agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-07-02 | [This text should be read in romana] | ("Luminile Mării Negre și săbiile din glasul Danubiului", partea I) Glasul Dunării a împrumutat într-o rezonanță neîncetată atât intensele rostiri ale limbii populațiilor germanice, de-a lungul cursului superior al său, cât și glasul limbii trace, al dialectului nordic, getic al acesteia. Triremele grecești și apoi romane, podul lui Apolodor din Damasc, ridicat între anii 103-105, trupele și coloniștii romani din Africa de Nord, întregul Levant (Capadocia, Antiohia, Siria, Palestina, Pont, Partium), Graecia, Gallia, Hispania, Britannia, Illiria și din Latium au dat alte rezonanțe valurilor bătrânului fluviu, sonorități mai meridionale. Glasul Istrului sau Danubiului a început de la o vreme să împrumute, ca pe timpul Turnului Babel, accentele muzicale ale limbilor Orientului, dar și pe cele exclusiv intensive, ca săbiile și scuturile centurionilor din armata romană. Simbioza etnică s-a produs atât la sud cât și la nord de albia Dunării, aproape un mileniu întreg, încă dinaintea erei noastre, creștine. Mai întâi grecii, apoi perșii, macedonenii, romanii, capadocienii, antiohienii, illirii, celții, africanii, britanii și germanicii romanizați, au influențat în egală măsură nașterea a trei-patru ramificații ale romanității orientale din Europa: pannonii, moesienii vestici (din Moesia Superior), moesienii estici (din Moesia Inferior) și daco-romanii din Dacia Felix. Putem să-i considerăm pe moesieni ca formând o singură ramificație etnică, romanizată cel mai timpuriu, încă din primele veacuri ale primului mileniu după Hristos, pentru că în spațiul sud-dunărean mitropolia de Ohrida (din Macedonia) a avut zeci de episcopii sufragane, cu preoți și ierarhi itineranți, până în Nordul Dunării, Carpați, Dalmația. Daco-geții romanizați de la Gurile Dunării și Marea Neagră, din Sciția Mică, au fost creatorii unei culturi foarte avansate, comparabile cu cea romană, grecească, antiohiană, egipteană din acea perioadă a primului mileniu creștin. Mitropolia Tomisului avea cinspreszece episcopii prin secolele V-VII, majoritatea activând în Scytia Minor, în Scytia Maior, pe tot țărmul estic al Pontului Euxin și-n Dacia. Marea Neagră este o întindere pe care numai grecii au stăpânit-o integral, acum două mii cinci sute de ani. După cum afirmă istoriografii romani că Mediterana ajunsese o „Mare nostrum”, bazinul Imperiului roman, așa țărmurile de la Pontul Euxin au alcătuit la un loc o oicumena numai a vechilor greci. Și geții, având ieșire la această poartă spre cultura grecească, apoi la cea elenistică, s-au simțit mereu mai apropiați de limba elină, decât de limba latină, care li se părea poate mai dificilă, mai aspră, mai lipsită de armonie sonoră, nemelodioasă, în primul rând pentru că schimburile comerciale și discuțiile diplomatice se realizau, bineînțeles, chiar în aceasta, după cum aflăm de exemplu din mărturia epigrafică a misionarului grec Acorneon de la Dyonisopolis despre regele Burebista, susținătorul lui Pompei. Nu se cunoaște prea bine cum era dialectul getic al limbii trace, după cum nu există nici o urmă a limbii sciților. Este de presupus că lexicul limbii geto-dacilor conținea similitudini destul de numeroase cu elina. Există o ipoteză că limba tracă, vorbită mai ales în Sudul Dunării și-al Munților Haemus să fi fost un dialect străvechi al limbii eline. Aceasta este presupunerea lingviștilor greci din secolul XX, care poate fi tributară naționalismului de dată recentă, cu forme agresive de asuprire a aromânilor din Macedonia, Tessalia, Epir, Pind etc. Însă, chiar dacă admitem că elina și traca au fost limbi distincte, încă de la început, o întrepătrundere între ele se pare că a existat, pe planul fonetic (la pronunțarea cuvintelor), în cel lexical (pentru că neologismele proveneau mai mult din