La Editura Valman din Râmnicu Sărat, orașul în care s-a născut în 1948, poetul Virgil Diaconu, care scoate, din 2003, la Pitești (unde trăiește, cred, de mai bine de patruzeci de ani), excelenta revistă "Cafeneaua literară", a publicat în toamna anului trecut o cuprinzătoare antologie intitulată "Secol"*.
Cuprinzătoare e un fel de-a zice, pentru că antologia nu vizează întreaga sa creație lirică, ci doar o parte a ei, mai recentă, reluând însă și poeme din volume anterioare, fără să coboare, totuși, sub anul 2000.
Acest mod de a antologa poate avea două rațiuni. Prima ar viza selecția pe criterii tematice, iar a doua, validarea de către însuși autorul a unei părți a contribuției sale poetice pe care și critica a socotit-o mai relevantă. Ar mai putea interveni și atașamentul mai puternic față de creația mai nouă, comparabil cu atașamentul părinților față de ultimul născut. Ca să iau un singur exemplu, aș aminti că, pe vremuri, Ioan Alexandru își antologa lirica făcând parte mai mare imnelor sale din ce în ce mai fastidioase și nedreptățindu-și creația mai veche și mai valoroasă. Să încercăm a vedea cum stau lucrurile în cazul de față.
Virgil Diaconu a publicat până astăzi nouă volume de versuri, cărora li se adaugă eseul filozofic „Libertate și destin” (Ed. M.L.R., 2005) și culegerea de eseuri de estetică „Destinul poeziei moderne” (Brumar, Timișoara, 2008). Primele patru volume apar înainte de 1990 – "Departele Epimenides" (1976), "Depărtarea lăuntrică" (1980), "Călătorie spre sine" (1984), "Discurs despre liniște" (1989), după care vine o lungă perioadă de tăcere editorială, curmată, în 2001, de volumul "Deasupra tenebrelor", alcătuit din texte mai vechi, unele anterioare debutului în volum (și antologate și în "Secol"), și din altele ceva mai noi, care sunt, însă, poeme în proză de aspect parabolic. Acest al cincilea volum încheie, de fapt, o primă etapă tematico-stilistică a poeziei lui Virgil Diaconu, și anume una „metafizică”, definită prin patosul oracular, prin tonalitățile apodictice ori prin spiritul inițiatic, dar și prin apelul la mit și simbol, așadar printr-un filon livresc, într-un efort al căutării de sine (cum se și intitulează o plachetă) pe care, cu finețe, Gabriela Omăt, autoarea articolului din Dicționarul general al literaturii române, care-l apropie de lirismul conceptualizant al lui Cezar Baltag, dar și de acel Ion Gheorghe obsedat de caracterul inițiatic al tăblițelor dacice (din „Scripturile”, probabil, deși diferențele sunt notabile) o identifică în tema „depărtării lăuntrice” (iarăși titlul unui volum!), ce „rezumă abstragerea din lume într-un lăuntru necuprins”. Ar fi de reținut și observația lui Mircea Bârsilă, care consideră că este vorba de rodul unei experiențe de tip expresionist, care oscilează între laconismul dens, apodictic și discontinuu al lui Trakl și un discurs mai liber, în ambele formule poetul construind un soi de realitate livrescă, utopică și, totodată, compensatorie. Aici intervin, dincolo de valoarea în sine a poemelor, discuții generaționiste despre actualitatea sau inactualitatea unei asemenea poetici, Virgil Diaconu fiind unul dintre autorii prinși între două „promoții” lirice – a șaptezeciștilor de felul lui Adrian Popescu sau Ion Mircea și a textualizanților postmoderniști, un fel de regiment ludico-ironic defilând cu Mircea Cărtărescu în frunte sub ochiul vigilent al supervizorului Ion Bogdan Lefter. De aici (așa cum rezultă și din consultarea amplei selecții de referințe critice de la finele cărții) ecoul critic ceva mai modest al volumelor acestei prime etape. Ceea ce ar fi de notat e că Virgil Diaconu trage, într-un fel, podul de la mal și-și asumă condiția (și riscul) propriului lirism metafizic într-un lung moment în care poezia română ia calea dezintoxicării de metafizică prin ironie, spirit ludic și parodic, biografism, cultul cotidianului sau al feeriei realului, prin bășcălie, prin miștocăreală și, mai încoace, prin cvasipornografie. În ce-l privește pe Virgil Diaconu, el scrie, în prima etapă, versuri solemne, ușor hieratice, mai întotdeauna înzestrate cu valoare simbolică și meditativă, căutând și asumându-și poeticul, ca în acest text, reținut în „Secol” din „Desupra tenebrelor”: „Atâta colb sub mâna mea/ Sub zâmbet – e atât deșert!