează printre primele cazuri de femei asasin din istoria omenirii. Femei războinice, ele își ucideau progeniturile dacă erau de sex masculin și nu lăsau în viață decât fetele, cărora de mici le tăiau sânul drept, ca să poată mânui mai bine sulița și arcul (Lăzărescu, 1979, 52). Herodot nu le-a denumit în zadar An­droktones (ucigașe de bărbați); bărbații erau și ei uciși, nereprezentând decât mijlocul de reproducere și un eventual ajutor la muncile gospodărești. Această colonie exclusiv a femeilor poate fi percepută ca fiind punctul incipient al matriarhatului.

Scriitorul american Arthur Miller, deținătorul unui premiu Pulitzer, a amintit în lucrarea “Vrăjitoarele din Salem” despre procesul acestora. Vrăjitoarele din Salem au fost mult timp învinuite că ar lucra, într-un oraș în care superstiția era lege, pentru diavol săvârșind, astfel, crime împotriva religiei. În 1688, preotul Samuel Parris, însoțit de către familia sa (soția, fiica sa, Betty, în vârstă de șase ani, nepoata Abigal) și de către servitoarea Tituba, a venit să predice în orașul Massauchusstes. Patru ani mai târziu, fetița lui s-a îmbolnăvit, acuzând dureri acute, de parcă cineva ar înțepa-o cu ace invizibile și comportându-se ciudat: țipa, auzea voci, scotea sunete bizare. Doctorul William Griggs a concluzionat că boala este de natură supranaturală. La scurt timp, alte fete din sat au început să aibă dureri similare cu cele ale lui Betty, vina fiind îndreptată înspre servitoarea indiancă a preotului, Tituba, care le spunea copiilor povești despre voodoo și legende din tribul său. La procesul femeii, acuzată de crimă, au apărut numeroși martori ce au declarat că au văzut vrăjitoare zburând pe mături în dreptul lunii, animale malformate sau chiar pe diavolul însuși făcând vrăji. În urma acestei vânători de vrăjitoare, 19 oameni au fost spânzurați (printre care și Susannah Martin, Bridget Bishop, Alice Parker, Margaret Scott, Wilmot Redd) și unul zdrobit cu pietre.

Una dintre figurile marcante în istoria crimelor înfăptuite de către femei este Lucrezia Borgia, o femeie de o frumusețe răpitoare, care, în Italia Evului Mediu a fost considerată maestra otrăvirilor. Având în familie antecedente infracționale[1], Lucrezia Borgia a trăit într-un mediu propice dezvoltării aspectelor negative ale comportamentului său. Propensiunile acestei femei, fiica nelegitimă a cardinalului spaniol[2], înspre delicte, în special înspre incest[3] și crimă[4] o înscriu în rândul “văduvelor negre”. În cartea “Roma familiei Borgia”, scriitorul francez Guillaume Apollinaire descrie rețeta otrăvii folosită de către familia Borgia, denumită "la cantarella", un amalgam de fosfor și arsenic, pentru care nu exista antidot. Potrivit unei legende, Lucrezia ar fi avut un inel cu piatră, în care făcuse un orificiu. Aici introducea otrava, pe care o picura în cupa victimei, sub pretext că îi mai toarnă vin. Crimele s-au întors împotriva maleficei familii. Lucrezia a murit la vârsta de 39 de ani, în urma unei complicații la naștere, iar tatăl său a murit otrăvit cu vin, pe care el însuși îl pregătise pentru uciderea cardinalul de Corneto.

Romanul prozatorului evreu american de origine română, Andrei Codrescu, Contesa sângeroasă (The Blood Countess), o aduce în prim plan pe Elizabeth Bathory, denumită și femeia-vampir pentru numeroasele crime săvârșite de-a lungul vieții. Născută în Ungaria, în 1560, tânăra erudită s-a căsătorit la vârsta de 15 ani cu un conte de familie nobilă, mariajul fiind doar o afacere de familie. Pasiunea ei pentru sânge și-ar avea originile într-o întâmplare nefericită, în care contesa Elizabeth Bathory a proiectat o foarfecă în fața unei servitoare. Această propensiune a făcut-o să chinuie și să își omoare victimele, majoritatea de sex feminin, prin torturi inimaginabile[5], deși acestea nu au fost consemnate toate în niciun document al vremii, rămânând la stadiul de legendă[6]. Crimele atestate sunt în număr de 600, cele neatestate fiind aproape duble. Contesa nu a fost condamnată la moarte datorită titlului său nobiliar, fiind sancționată, însă, prin arestarea la domiciliu.