elină în tracă decât invers), ori în cel al structurii morfo-sintactice – tendințe manifestate în toată zona balcanică, în Sud-Estul Europei. Faptul că în Imperiul roman și apoi în cel bizantin limba greacă veche constituie încă din secolele IV limba oficială, ne determină să reconstituim procesul lent de răspândire a ei, sau de revenire la practica lingvistică a maselor largi de populație, care nu abandonaseră elina (aspectul ei comun sau vulgar, „koiné”) nici pe vremea stăpânirii imperiale și a romanizării forțate a Eladei. Latina fusese abandonată treptat ca limbă oficială în partea orientală a Imperiului roman odată cu retragerea aureliană și mutarea administrației alături de armată în tot Sudul Dunării. Acest moment, mai exact anii 271-275, poate fi socotit drept an al nașterii limbii daco-romanilor, a străromânei, pentru că până atunci idiomul în care vorbeau strămoșii din spațiul carpato-danubian nu era nici acela al latinei vulgare, nici acela păstrat în mod spectaculos al dialectului tracic nord-dunărean, ci o combinație a acestora două. Simbioza manifestată chiar și pe plan lingvistic între populația geto-dacă și cea a soldaților, coloniștilor, administrației venite din Imperiul roman nu s-a întrerupt după anul 275. Dimpotrivă, s-a intensificat într-un mod cum nu se mai întâmplase până atunci, dat fiind faptul că dacii liberi se împotriviseră constant romanizării și uitării limbii străvechi, având numeroase elemente balcanice, ușor elenizate. Formarea pentru mai multe veacuri a unui Limes chiar în cursul mijlociu și inferior al Dunării a determinat constituirea în Nord-Vestul Moesiei Superior și în partea sudică a Pannoniei a unui bastion de romanitate central europeană. Alt bastion, al romanității balcanice avea centrul în Moesia Inferior, inclusiv în Scytia Minor. Ambele bastioane pot fi considerate leagăne ale formării protoromânei, străromânei sau românei comune. Stadiul arhaic al românei, moștenitor direct al latinei vulgare orientale, n-a fost folosit inițial la Nordul Dunării, ci numai în Sudul Dunării, adică pe malul său drept, din Pannonia până la gurile vechiului Istru. În acest nou idiom s-au topit atât formele necunoscute ale limbii trace, cu dialectul nordic al său daco-getic, cât și cele ale limbii de asemenea de origine tracică vorbită mai multe secole în provincia romană Pannonia. Baza limbii trace o reprezenta dialectul moesian, cu elementele lingvistice folosite de indigenii Moesiei Inferior și ai Traciei – provincii de timpuriu romanizate. După marii lingviști ai secolului al XIX-lea, germanul Gustav Weigand și italianul Graziadio Isaida Ascoli, la care îi adăugăm și pe cercetătorii de istoria limbilor europene Ernst Gamillscheg, Günter Reichenkron, precum și după opinia lui Ovid Densuseanu, la care aderă alți lingviști români, ca Al. Philippide, Ion Gheție, Nicolae Saramandu, bazinul hidrografic al Dunării de mijloc și inferioare poate fi socotit apoi, între secolele V-VII, teritoriul tot mai extins în care începuse să se vorbească româna arhaică, pentru că aparținea romanității orientale. S-a discutat prea mult problema spinoasă a întreruperii legăturii cu Occidentul, din cauza limbii eline, oficializate de pe vremea lui Constantin cel Mare, Constanțiu în tot orientul Imperiului roman. Această discontinuitate lingvistică față de stadiul literar, mai evoluat al limbii literare latine a favorizat în schimb evoluția de sine stătătoare a românei vechi. Aceasta și-a dezvoltat rapid și un stadiu la fel de evoluat, daco-roman, nord-dunărean. De fapt acesta este apărut ca o extindere peste fluviu a ariilor în care acționau izofonele și izoglosele sud-dunărene. Linia demarcației latinității orientale de cea occidentală este chiar aceea stabilită de către lingviștii Skok și Konstantin Jiøeèek. Până în Dardania, Dalmația se vorbea o latină orientală, strămoașa limbii române. Tot