Undeva, în „Jurnalul filozofic”, Constantin Noica mărturisea: „Cineva îmi citează, spre a triumfa, vorba cunoscută a lui Spinoza: superioritatea adevărului asupra erorii e că știe și despre sine și despre eroare, în timp ce eroarea nu știe decât despre sine. E drept, când cunoști ceva ca adevărat, știi și ce e falsul. Dar asta doar în materie de cunoaștere; căci în materie de viață se întâmplă invers. Adevărul e dogmatic și închis, în timp ce experiența erorii închide în ea bogăția proprie și pe cea a adevărului. Un om care greșește știe care sunt cele două fațete ale vieții.” Și tot Constantin Noica spune: „Nu, nu e vorba de un idealism ieftin: creăm noi înșine lumea înconjurătoare. Dar pentru Dumnezeu, nici lumea n-o să ne învețe ce e de făcut, când e vorba de noi și nu de ea. E chiar lipsit de sens să trăiești într-un decor atât de frumos încât să fie valabil prin el însuși. Ce puțin filozofic e colțul acela de la Ermenonville ales de Rousseau pentru filozofie! Nu se putea face acolo decât un templu, în care să nu oficieze nimeni. E mai bine să trăim fiecare pe măsura noastră, cu noroi, cu cocioabe și cu șes, dar cu sinceritate. Și mai ales fără rousseauisme”.
Din acest unghi, vom aborda „Parousia sau eroarea de a fi fericit”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, apărută în 2008 la Editura Rafet, autor, o cunoștință mai veche a noastră, Grigore Leaua, cu o mențiune „În amintirea omului Leon Kalustian”. Cartea se întinde pe distanța a 166 de pagini și cuprinde 83 de tablete, începând cu „Epitaf pe o vioară” și terminând cu „Suflet de sărbătoare”. Despre tabletă, am discutat la apariția primei ediții, ca formă a pamfletului literar și structura celui care abordează genul, recte G.L și lancea lui, stiloul. A nu se confunda cu Don Quijote, deși pasul imaginației este mic.
Vom urma pașii „profetului” (există un patetism și o rezonanță de bronz contextuală), o angajare de pe un piedestal în fața unor potențiali ascultători. Cartea se vrea un adevăr, care face apel la conștiința umană pentru restabilirea valorilor universale primordiale. Toate aceste tablete sunt piesele unui puzzle, viața pe Terra. Un slalom printre reperele condiției umane.
Există o logică și un mesaj în ordonarea tabletelor acestui volum. Autorul nu vrea să modifice conștiințe, încearcă să îndrepte caractere și dacă nu reușește, trage un semnal de alarmă că lumea creată de Dumnezeu și dată în grijă omului, pentru care a fost sacrificat Iisus, se află pe marginea unei prăpăstii.
Yehudi Menuhin deschide seria tabletelor incluse în carte cu un mesaj care parcă îți încălzește inima: „Tradițiile muzicale ale României, chiar în actuala civilizație internațională urbanizată, automatizată și înregistrată, au o asemenea forță, încât rămâi uimit și trebuie să le aduci prinos de recunoștință”.(...)Nicăieri o ședere a mea nu a egalat prin continuitate și încântare pe cea din România”. (Epitaf pe o vioară). Sumbru și tragic, ca o amenințare reală în pasul următor, parcă nu ne mai regăsim: „Pus față în față cu toate nenorocirile așa-numitei lumi moderne, omul de azi, absorbit de propria-i singurătate, pare că se apropie tot mai decis de liniștea amenințătoare a unui sfârșit de eră, pierzându-se încet-încet în tăcerea informă a peisajului din care abia s-a ivit acum câteva milioane de ani”.(Celor care tac). Râsu-plânsu, mai mult plânsu de noi înșine: „Suntem o țară fără opinie publică. E un nonsens, dar un nonsens care corespunde întocmai realității pe care o trăim zilnic. Și la acest capitol România se dovedește a fi cât se poate de originală. Poți fi jefuit pe stradă în plină zi fără să intervină nimeni să te apere, ca într-un pustiu.”(Președintele) Suntem liberi să credem în libertate „Citind parcă pe dos un posibil tratat de morală politică (Doamne, ce se bat cap în cap termenii ăștia din urmă!, românii aflați azi la putere vor să creeze alegătorilor iluzia că își apără demnitatea „vânându-i” cu metodă nu numai pe adversarii politici de ieri sau de azi, ci pe oricine le stă în cale și nu-s de acord cu ei.”