Acționând sub impulsul lăcomiei, Mary Ann Cotton a rămas în istoria omenirii ca înfăptuitoarea a mai mult de 20 de crime. Otrăvindu-și victimele cu arsenic, printre care 12 copii, 3 soți și câteva rude mai îndepărtate, toate acestea au fost, inițial, supectate de a fi murit de “febră gastrică”. Aceste stranii coincidențe au atras atenția presei din acele vremuri, ale cărei investigații au dus la prinderea criminalei. Mary Cotton a sfârșit pe eșafod, în 1873, executorii asigurându-se că nu va muri foarte repede în ștreang. (Almanah pentru patrie, 2006, 193-194).

Denumită „Îngerul morții”, Beverley Gail Allitt, una dintre cele mai temute femei criminale în serie, și-a început „cariera” de asasină în cadrul unui spital, unde lucra, fiind asistentă medicală. Deși a fost găsită vinovată pentru moartea a patru copii și pentru rănirea gravă a altora cinci, aflați în grija ei, ea a mai pricinuit lezarea a cel puțin treisprezece copii. „Îngerul morții” a utilizat injecțiile cu insulină sau potasiu pentru a provoca palpitații cardiace, în speranța că astfel, infracțiunile ei nu vor fi descoperite. Deși nu a declarat niciodată mobilurile crimelor ei, sindromul Munchausen[7] de care suferea ar putea clarifica motivația gesturilor ei.

Despre marchiza de Brinvilliers și despre drama otrăvurilor s-au scris numeroase cărți, autori precum Alexandre Dumas, Frantz Funck-Bretano, Arhur Conan Doyle, Henri Robert relatând într-o manieră mai mult sau mai puțin romanțată despre evenimente petrecute în preajma anului 1670. Începând cu otrăvirea unor bolnavi din spitalul “Hotel Dieu” (Eminescu, 1970, 11), a continuat cu tatăl, un frate și două surori, în scopul de a moșteni averea familiei, fiind ajutată de iubitul ei, căpitanul de armată Godin Sainte-Croix. Marchiza a încercat efectele otrăvurilor aproape asupra tuturor celor ce o înconjurau, obligându-i, astfel, pe cei care intrau în contact direct cu ea, să-și administreze profilactic și susținut o contraotravă. Se pare că otrăvurile folosite de către marchiză au fost arsenicul, vitriolul și veninul de broască râioasă. (Eminescu, 1970, 32). Forțată să mărturisească infracțiunile comise, “Marchiza otrăvurilor” a fost condamnată la moarte; a fost torturată să bea apă, care, introdusă cu forța, brusc și în cantități mari în stomac, provoacă dureri insuportabile (Eminescu, 1970, 32), a fost decapitată, corpul i-a fost ars pe rug, iar cenușa împrăștiată. Se spune că, sângele rece și orgoliul nu au părăsit-o nici în fața morții.

Născută în 1775, în New Orleans, Marie Delphine Mccarthy, cunoscută drept Madame Delphine Lalaurie este renumită ca fiind una dintre cele mai sadice femei, a cărei casă a adăpostit orori umane, torturi sadice și experimente umane, toate înfăptuite de către aceasta și o parte dintre servitorii ei. Crimele nu au fost descoperite până într-o noapte, în 1834, când un incendiu izbucnit la conacul familiei a adunat la fața locului un număr impresionant de pompieri, care au descoperit macabrele secrete. După oprirea focului, aceștia au găsit sclave arse legate de ziduri, dar și unele în viață, închise în cuști, înfometate sau mutilate de experimente medicale. Au fost găsite cofe cu părți ale corpului uman, cu organe și capete tăiate. Mai mult de 100 de persoane și-au pierdut viața în moduri tragice în spatele zidurilor conacului. După decesul lui Madame Delphine Lalaurie, survenit din cauze neclare, în anul 1842, s-au descoperit 75 de cadavre arse și, după o cercetare minuțioasă, s-a stabilit faptul că trupurile fuseseră arse de vii.


Julia Fazekas, femeie având cunoștințe neevoluate de medicină, și Zsuzsanna Olah, femeia vraci a satului Nagyrev, și-au început cariera de asasine, în 1914, ajutând ilegal pe localnicele îndrăgostite de prizonierii din Nagyrev să scape de sarcinile nedorite, în schimbul unei remunerații pe măsură. La sfârșitul războiului, pentru a evita comentariile comunității și pentru a nu reveni la vechile dispoziții gospodărești, călăuzite de către Julia Fazekas, femeile din Nagyrev încep să își otrăvească soții cu arsenic. Cele aproape 70 de femei care săvârșeau această infracțiune au format și un club intitulat “Creatorii de Îngeri din Nagyrev”. Timp de 15 ani, femeile au ucis aproximativ 300 de persoane. Au fost descoperite în 1929, iar, în urma procesului, 8 femei au fost condamnate la moarte prin spânzurare, printre care și Zsuzsana Olah și sora acesteia, 7 au fost osândite cu închisoarea pe viață, în timp ce restul ucigașelor au primit pedepse cu închisoarea pe perioade determinate. Julia Fazekas și-a găsit sfârșitul otrăvindu-se prin aceleași metode prin care a luat atâtea vieți.