Skok și Konstantin Jiøeèek au semnalat faptul că dalmații foloseau aspectul „centum” al acestei latine vulgare, adică un tip de latină occidentală, pe când restul populației romanizate din Balcani, de la Carpații sud-dunăreni, Dunărea mijlocie până în Moesia Inferior și la Marea Neagră, folosea aspectul „satum” (cum se spunea la cuvântul „sută”) al latinei comune. O mare importanță l-au jucat câteva regiuni romanizate de pe malul drept al Dunării, foarte active în răspândirea latinei orientale și apoi a străromânei, chiar prin misiuni ale preoților și episcopilor itineranți. Aceste regiuni-nucleu ale latinizării tot mai accentuate pe care o cunoștea limba nord-dunărenilor daci sunt actualele Dobrogea (fosta Scytia Minor, parte a Moesiei Inferior), nordul Moesiei Inferior până la Munții Haemus și Banatul atât din stânga, cât mai ales din dreapta Dunării. Și astăzi putem întâlni elemente lexicale foarte vechi în graiurile de tip bănățean (conservatorisme ca „arină” = „nisip”). Primul val de cuvinte folosite în biserica străromână – christianus, basilica, angelus, crux, baptisare, Domini dies, paganus ș.a.m.d. – nu este vechi grecesc, din elină, ci unul latinesc, al latinei vulgare (stadiu neavansat, vorbit de majoritatea romanilor, necunoscători ai latinei culte, literare). Acest prim eșantion de cuvinte creștine ecleziastice pătrunde mai ales pe vremea episcopului Niceta de Remesiana, a sfinților Gherman, Ioan Casian și Dionisie Exigus, mai puțin probabil înaintea lor. Credem că dovezile scrise, cărți în care ultimii doi folosesc în Apus, până la Roma, Ravenna și Marsillia o latină de tip oriental, atestă marea civilizație latină și creștină existentă în Dobrogea, vechea Sciție Mică, până în secolele X-XI, când călugării sciți încă sunt atestați în lavrele de răspândire a culturii lor descoperite la Basarabi. Imnul creștin „Te Deum laudamus” („Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”), cântat la începutul liturghiei ortodoxe, păstrat multă vreme și în vechea liturghie gregoriană, până la înlocuirea acesteia cu missa catolică, îl are ca autor pe episcopul Niceta de Remesiana, care s-a remarcat și în combaterea ereziei lui Arie și apoi a celui nestoriene. Arianismul, nestoriansmul, monofizitismul au avut mulți prozeliți chiar în spațiul unde s-a vorbit constant limba latină orientală, iar apoi străromâna. Fiind Sudul Dunării un spațiu de refugiere al lui Arie și al altor eretici, în toată Peninsula Balcanică a proliferat la începutul Evului Mediu o adevărată molimă anticreștină, bogumilismul. Însă Bogumil se inspira direct din practicile superstițioase și trufașele excese trupești ale slavilor meridionali. Acest eretic de temut a putut să influențeze doar pe slavii ce s-au bulgarizat. Încă din secolul al VII-lea românii din Sudul și Nordul Dunării se înțelegeau perfect, vorbind stadiul primar al limbii române. Important este faptul că și în Nordul Dunării romanizarea oficială dintre anii 106-271 a avut ca efect un proces de bilingvism care a durat mai multe secole, el încheindu-se abia în secolul X, pe când pe malul drept al Dunării acesta se încheia cam în secolele V-VI. Atingerea unui stadiu avansat de către româna străveche în Sudul Dunării, nu este nicidecum un motiv de-a susține ipoteza hazardată că poporul român n-ar avea continuitate în spațiul carpato-dunărean și că el ar fi migrat după anul 275 la sud de fluviu, odată cu armata și administrația romană. Nu se proceda nicăieri în imperiu așa, pentru că un teritoriu odată romanizat nu era depopulat, ci dimpotrivă, vechii cetățeni ai săi și cu indigenii asimilați parțial sau total aveau să contribuie la apărarea fruntrariilor de atacurile populațiilor migratoare. Romanitatea, latinitatea răsăriteană n-a fost influențată decât într-o măsură insignifiantă de cultura greacă și cuvintele elinești, tocmai din cauză că nord-dunărenii