între două lumi -
bunica îmi zâmbește
din fotografie

Cristina Oprea

Nu poți citi haiku fără să faci o investiție dezinteresată și binevoitoare de sensibilitate și inteligență. Dacă ești de fel un cititor zgîrcit și meschin, constipat și cîrcotaș, n-ai acces la acest gen de poem care-ți solicită imperios participarea.

Între două lumi este doar o sintagmă care se oprește exact unde trebuie pentru a spune, în primă instanță, doar ceea ce e absolut necesar pentru a localiza ceva, un obiect – fotografia. În fotografie (mai) este, zîmbitoare, cea care nu mai este - bunica. Evident, fotografia se află între lumea celor ce mai trăiesc și aceea a celor ce s-au dus. Aceasta este definiția ei: o clipă smulsă neantului care a înghițit tot ce fost înaintea clipei prezente. Spunem de obicei a imortalizat, dar... O clipă vie doar prin transfuzia de suflet pe care sîntem dispuși să i-o dăruim în altă clipă – aceea în care o privim. Nu mai contează ce ar putea fi fotografia mai departe – un liant, o punte, o prăpastie recuperată -, ea este undeva între acum și atunci.

Între două lumi este însă o expresie care, deși consfințită de vorbirea curentă, se dovedește avidă de sens. Este un format obiectiv și expresiv gata să se îmbibe de substanța unui anume context verbal și real în care este folosită. Deocamdată ea pare să surprindă momentul cînd o fotografie învie chipul drag al bunicii. Și, odată cu el, lumea caldă, ocrotitoare și plină de iubire a copilăriei. Nu doar bunica zîmbește ci și o lume întreagă care a dispărut, o lume care va rămîne totdeauna misterioasă și ispititoare.

"In-die-Welt-geworfen-Sein" este una din expresiile prin care Heidegger definește existența umană. Sîntem aruncați în lume, sîntem de la naștere sortiți unei lumi, sîntem zvîrliți ca la o aruncare de zaruri în lumea care e norocul nostru. Cu cît o vom interioriza mai mult, în toată complexitatea ei, vom fi mai bogați sufletește. Ea ne structurează ființa profundă și esențială. Este într-un anume fel armătura invizibilă a ființei noastre. Lumea pe care o respirăm, pentru că, de fapt, este un spirituală, ne clădește pe dinăuntru.

Dar iată că, trăind, sesizăm că lumile sînt multiple. Că sînt lumi care pier odată cu ființele care le-au trăit, au crezut în ele și s-au bucurat și întristat de climatul lor aparte. Care au respirat și au creat astfel atmosfera lor. Lumi a căror nostalgie și sfîșiere o simțim cînd ultimele ființe care au trăit așa nu mai sînt.

Sînt nenumărate lumi simultane cu lumea noastră, mai mult sau mai puțin exotice, totdeauna ispititoare prin diferența lor. Lumi care se susțin prin aceeași aburoasă atmosferă care oferă ospitalitate celor ce le trăiesc. Sînt lumi care se ivesc brusc din rîndurile unui roman sau versurile unei poezii, lumi în care evadăm pentru o scurtă vreme. Lumi verosimile, și de multe ori mai presus de cea reală, în care trăim pe durata unui film sau a unui concert.

Nu se poate ca zîmbetul lor să nu fie la fel de îmbietor ca acela al bunicii. Trăim mereu între două lumi, gata să o trădăm impenitent pe cea în care am fost aruncați la naștere. Și, uneori, să încercăm imposibilul: să trăim spiritual o altă lume pe care dorim să o asimilăm.

Iată că starea în care ne-am găsit în fața unei poze a bunicii ne-a pus pe gînduri și cele două lumi inițiale s-au dovedit izomorfe cu altele. Nu cumva starea asta e una a firii umane? Nu sîntem mereu tentați de încă o lume? Nu trăim oare cu aspirația de a resimți misterul altor lumi și cu nostalgia că vrînd-nevrînd am ratat și am pierdut alte lumi?