Ce este libertatea? Aceasta poate trece cu lejeritate drept una dintre cele mai grele întrebări pe care și le poate adresa un „muritor de rând”. O condiție sine qua non a definirii libertății o constituie, desigur, îngrădirea acesteia, avându-se în vedere faptul că este imposibil să cunoaștem în mod empiric ceea ce se regăsește pretutindeni într-o stare confuză, fără ca noi să avem o reprezentare corespunzătoare, fixă, asupra fenomenului respectiv. Ideea de libertate trebuie adusă în laboratorul de conceptualizare al psihicului uman, altfel va trece pe lângă noi precum razele ultraviolete pe care nu le putem observa cu ochiul liber. Așadar, pare și chiar este extrem de dificil să DE-FINIM ceea ce comportă o infinitate de manifestări prin prisma fluidității conceptuale (ce izvorăște dintr-o realitatea mai degrabă dinamică decât statică) a obiectului studiat. Nu putem defini libertatea decât dacă ajungem să-i cunoaștem granițele, să o încadrăm într-o categorie finită de lucruri tangibile, altfel, ca în multe alte aspecte ale existenței noastre, riscăm pur și simplu să ne învârtim în jurul cozii. S-au scris atât de multe lucrări (tratate, studii de cercetare, eseuri, lucrări filosofice etc.) despre libertate, încât nu putem să nu luăm în considerare caracterul proteic al acestui concept. O idee care e departe de a fi originală, dar absolut necesară și incredibil de inaccesibilă unui număr foarte ridicat de indivizi, constă în faptul că libertatea nu a existat niciodată în modul în care acest substantiv la singular (semnificantul) ne-ar invita să ne-o evocam în minte. Nu putem (sau nu ar trebui) să vorbim despre libertate la singular, ca și când ar fi o lege universală și echitabilă a raporturilor de orice natură închegate în sânul unei societăți date. Este o valoare-țintă, ce-i drept, dar asta pentru că încă nu a fost atinsă, iar disponibilitatea umană pentru atingerea acestei ținte pare una foarte redusă.

Libertatea omului a fost întotdeauna, de la apariția acestuia și până în prezent, un ansamblu de cercuri concentrice care, de-a lungul timpului, fie s-au înmulțit (prin trasarea unor cercuri noi), fie s-au extins (prin lărgirea cercurilor deja existente), fie au dispărut (fiind, pe rând, înlocuite de altele) pe măsură ce omul a învățat să subordoneze natura propriilor nevoi și dorințe, depășind unele granițe și trasându-și altele, mai aerisite. În miezul acestui ansamblu de cercuri concentrice se află însuși omul (la singular), trupul uman, care este o entitate (aparent) de sine stătătoare cu granițe precise și supus raporturilor de alteritate față de semenii săi – un punct în interiorul celui mai restrâns cerc.

Dacă acceptăm ideea că toți provenim din centrul unei stele, esența noastră fiind, prin urmare, praf de stele, trebuie să acceptăm și că trupul pe care-l „ocupăm” în timpul șederii noastre pe pământ se află de la început în primul și cel mai restrâns cerc de libertate, acela al amenințării care planează deasupra tuturor și se manifestă prin presiunea adaptării la cerințele stringente impuse de mediul înconjurător, care poate asigura continuitatea umană. Trupul (sau punctul înscris în centrul cercurilor concentrice) se deplasează prin spațiul finit al imensei „bile albastre” și supraviețuiește (i.e. se străduiește să rămâne în această formă, familiară și oarecum confortabilă) datorită asimilării mai multor mecanisme de supraviețuire, de autoconservare, de adaptare ș.a.m.d. Putem spune astfel că libertatea debutează și se încheie odată cu întruparea noastră ca ființe umane. Cu toate acestea, nu putem ști și nici nu cred că vom afla vreodată dacă simpla noastră existența în forma actuală este refuzul unei libertăți mai grandioase. Refuzul libertății poate trece foarte ușor drept un eveniment traumatizant pentru orice om, asemănător poate cu trauma suferită de acesta la naștere. Să fie oare o coincidență? Tot ce se poate! Până la proba contrarie trebuie să admitem însă că acest punct, omul - în funcție de mediul ambiant și de felul în care acesta îi activează unele predispoziții și îi inhibă altele - poate parcurge un traseu eliberator, trecând de granițele unui cerc, apoi de granițele altui cerc etc., granițe care devin din ce în ce mai permisive și mai puțin sufocante pe măsură ce, treptat, circumferința fiecărui cerc este penetrată de acest punct înscris pe un traseu „ascendent”. Fiecare nivel sau stadiu de libertate, reprezentat grafic prin cercuri cuprinzând alte cercuri, va putea sau nu să fie atins de fiecare individ în parte. De exemplu, printr-o putere conjuncturală, un individ este condamnat la închisoare pe viață și își va petrece existența fizică într-un cerc foarte mic, care-i va asigura o libertate de mișcare minimală, acesta pendulând într-o structură rigidă care-i va deveni cămin permanent, un fel de extensie a propriei piei. La polul opus, un subiect cu acces la toate resursele de care se poate bucura un om va fi reușit să ajungă, prin propriile forțe sau prin forțele altora, în ultimul cerc de libertate umană, dincolo de care încă nu există frontiere, de cele mai multe ori ieșindu-și din piele. Totuși, un lucru este cert: cu toții trăim în aceeași libertate, însă foarte puțini ajung să se plaseze la cele mai avansate niveluri ale acesteia, fapt ce este atent conturat și controlat de cultura în care se nasc indivizii nevoiți să se descurce cu instrumentele pe care le moștenesc și, ulterior, dobândesc prin labirinturile concentrice ale existenței în comun.