din Pannonia și daco-romanii n-au venit foarte mult în contact cu grecii sau cu limba lor decât pe vremea Imperiului bizantin, numai în Sciția Mică și pe parcursul Dunării, până pe vremea lui Justinian. Așadar, oicumena latinității răsăritene nu este inițial, în secolele III-IV, Nordul Dunării, ci Sudul Dunării. Abia din secolele IV-VI se poate vorbi de formarea incipientă a străromânei în spațiul carpato-danubian. Acest interval temporal, al secolelor III-IV, este unul de coagulare a elementelor latinității și romanizării orientale pe cursul mijlociu și pe cel inferior al Dunării. Nordul Peninsulei Balcanice este leagănul formării limbii române vechi, sau a protoromânei, din el făcând parte o bună parte a actualului Banat și întreaga Sciție Mică – adică două teritorii romanizate mai devreme decât celelalte teritorii, în care au apărut germenii dialectului dacoroman al limbii noastre. Dacă luminarea diurnă și culturală a venit prin coloniștii „argonauți” din vechea Eladă, săbiile dinspre uscat, glasurile Danubiului, precum niște lumini nocturne de felinare și făclii, au determinat adoptarea limbii latine și imitarea civilizației romane. Dacă săbiile apelelor fluviului sunt mai autentic latinești decât cele ale Tibrului și ale Padului, aceasta se explică doar prin faptul că tendința conservatoare manifestată în limba italiană a fost la un moment dat copleșită de tendința inovării lingvistice, uneori prin influență germanică în Lombardia ori grecească și hispanică în „Marea Grecie”, adică Sudul Italiei. O particularizare dialectală prea mică, infimă, decelabilă prin diferențierea graiurilor de tip nordic (maramureșene, moldovești, crișene, bănățene și ardelenești de sud) de cele de tip sudic (oltenești, muntenești, dobrogene), nu ne împiedică să discutăm despre aspectul unitar al limbii latine vulgare din Centrul și Sud-Estul Europei, de acela al străromânei, sau de acela al dialectului dacoromân al limbii române – devenit și aspectul său cel mai cultivat, limba română literară. Luminile grecești dinspre Portul Euxin au lăsat definitiv loc luminilor celuilalt crepuscul, occidental, de acceptare al latinei vulgare și al unui neîntrerupt până astăzi proces de asimilare sau continuare a civilizației de tip romanic. Importanța pe care au jucat-o moesienii din apropierea Dunării, sau daco-geții romanizați din Scytia Mică este atât de mare pentru formarea stadiului arhaic al limbii române, încât putem afirma cu certitudine că procesul romanizării n-ar mai fi avut loc în tot spațiul carpato-dunărean dacă nu exista acest nucleu etnic danubian, foarte cimentat imediat după retragerea aureliană, un brâu de săbii romane care erau lovite de scuturi pentru a speria pe invadatorii barbari. Sacrificiul dublu pe care-l făceau concomitent daco-romanii și moesienii a asigurat stabilitatea graniței nordice și nord-estice a Imperiului roman și apoi a celui de Răsărit (Bizantin). Bastionul armat de aici se întindea de la Gurile Dunării până la Munții Haemus (Balcanii actuali), și de la vechile cetăți grecești ale Pontului Euxin până în îndepărtata Pannonie. Porțile civilizației nu trebuiau să fie străpunse nici de foederații ostrogoți, vizigoți, nici de vandali, avari, huni, slavii meridionali, bulgari, cumani, pecenegi. În nicio altă parte a imperiului nu s-au exercitat presiuni mai puternice de străpungere a Limesului, iar armatele generalilor romani și apoi bizantini trebuiau să facă față acestora, până când erau nevoite uneori să se retragă mai spre sud, așteptând plecarea invadatorilor. Reocuparea teritoriului moesian, abandonat în anumite perioade foarte scurte, poate fi comparată cu lăsarea terenului agricol să se odihnească și a pășunilor să crească în voia lor, în anumiți ani. Pe timpul Imperiului roman de Răsărit și apoi al celui bizantin retragerea provizorie și reocuparea Moesiilor pentru timp cât mai lung