Nici România nu face excepție atunci când vine vorba de femei care ucid cu sânge rece. Celebra Vera Renczi s-a născut în anul 1903, în Ungaria, căsătorindu-se la frageda vârstă de 17 ani cu un bogat om de afaceri din București. Timp de 10 ani, femeia a ucis cu sânge rece 34 de amanți, prin otrăvire cu arsenic, substanță pe care o strecura în mâncarea victimelor, din excese de gelozie. Nici dragostea maternă nu a fost evidentă la această femeie, ea ucigându-și până și pe propriul fiu. Excepție nu a făcut nici soțul său, acesta având aceeași soartă. De un sadism inimaginabil, femeia instala cadavrele în sicrie, le depozita în pivniță și, uneori, se relaxa într-un șezlong, delectându-se cu mirosurile emanate de cadavrele aflate într-o stare avansată de descompunere. Descoperită, această “Văduvă neagră” a României, a fost condamnată la închisoare pe viață.

Printre “văduvele negre” ce merită a fi menționate se regăsesc și Daisy de Melker (și-a ucis cei doi soți prin otrăvire), Belle Gunness (se estimează că ar fi omorât mai mult de 20 de persoane, printre care cei doi soți ai ei, dar și copiii), printre “îngerii morții”- Jane Topan (a omorât nu mai puțin de 37 de pacienți de la spitalul unde lucra, folosind morfina și atropina), Myuki Ishikawa (criminală în serie despre care se bănuiește că a ucis între 85 și 169 de victime, în special bebeluși aflați în îngrijirea ei, la maternitatea unde lucra), Christine Malevre (a omorât circa 30 de pacienți prin otrăvire). Aceste femei nu s-au remarcat, după cum s-a putut observa, prin feminitate și gingășie, ci prin torturarea fizică și psihică a victimelor sale, prin acțiuni sadice de cel mai înalt nivel. Acționând cu sânge rece și, de cele mai multe ori, fără remușcări, ele au luat viața pe care alte femei sau chiar ele însele au dat-o.

Microanaliză asupra femeilor asasin în serie


Ani de-a rândul, bărbații au elaborat teorii criminologice pentru bărbați, explicând de ce unii dintre ei încalcă legea; femeile au fost ignorate.
În lucrarea „The female offender as an object of criminological research”, Christine Rasche a identificat trei explicații pentru care femeile au fost ignorate constant în studiile și cercetările privind criminalitatea: procentul mic, de 7%, al populației feminine în penitenciare pare a fi unul dintre motive; în momentul începerii unor cercetări privind criminalitatea feminină s-au opus atât autoritățile din penitenciare, cât și femeile însele; femeile, au prezentat un interes minor pentru cercetările de acest gen. (Rasche, 1974, 301-302).
Ulterior, curentul feminist a avut un rol major în dezvoltarea interesului pentru criminalitatea feminină, determinând pe unii dintre teoreticieni să-și modifice teoriile, astfel încât, acestea să se „muleze” atât pe bărbați, cât și pe femei.
Luarea în discuție a teoriilor feministe reprezintă, prin urmare, un element esențial în analizarea cauzalității criminalității feminine. Impactul social și economic asupra infracționalității feminine se întrezărește de-a lungul timpului, atât sub configurația conduitei, cât și sub cea a limbajului, a claselor sociale, a vieții familiale și, implicit, asupra violenței domestice.
Conform studiilor realizate de Gerard Sparrow în lucrarea "Women who murder" (1970), aproximativ jumătate dintre asasinele în serie folosesc ca metodă - otrava (arsenic, stricnină, clorhidrat de potasiu), iar Lucrezia Borgia, Beverley Gail Allitt, marchiza de Brinvilliers, Mary Ann Cotton, Îngerii din Nagyrev, Vera Renczi, Daisy de Melker, Jane Topan, Christine Malevre - femeile propuse de mine spre analiză, nu fac notă discordantă.
Majoritatea criminalelor în serie nu își supun victimele la chinuri fizice violente, considerând otrăvirea o modalitate rafinată și greu de distins de torturare, care provoacă o prelungă agonie.
Există totuși, cazuri de o agresivitate ieșită din comun, destul de rare, de atlfel. Metodele la care apelează criminalele în serie caracterizate prin sadism sunt dintre cele mai diverse și originale prin atrocitatea lor. Astfel, Elizabeth Bathory și Marie Delphine Mccarthy sunt printre cele mai sadice criminale din istorie.
În general, biografia femeilor criminale indică adesea o relație rece și instabilă cu părinții, probleme de natură financiară, frecvente schimbări de locuință și abuzuri/traumatisme fizice și psihice (abuz sexual, neglijență). Dacă în trecut, erau foarte puține femei care aveau drept motivație pentru crimele comise – banii (cum este, de exemplu, cazul Belle Gunness), în contemporaneitate, influența schimbării structurilor sociale a poziționat banii în topul motivației crimelor comise de femei. Pentru Elizabeth Bathory și Marie Delphine Mccarthy, motivația nu a fost sexualitatea sau violența extremă, ci plăcerea resimțită în urma actelor sadice, acte prin care ele își puteau găsi controlul și puterea.
Răzbunarea era una dintre cele mai frecvente motivații pentru femei, ele întorcând asupra victimelor umilințele și neajunsurile suferite cu ani în urmă. Incapacitatea de a surmonta într-un mod constructiv, copil sau adult fiind, propriile victimizări reprezintă, adesea, punctul de plecare înspre o carieră deviantă.
Femeile criminale în serie sunt caracterizate prin minciună, imoralitate, impulsivitate, farmec aparent și un talent manipulator desăvârșit, dar, mai ales, prin lipsa empatiei și, prin urmare a remușcărilor.
În ziua de azi, femeile asasine au tendința de a se apropia de profilul criminalului în serie bărbat, dar atât despre criminalele moderne, cât și despre profilul criminalui în serie bărbat, vom discuta cu altă ocazie.