(Demnitate = Identitate). A fost o vreme când mulți și-au dat obștescul sfârșit pentru „lumina care venea de la răsărit”. „Născut la Sankt Petersburg în 1796, Nicolae I, țar al Rusiei până la 1855, a făcut la viața lui și bune și rele. A rămas în istorie, printre altele, pentru ajutorul dat Austriei în reprimarea revoluției maghiare de la 1848. Dar adevărata faimă nu i-au adus-o „isprăvile” sale militare, la modă în epocă, ci o amărâtă de rezoluție în care se consemna nici mai mult, nici mai puțin, că a da norodului cultură înseamnă a-l nenoroci.(...)Meritul de a-i asigura faima lui Nicolae I pentru gândirea-i strâmbă și mersul pe lângă drumul istoriei îi revine lui Griboedov, care a scris o comedie purtând titlul de mai sus, care – pentru neinițiați – se citește „gore ot yma” și care se traduce astfel: „PREA MULTà MINTE STRICÔ. Expresia a trecut repede hotarele Rusiei și de atunci servește la ironizarea celor care împărtășesc această teorie retrogradă, dar și a celor care, hodoronc-tronc, fac paradă de cunoștințele lor și când trebuie și când nu trebuie.”(Gore ot yma). Trist, dar adevărat: „ (...)Pentru că de două mii de ani, generație de generație, repetăm aceeași cumplită greșeală jertfindu-i pe cei mai buni dintre noi pentru ca puternicii zilei să ne permită să rămânem bieți stăpâni pe amărâtele noastre agoniseli, sacrificând, astfel, Iubirea, Dreptatea și Adevărul pentru o viață de nimic.”(Pe cruce) „Dacă înainte de fatidicul an 1989 „înghețaserăm” cu toții la propriu și la figurat sub pecetea unei ideologii care ne izolase de toți și de toate, imediat după aceea, încet-încet, ne-am înstrăinat unii de alții, autoexilându-ne de bunăvoie în propriile ogrăzi ori într-un timp care astăzi li se pare multora mai bun decât cel în care trăiesc acum.”(Lumea pe dos). Se întâmplă un fenomen straniu de demitizare, de devalorizare a tot ce este sfânt pentru umanitate și în special pentru o nație: „Paradoxal, dar, deși prietenia a existat, există și va exista întotdeauna și pretutindeni, în vremurile grele, ca cele pe care le trăim noi astăzi, doar cele mai tari caractere îi mai acordă șansa cuvenită. Viața devine cu adevărat serioasă abia în momentul în care nu-ți mai rămâne de apărat decât un singur ideal. E ca și când te-ai afla cu spatele lipit de un zid dincolo de care nu mai poți face niciun pas înapoi”.(Taina prieteniei (I)(...) „Culmea cinismului în această strâmbă reorganizare a lumii viitorului o ating chiar revistele de afaceri americane și occidentale, care dau sfaturi practice despre cum trebuie să procedezi pentru a scăpa de prieteni: să găsești pretexte valabile pentru a-i evita, să nu accepți nicio invitație ș.a.m.d.(...)Iată ce înseamnă să înlocuiești ordinea naturală a lumii cu una artificială, a medicamentelor. Niciun stimulent ori calmant, oricât de sofisticat, nu poate ține locul unui prieten bun, pe umărul și sprijinul căruia să-ți regăsești liniștea și echilibrul interior în momentele de grea cumpănă. O prietenie adevărată nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Dar probabil că mai avem nevoie de mult timp până vom înțelege că omenirea a apucat-o pe un drum greșit”.(Taina prieteniei (II). Vizavi de această temă, bine susținută, bine argumentată, autorul, tipul intelectualului rasat și căruia intuiția îi funcționează bine, se dovedește puțin patetic. Departe de hârtia de scris este prieten cu toată lumea, dar în fond cu nimeni. Din acest punct de vedere nu i se poate aduce nicio culpă, literatura ia în calcul doar scriitura. Eminescu este și va rămâne o esență tare și prin ceea ce ne-a lăsat o minte clar văzătoare, dar mesajul său și al autorului în conjunctura actuală ne transmit că fără un orizont putem pleca oriunde în lume chiar și în lumea de dincolo: „Singura șansă care ne-a mai rămas ne-o oferă tot gândirea genială a lui Eminescu: „Din toate amăgirile, amăgirea asupra voinței Europei ar fi cea mai rea, de aceea n-am voi să mai vedem invocându-se probabilitatea că Europa ar voi ceea ce ne place nouă a crede că voiește”. În spiritul tuturor celor citate mai sus, viitoarea Constituție a României ar trebui să prevadă într-un articol separat și următoarele: „Spre binele națiunii, oricât de bine și mult ar munci, este interzis oricărui cetățean român să-și facă orice fel de iluzie cu privire la viitorul său și al urmașilor săi”.