reprezentau cele două strategii de bază care l-au făcut pe istoricul Nicolae Iorga să lanseze celebra sintagmă „Bizanț după Bizanț” – înțeleasă îndeobște metaforic, de parcă ar fi fost valabilă numai în perioada medievală, timpurie și de mijloc. Până să se înființeze Imperiul româno-bulgar de către Ioniță Caloian, ori să se războiască succesorii Asănești cu împărații bizantini, în tot spațiul sud-dunărean a existat un fel de-a treia Romă. A treia Romă n-a fost niciodată Kievul, Moscova, Petersburgul (Petrogradul), cum s-au lăudat istoricii ruși încă de pe vremea țarismului că "ex Oriente lux", ci pe cursul Inferior al Dunării, unde s-a vorbit latina orientală, apoi străromâna. Din Evul Mediu timpuriu vorbitorii sud-dănăreni ai românei au adus și la nord de fluviu limba, creându-se astfel în stadiul său definitiv dialectul dacoromân în spațiul carpato-danubian cu prelungirea sa din Scytia Minor, cam în același timp și cu acelea aromân, meglenoromân și istroromân din Peninsula Balcanică. Cele mai importante centre de romanizare au fost Ohrida, Tomis (Constantiana), Drobeta, Remesiana. Puterea dobândită treptat de Ioniță Caloian și dinastia Asăneștilor ne îndreptățește să afirmăm că a treia Romă a fost chiar nucleul acestui imperiu româno-bulgar, prima formațiune statală romană viabilă creată după prăbușirea din 476 a Imperiului roman de Apus. Imperiul carolingian a avut poate aceeași întindere ca acest imperiu al familiei dinaste românești sud-dunărene, însă o durată mult mai scurtă, pentru că s-a fragmentat în trei imediat după moratea lui Carol Magnus, apoi a dispărut, neinfluențând prea mult teritoriile germanice subjugate. Este posibil ca imperiul Asăneștilor să fi tins puțin și spre Centrul Europei, dacă avea ultimele avanposturi din fosta Moesia Superior până în Sudul vechii Pannonii. Chiar dacă a durat aproape două secole, această hegemonia danubiană a străromânilor alăturați căpeteniilor bulgarilor, care abia emigraseră din Estul Europei, a lăsat urme adânci în culturile orale asemănătoare ale multor popoare, cum ar fi: sârb, muntenegrean, macedonean, bulgar, român, grec. Până și vechea Eladă a împrumutat pe timpul existenței sale elemente de cultură materială și spirituală, de tip general balcanic, astfel încât tot Nordul Greciei actuale posedă tradiții mult mai apropiate de cele balcanice, adică de cele sârbești, bulgărești și aromâne, decât Sudul acestui stat. O Eladă influențată la începutul Evului Mediu de-o a treia Romă – iată curiozitatea cea mai mare, durabilă până în prezent, la trecerea unui mileniu și câteva secole de la influențarea civilizației grecești de către cea sud-dunăreană, încă de pe vremea lui Ioniță Calaion și a urmașilor Asănești! De fapt sintagma lui Iorga, „Bizanț după Bizanț” poate fi aplicată cel mai bine la formarea celor trei state medievale românești, din secolele X-XIV, Transilvania, Valahia și Moldova. Cu altă accepțiune semantică nu este întotdeauna bine înțeleasă. Bizanțul reprezintă a doua Romă, fiind aleasă drept capitală în 330 de către împăratul Constantin cel Mare, apoi rămânând din 395 capitala Imperiului Roman de Răsărit. „Danubiana Romă” sau cea de „a treia Romă” a fost rivala Bizanțului vreme de aproape două secole. Nu poate fi vorba de o atribuire sau delegare de către Bizanț a puterii către conducătorii Imperiului româno-bulgar. Chiar marele pontif din Pensinsula Italică, arhiepiscopul Romei, a fost primul care i-a creștinat pe bulgari, în această epocă, spre sfârșitul hegemoniei Asăneștilor peste o parte însemnată din romanitatea Europei Centrale și Sud-Estice. Înăbușirea „răscoalei” Asăneștilor, întreprinsă cu vicleșug de către bazileul macedonean Vasile Bulgarohtonul, împăratul Bizanțului, a presupus alungarea multor căpetenii și soldați româno-bulgari în Nordul Dunării. Această prăbușire legendară a celei de-a treia Romă și întreruperea