[1] Tatăl Lucreziei Borgia, cardinalul Rodrigo Borgias a devenit, prin uneltiri și crime Papa Alexandru al VI-lea.
[2] Lucrezia este fiica din flori a cardinalului Rodrigo Borgias și a metresei sale Vanozza dei Cattani din Roma. [3] Deși incestele cu tatăl și cu fratele său vitreg, Cesare, nu au fost niciodată probate, ele sunt menționate atât în numeroase cronici și documente ale vremii, cât și în literatură.
[4] Ipoteticii iubiți ai Lucreziei Borgia au fost toți găsiți morți, femeia fiind inclusă întotdeauna în rândul suspecților.
[5]Pe site-ul http://x-vampires-x.piczo.com/?g=43132656&cr=4 sunt consemnate câteva dintre aceste torturi:
-lovirea servitoarelor cu o bară grea de metal;
-înfingerea de cuie și ace în buzele fetelor, în alte părți ale corpului și sub unghii;
-înfometarea și însetarea servitorilor zile întregi; -turnarea apei peste fetele goale ce se aflau afară, în zăpadă, până înghețau;
-obligarea fetelor să intre în râuri iarna;
-ungerea fetelor cu miere și lăsarea lor afară timp de 24 de ore, supuse mușcăturilor insectelor;
-punerea de hârtie între degetele de la picioare și incendierea ei;
-punerea degetelor în gura fetelor și tragerea până când se crăpau în colțurile gurii și sângerau;
-incendierea părului pubian;
-zgârierea fetelor cu săbii încinse;
-tăierea degetelor cu foarfeca.
[6] Se spune că Elizabeth Bathory ar fi ucis tinerele pentru a se îmbăia în sângele acestora, crezând că, astfel își va păstra frumusețea.
[7] Sindromul Munchausen reprezintă un calapod polivalent de molestare, fiind definit prin falsificarea sau inducerea, de către un îngrijitor, a unei senzații de durere fizică sau psihică la adresa unei persoane aflate în grija sa. De asemenea, sindromul se referă și la persoanele care simulează sau care-și induc simptomele unei boli pentru a atrage compasiune, protecție și a câștiga control asupra altora.


Bibliografie


1. Almanah “Pentru patrie” 2006, Publicație a Ministerului Administrației și Internelor, articolul “Criminale fără frontiere” (p. 193-194) de Traian Tandin
2. Eminescu, Yolanda. (1970). Mari procese din istoria justiției. București : Editura Științifică
3. Lăzărescu, George. (1979). Dicționar de mitologie. București: Editura Ion Creangă
4. Rasche, Christine. (1974). Criminal Justice and Behavior 1. The female offender as an object of criminological research. Florida: „(s.n.)”
5. Tandin, Traian. (2008). Femei criminale în România. București: Editura Meditații
6. http://x-vampires-x.piczo.com/?g=43132656&cr=4