// Și totuși, câmpia nopții își aruncă/ În Lună peregrinul!// Și totuși eu mă-ndepărtez/ în punctul din care am pornit.// Și cum mă pierd în el, eu am călătoria/ acelor păsări care nicodată/ n-au zborul în afară, ci lăuntric!// O, nepătruns! Călătoria e a celui/ ce cântă sub coroană./ Ce cântă sub coroana de spini.// Și care nu se îngrijește/ de colbul care este mâna sa”. Însă, odată cu „Opium”, din 2002, și după aceea prin „Diminețile Domnului” (2004), „Jurnal erotic” (2006) și „Lepre și sfinți” (2007) asistăm la o schimbare pe care-am putea s-o socotim radicală, deși rămâne de văzut dacă Virgil Diaconu devine un alt poet și de discutat dacă el se aliniază, până la urmă, formulei optzeciste. S-ar părea mai curînd că nici nu devine, în esență, un altul, nici nu se aliniază unei formule pe care, de altminteri, o și respinge, inserând la finele culegerii sale un scurt text intitulat „Poezia azi”, unde consideră canonul generaționist drept „pseudoestetic, în vogă pe termen scurt aici sau aiurea”.
Schimbarea, care generează un nou stil, se produce nu prin abandonarea problematicii vechi, ci printr-o mutare de accent. Admițând că tema „depărtării lăuntrice” rămâne definitorie pentru poet, e de observat că dacă în poezia primei etape mișcarea e regresivă, ducându-ne într-o lume atemporală (și, într-un anume fel, ideală/ idealizată) de simboluri și într-o interioritate ce refuză implicit realul, de la „Opium” încoace accentul cade pe ceea ce se refuză și este numit acum în chip explicit. De unde o mai mare suculență a imaginilor, în regimul unei impetuozități (dar și unei varietăți) a rostirii, cu accente satirice și pamfletare duse uneori până la vituperație. Un duș de real și un lexic mai puțin simbolizant, impus de realitățile pe care le numește și le denunță, decrispează viziunea și înviorează expresia. În chip paradoxal, ca în poezia erotică argheziană, expresivitatea se datorează nu laturii pe care poetul o susține, dar celei pe care-o refuză și, adesea, o incriminează. Doar se știe că, în artă, negativul e, îndeobște, mai expresiv decât pozitivul, diavolul decât îngerul și infernul decât paradisul...

Oximoronică la nivel lexical și axată pe o amplă și tensionată antiteză la nivelul viziunii, creația reținută de poet în volumul său de peste două sute de pagini și ordonată, cu unele reluări de texte din alte volume, în două secțiuni ("Cărți", cum le subintitulează) – „Lepre și sfinți” și „Jurnal erotic” (cărora li se adaugă două mici cicluri – „Prieten apus” și „Copilul pădurii” – , ca și o a treia „Carte”, reținând câteva texte de felul celui citat mai sus din volumul „Deasupra tenebrelor”) atrage atenția și se susține prin intensitatea rostirii, axată pe un patetism al afirmării dar mai ales al negației. Polii sunt inegali, primul, pe care poetul îl susține, în care se regăsește și în care crede este mai curând simbolic și afirmat cu semnificativă obstinație în chip repetat, dar fără teama (și chiar fără efectul neplăcut al) repetării. Două sunt, în principal, aceste simboluri ale ingenuității și purității – „norul de vrăbii” și „florile de cireș” (cărora li se mai adaugă, din același câmp semantic, câmpia, pădurea sau orizontul copilăriei, fără ca poetul să fie un naturist). Tehnica sa se bazează pe intensificarea rezultată din reluări laitmotivice, într-o rostire apăsată și nu o dată necruțătoare. Ceea ce neagă poetul e proteic și se regenerează la nesfârșit, realitatea e infernală, dezgustătoare, dezavuabilă, tonul devine, în unele momente, vituperant, iar ținta e starea de lucruri din România de azi și, desigur, condiția poetului într-o lume mercantilă, care disprețuiește morala, valorile, frumosul, gratuitatea și unde totul se negociază, se vinde și se cumpără. O lume de bâlci, cu sclipiciuri, în care totul se mistifică, totul e trucaj, minciună, sfidare și