dinastiei Asăneștilor, coincide aproape exact cu actul de naștere al primelor formațiuni statale din Valahia („Þara Românească” fiind sintagma care prelungește pe cealaltă, „a treia Romă”), Transilvania (Gelu fiind și el supranumit Românul, poate pentru că era originar din Sudul Dunării, os domnesc asănesc) și viitoarea Moldovă (unde țările Berladnicilor, Bolohovenilor nu se constituie după modelul cnezatelor kievean, moscovit, ci după acela al Imperiului româno-bulgar de-abia desființat). Noua Romă, danubianul imperiu al lui Ioniță Caloian, al lui Petru și Asan, devine autoritarul fondator de limbă română, cultură tradițională balcanică și nord-dunăreană. Străromâna, sau protoromâna a fost limba oficială a acestui imperiu asănesc. Ar fi absurd să presupunem dimpotrivă, că aceasta formațiune imperială ar fi fost ori a căpeteniilor bulgarilor, veniți de lângă Urali, ori a slavilor meridionali, care încă nici nu-și fondaseră o cultură solidă materială, nicidecum scrisă. Termenul de „țarat româno-bulgar”, folosit mai mult de către istoricii ruși, sovietici, apoi și de către mulți istorici români, este foarte eronat, chiar ridicol, pentru că țaratul ar fi presupus consolidarea pe timpul mai multor veacuri succesive a unei pături sociale aristocratice foarte războinice, din rândurile slavilor meridionali bulgarizați sau care aveau să devină apoi sârbi. Pentru acea vreme, pe timpul lui Ioniță Caloian, acest lucru ar fi fost extrem de rapid și improbabil. Pătura socială aristocrată și militarizată de către împărații bizantini a fost dintotdeauna cea a românilor sud-dunăreni, care aveau fortificațiile cele mai importante din toată romanitatea occidentală și orientală, reprezentând vârful de lance al civilizației romane, care era periodic înfipt în viscerele lumii barbare. Europa Centrală și de Est a fost multă vreme un teritoriu devastat, sau de tranzit pentru toate populațiile migratoare, de la est de Vistula, Oder, Nistru și Volga. Numai a treia Roma, pe care am numi-o și Transdanubiana, continuându-se după dispariția sa în statele românești nou înființate prin secolele X-XIII în Nordul Dunării, a fost nucleul civilizației europene într-o vreme când și Imperiul bizantin putea să se prăbușească, pentru că hunii ajunseseră deja la porțile Constantinopopului, însă fuseseră păcăliți să ia drumul Apusului, înspre prima Romă distrusă, după întreruperea asediului lui Attila. Acesta obținuse ca despăgubire un imens tribut bizantin. Corifeii Școlii Ardelene, mai ales Petru Maior, ca istoric exersat în medievalism, au accentuat rolul de frunte pe care l-au jucat în istoria Europei formațiunile statale românești de la sfârșitul mileniului întâi și începutul mileniului al doilea. Marea formațiune antică și premedievală sud-dunăreană este, fără nicio exagerare, o prefigurare a celei de-a treia Romă, nefiind opera Bizanțului, ci creație aproape exclusivă a populației de pe malul drept al Dunării, care dăinuia romanizată încă din secolele III-IV, deoarece obținuse autonomie administrativă, libertate culturală, de limbă din partea împăraților bizantini. Citate și scurtă bibliografie despre apariția limbii române I. Samuil Micu „Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii cei ce astăzi sunt în Dachia sunt din romanii cei vechi, că tot cel ce știe limba cea latinească și cea românească bine cunoaște cum că limba cea românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea neamuri varvare, măcar rău stricată, tot o au ținut românii în Dachiia; care lucru cu totul de crezut face cum că ei sunt adevărați fii și nepoți ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărățea. Nici iaste minune că șe-au stricat așea tare românii limba, și multe cuvinte de la neamurile varvare, supt a cărora stăpânire venisă, au luoat, de vreme ce aceasta s-au întâmplat și cu romanii cei din Roma și cu grecii carii, după ce