(Amendamentul Eminescu). Sunt tablete cu o puternică încărcătură patriotică transmisă de un om care s-a adăpat din filele istoriei naționale: „În zilele nenorocite pe care suntem nevoiți să le trăim, confirmându-l parcă pe Hegel, care spunea că oamenii nu învață nimic din istorie, cineva a spus că istoria nu ține de foame. Așa o fi, poate, prin America, Australia sau Zair. La noi , la români, însă, istoria este nu numai un îndreptar de care este periculos să nu ții seamă, ci însăși rațiunea noastră de a fi. Pentru noi, românii, dacă istorie nu e, nimic nu e! Altfel am fi dispărut demult de pe harta Europei.(Primul român:Vodă Cuza). Tensiunea din aceste tablete este la cote înalte, ca un strigăt pe care nu îl aud cei care conduc destinele popoarelor și care agonisesc averi cât în două vieți: „Doar soarele care răsare și apune la fel de maiestos, la fel de generos, a mai rămas așa cum îl știm din vremea copilăriei, alinându-ne sufletele pline de amar. Înfruntând, parcă, pâcla de venin în care omenirea orbecăie cu disperare, numai el, Soarele sărăcimii, continuă în fiecare dimineață să le mai dea un dram de curaj celor sărmani în lupta lor de fiecare zi cu o viață lipsită de sens și de consistență.(Soarele sărăcimii). „Când înainte de Cina cea de Taină, Iisus le-a spălat picioarele apostolilor săi, El le-a spus: „Nicio dragoste nu-i mai mare ca dragostea celui ce-și dă viața pentru prieteni”.(Parousia sau eroarea de a fi fericit). Ca orice spectacol, și cel în care în care fiecare dintre noi își joacă rolul astăzi își are regizorul său și (de ce nu?) chiar sufleorul său.(Spectacolul lumii). În cazul următor, cuvintele sunt de prisos. Ar mai trebui, dacă și de multe ori „dacă” poate fi și existențial, să răscolim în istorie o listă și chiar în istoria mai recentă. „Nimeni nu a reușit până în ziua de azi să explice trădarea lui Iuda.(...)Iar trădarea care nouă, românilor ne este atât de bine cunoscută, pentru că întreaga noastră istorie este plină de trădători, a fost, este și va rămâne, probabil, în veci o taină, o mare taină a celor mai josnici și mai mizerabili oameni, indiferent de câți dinari primesc ei pentru nemernicia lor.”(Prețul lui Iisus). Sunt câteva exemple din multitudinea fizică și tematică a cărții, care în ansamblu susțin un eseu închinat iubirii, prieteniei iar pentru autor un pașaport spre luciditate, drama intelectualului din România zămislirii volumului.
Fiecare tabletă cuprinde cuvinte cheie „esență rară, irepetabilă”, „tragic tablou”, „simplu ca oul lui Columb”, sadism rar”, „dacă n-ar fi fost asasinat”, „tragem targa pe uscat”, „zile nenorocite”, „casă de nebuni”, „cel mai ucigaș secol”, „terorism al ideilor politice”, ș.a.m.d., care accentuează angoasa, starea de provizorat în care se zbate omenirea pe căile întortocheate ale slalomului cotidian, în care nu noi trăim, ci viața ne trăiește ca într-un carusel din care cădem răpuși și în care stresul joacă rolul principal din care se vede zâmbetul știrb al Morții. Cea de a doua ediție, revăzută și adăugită, este o lectură ca o pilulă amară sau un strigăt în deșert pentru cei care ar trebui să aibă ochi să vadă și urechi să audă. Se naște o întrebare, cred legitimă, când ne vom trezi sau ne vom trezi vreodată? Deocamdată suntem conduși de o mână, ca o gheară, pe un drum al cărui capăt nici nu ni-l imaginăm.


Vasile Ghinea