prefecătorie. O lume a luxului afișat cu ostentație și a supei saracilor, a răsfățului și a umilinței. „Occident”, poemul din 2000, reluat cu mici modificări în mai multe volume, rămâne, probabil, expresia cea mai puternică a conflictului ireconciliabil între poet, cu orizontul lui de purități, iluzii și himere, pe de o parte, și lumea reală, cu mizeriile, mistificațiile și mofturile ei, între care și poezia (ori o anumita poezie), „care reciclează toate prezervativele Europei”, pentru că „Ultimele deșeuri vocal-textualiste sosite de-afară/ au prins foarte bine la noi”, dar mai ales mascarada politică și „Democrația de cabaret, care ne amăgește zilnic/ cu muntele ei de promisiuni, în timp ce/ dobermanii guvernamentali intră fără bilete/ și o ling apăsat de la pubis până la țâțe”. Astfel, ieșind din lumea sa interioară, din „templul trandafirului” unde „înveți să iubești petală cu petală/ ghimpe cu ghimpe”, trecând strada și ajungând din vis în în real, cu alte cuvinte, parcurgând un drum invers în comparație cu Macedonski, care uita realul și-și risipea necazul în parfumul rozelor, poetul nimerește în „latrina promisiunilor politice”, se întâlnește cu „guzganii în rasă” care „colcăie de-a binelea sub crucea mântuirii noastre” și vede, în noapte, cum „Cadavrul României navighează în beznă,/ cu luminile stinse și fără nicio direcție...”. Virgil Diacunu lucrează acum pe spații largi și asistăm la felul în care, treptat, meditația devine pamflet și metafizica lasă locul protestului. Himeric, în felul său, aidoma autorului „Nopții de decemvrie”, deși nu atât de egolatru, poetul își apără vocația și arta: „Desigur, dacă nu evadez din retorica/ demnocraturii cu trandafirul în piept,/ din istoria aceasta atât de bine ținută în lesă/ sunt de-a dreptul pierdut: o șobolănime elegantă/ îmi va roade și ultimul gând, ultimul poem./ Ultima globulă roșie...Ultima metaforă/ care îmi dansează prin sânge./ Ultimul poem care îmi aleargă prin vene!// Dar nu mă las eu pe mâna lor!/ Străzile mă fluieră de afară,/ câțiva copaci rămași fără vrăbii/ mă strigă în ajutor.// Nu mă las eu pe mâna lor!/ Eu sunt ziua în flăcări.”
Acest ton vehement și acest limbaj radicalizat care nu refuză, totuși, simbolistica, ba chiar nici alegoria sau parabola, procedeul mai des uzitat părând a fi personificarea simbolizantă, se regăsesc în alte câteva poeme ample, bine ritmate și susținute de o fermitate aproape încrâncenată a rostirii sau de ironia neagră, care întregesc viziunea unui poet pe care l-aș numi militant și protestatar dacă respectivele cuvinte n-ar fi fost compromise de o lungă uzitare propagandistică, un reprezentant al spiritului civic și al unei admirabile opoziții morale, deși se declară, la un moment dat, doar membru al „partidului florii de cireș”. Asemenea poeme sunt „Patria mea” (din care „Legat fedeleș/ Adevărul a fost scos într-o noapte”), „Pagina de istorie” (unde „Vulpea tricoloră a încheiat cu găinile democrate/ Tratatul de pace veșnică.”), „Secol” (în care tânăra democrație „își plimbă dragostea de patrie în jeepuri”, iar „tăietorii de panglici...se sacrifică pentru patria lor/ pe toate posturile TV ale sărăciei noastre color”, în vreme ce „Domnul se întoarce acasă. Plin de răni”), „America” și alte câteva. Dar poetul ordonează textele după un scenariu, dând și celuilalt pol, al visului, al poeziei, al purității și frumuseții evocate și apărate de agresiunea realului, cu obstinație, partea lui: „Unde-i copilăria care se lua la trântă cu vântul/ și care alerga prin cer după cântecul sturzului?/ Și iubita mea de flori de cireș unde este?//...// Ceasul din turn nu mai ține cont de nimeni și de nimic/ de parcă și-ar fi ppierdut mințile./ Noroc cu vrăbiile care trag de pe mine apele somnului./ Noroc cu vrăbiile care mă aruncă în vâltoarea zilei./ Noroc cu dimineața care mă ia în brațe, cât sunt de mare./ Care mă ia în brațe cu lumina, cu sunetul ei de corn...”. Deși sunt uneori mai palide decât cele virulente, textele de această factură, nu puține, dau complexitate și nuanțează viziunea de ansamblu.

Un alt ton sau, mai bine, unele tonalități noi apar în „Jurnal erotic”, unde limbajul devine, în unele momente, colocvial-ironic și apar chiar mici elemente ludice. Iubirea este sau ar trebui să fie regeneratoare, ca și poezia, ar trebui să impună în lume legile ei, sa instaureze (împreună cu poetul, desigur!) o nouă ordine: „Lolita cireșelor a luat puterea în regat./ Ea spulberă căderile mele de peste zi/ și îmi dă de visat pentru restul de noapte,/ pentru deșertul cu stele./ Sânii ei imi pun în brațe văzduhul// desigur, amăgirile ascunse sub bluză/ mă vor mai ține în viață o vreme.// Regina nopții, grădina mea cu stele.// Ea îmi livrează la domiciliu noul set de iluzii:/ picioarele lungi și de piersică ce își desfac piersica/ printre cadavrele zilelor de până acum.// Iată o vacanță pe plaja cu lună a trupului tău.// Lolita cireșelor a luat puterea în regat,/ cum își aruncă victorioasă rochia prin noaptea odăii.// Aceasta e noaptea în care voi sparge luna de coapsele tale!// Ia seama: securea, rugăciunile mele/ s-au mutat între pulpe.” ("Lolita cireșelor"). Dezvoltările urmează, însă, același scenariu (epic), iubirea (ca și poezia) este primejduită de prejudecăți și și de jungla socială, femeia (Lolita) rămâne mai curând o fantasmă „bine închisă în celulele visului”, în vreme ce geamăna ei reală, cu „Zâmbetul ei 4x4 care te scoate din minți” e plimbată prin restaurante și se tolănește pe alte catifele, drept care bărbatul-poet ajunge la soluția „DesFacerii”, într-un poem remarcabil prin devoțiunea ardentă și disperată, întoarsă, ca sa spunem așa, pentru ca ia forma refuzului ultim, dar și prin gândirea lirică – poate principala calitate a creației lui Virgil Diaconu. Și tot din această devoțiune disperată, din frustrare și chin, ia naștere acest portret: „Acum, că zeul doarme, poți și tu să te-arăți./ Cu toate vrăbiile, cu toate stelele căzătoare.// Și poți să fii o victorie într-o țară pe care/ cu bună științță am pierdut-o.// Și cum intri în grădina mea,/ în țara merelor roșii,/ de emoție, piatra dă în scânteie,/ noaptea dă în stea./ Râsul tău risipește distanțele/ dintre mine și rochia pe care o porți./ Chiar și orb de voi fi – te voi citi cu mâinile!/ Dac-ai să pleci – te voi vedea cu versul!// Ca pe un zar îmi voi zvârli viața spre tine,/ convins că doar sânii tăi fac ordine în univers.// Acum, că zeul doarme, poți și tu să te-arăți.” ("Acum, că zeul doarme..."). Iubirea este, însă, (ca și iubita) un alt nume al poeziei, inima poetului e un scriptorium, condiția lor, dar mai ales a poetului în relație cu ele este aceeași, a unui exclus, a unui marginalizat a cărui soluție e revolta și a cărui revoltă e poezia (ca și iubirea). Macedonskiană în esență, dar originală în formă, lipsită de zorzoane stilistice, dar susținută de o rostire amplă, puternică și de un patetism uneori reținut, alteori manifest, poezia lui Virgil Diaconu este, în ce are mai bun, una adevărată și plină de forță. Și, nu pot să n-o spun, repetându-mă, poate: o poezie veritabilă, scrisă și publicată într-un timp în care, cum însuși poetul zice, la putere se află „poezia carnivoră”, scrisă „direct pe canapele” – id est: pe canapelele critice. Nu mai vorbesc de poezia gângăvită minimalist sau de „noua pornografie”, noutăți fumate pe aiurea în urmă cu mai bine de un sfert de veac.
__________________________________
*Virgil Diaconu, "Secol", Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011, 242 pag.