varvarii i-au supus, așea și-au stricat și șe-au amestecat limba, cât a treia au făcut, și romanii cei din Italia nu înțeleg limba latinească, grecii nu înțeleg limba elinească care cei de mult o grăia. Nici să poate zice că românii s-au împrumutat din limba latinească pentru împărtășirea ce avea cu romanii. Că romanii cei ce acum sunt în Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare și nici o împărtășire nu au cu romanii din Italia, de vreme ce sunt departe unii de alții, și în mijlocul lor multe osebite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă au. Iar bine să poate zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari și de la sloveni (sic!) și de la unguri, pentru că aceste neamuri și stăpâne și vecine era și împreună mestecate cu românii lăcuia și să trebuia unii cu alții, care lucru bărbații cei învățați bine l-au cunoscut și unii l-au și însemnat…” („Scurtă cunoștință a istoriei românilor”, apud „Școala Ardeleană”, antologie 1970, vol. I, p. 174-175) „Și din numele cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte neamuri îi chiamă, românii pre sine să numesc români, care cuvânt însemnează roman, că s-au obicinuit românii de demult cu ‘a’ înainte de ‘n’ să-l mute pe ‘â’ în cuvintele cele din latinie, ca: lana, lână, campo, câmp și altele…” (Ibid., p. 175) „…Þinutul acesta, Moglena, după ce s-au așezat românii acolo, s-au zis și Vlahiia Mare, adică Þara Românească cea Mare. Acestea nici cu limba, nici cu neamul, nici cu obiceiurile nu să osibesc de românii cei din Dachiia. Noi, românii cei din Dachiia, pre acestea îi chemăm ‘țințari’, pentru că ei în loc de ‘ci’ zic ‘ți’, așea, în loc de ‘cincisprăzece’, ei zic ‘țințisprăzece’. Însă acum câtva să osibesc cu limba de noi, că noi am băgat cuvinte slovenești multe, ei au băgat grecești, și dintru aceasta și oarece osebire vine în limbă…” (Ibid., p. 164) II. Gheorghe Șincai „Neamul care se folosește de una și aceeași limbă, coruptă neîndoios, dar romană sau latină, diferită totuși de italiană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică și de italiană, nu numai eu, ci și alții am crezut de cuviință să o numim cu numele general daco-romană, de aceea că vorbindu-se în diferite regiuni și provincii, a primit chiar și nume diferite de la acele regiuni sau de la părțile lor…” (Samuil Micu și Gheorghe Șincai, „Prefața latină”, la „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, 1805 , trad. De Fl. Fugariu în antologia citată, p. 344) III. Petru Maior „…Românii cu limba, și în cât e despre cuvinte, și în cât e despre alcătuirea limbei cea din lontru, se lovesc cu romanii și cu toți italianii; obiceiurile românilor, năravurile lor, toată firea, ba și făptura cea dinafară a lor întocmai e cu a italianilor, cât oricare înțelept, căruia îi sunt bine cunoscuți italianii, petrecând între români, adeverit poate cunoaște că românii de un neam sunt și de un sânge cu romanii și cu italianii…” („Istoria pentru începutul românilor în Dachiia”, 1812, ed. 1970, vol. I, p. 239) „…Din cele până aici despre limba lătinească cea comună zise lesne se poate afla începutul limbei românești. Aceaia se știe că mulțimea cea nemărginită a romanilor, a cărora rămășițe sunt românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; și au venit cu acea limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor și a tuturor italianilor… …Aceaia se pricepe, căci întră români sunt mai multe dialecte… Însă, măcar că limba românilor e împărțită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vârtos stă în pronunțiația sau răspunderea unor slove, totuși românii cei dincoace de Dunăre toți se înțeleg laolaltă; ba în cărți nice nu au fără o dialectă singură: desclinarea dialectelor numai în vorbă se aude…” („Dissertație pentru începutul limbei românești”, ibid., vol. II, p. 49) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy