Cu cîteva primăveri în urmă, pe vremea cînd nepoÈ›elul meu Tudor avea doar 5 ani, am fost împreună cu el într-un parc, unde aproape toată după-amiaza s-a jucat cu o energie debordantă. Nu am reuÈ™it să-l desprind din tot acel univers de leagăne, tobogane, balansoare, chirăieli È™i urmăriri ca-n filme decît cînd se înserase biniÈ™or. Era, dacă îmi aduc bine aminte, prima seară din acel an în care se simÈ›ea cu adevărat aerul primăverii, cerul era senin, plin de stele, iar strada aproape pustie. Mergeam pe jos, către casă, cînd Tudorel (care de la plecarea din parc nu scosese o vorbă, probabil din cauza oboselii, mă gîndeam eu) se opreÈ™te brusc în mijlocul trotuarului È™i spune, pe un ton aproape neinteligibil, ca pentru el: „Noaptea… cîntă un cînteÈ›el…“. „Cine cîntă, mă?“, întreb eu nedumerit. „Noaptea asta“, zice el, de data asta mult mai tare È™i arătînd spre cer, „cîntă un cînteÈ›el pentru oameni, nu vezi?“ Nu, nu vedeam È™i nici nu auzeam nimic, dar am răspuns automat, uimit È™i bîlbîit, că da, e un cîntecel frumos… Este probabil È™i motivul pentru care, după ce m-a privit în ochi cu un fel de dezamăgire, Tudorel a revenit, pentru tot restul drumului către casă, la tăcerea lui meditativă, în ciuda încercărilor mele de a dezvolta ideea, cu întrebări (prosteÈ™ti), gen: „Dar cum e cîntecul ăsta?“, „PoÈ›i să mi-l cînÈ›i È™i mie?“, întrebări care nu dovedeau, de fapt, decît că nu auzisem nimic È™i că spusesem o minciună. Acasă totul a revenit la normal, Tudorel a devenit la fel de comunicativ È™i de activ cum îl È™tiam, fără nici o urmă de supărare față de mine, numai că eu am rămas cu regretul că, în loc să încerc, la modul cel mai serios, să aud muzica aceea despre care mi-a vorbit pe drum sau să recunosc pur È™i simplu că nu auzisem nimic, am dat un răspuns convenÈ›ional, automat, stupid, care a blocat ceea ce ar fi putut fi o comunicare extrem de interesantă.

ÃŽmi mai amintesc că, tot în perioada aceea (poate un an sau doi mai tîrziu), am mai făcut cîteva plimbări împreună cu el prin oraÈ™, în timpul cărora se întîmpla ca, în afara discuÈ›iilor coerente, cu întrebări È™i răspunsuri concrete, să declanÈ™eze spontan, din senin, fără nici o legătură cu contextul È™i fără să aÈ™tepte răspuns, dar privindu-mă cu un zîmbet inteligent, mirat È™i parcă îngăduitor în acelaÈ™i timp, un adevărat torent de întrebări fără sfîrÈ™it: „De ce oameni? de ce maÈ™ini? de ce asfalt? de ce pămînt? de ce străzi? de ce blocuri? de ce copaci?…“. „De ce“-ul era ataÈ™at instantaneu la orice obiect pe care îi cădeau ochii, ca È™i cum privirea lui s-ar fi împiedicat de toate acele obiecte ca de niÈ™te obstacole inutile, fără sens, aÈ™ezate acolo într-un spaÈ›iu care ar fi trebuit să fie curat, gol, liber, ca spaÈ›iul cosmic sau ca eternitatea… Sigur, la aceste mici deliruri eu marÈ™am, încurajîndu-l cu torente similare: „De ce magazine? de ce troleibuze? de ce furnici? de ce avioane? de ce țînÈ›ari…“, ceea ce crea o stare de haos, de care rîdeam cu poftă amîndoi. Era un fel de concurs în care pierdea cel care nu mai găsea nici un „de ce“. Dar în timp ce rîdeam, mirarea lui mi se părea cumva justificată…

Mai recent, chiar vara trecută, am surprins o discuÈ›ie foarte animată între doi copii, de condiÈ›ie bună, în vîrstă de 7-8 ani, care călătoreau împreună cu părinÈ›ii în trenul Suceava – BucureÈ™ti. Vorbeau despre diverse performanÈ›e personale: cît de sus s-a cocoÈ›at unul în copac, cum a sărit altul în apă de pe un pietroi, cum a căzut la fotbal È™i È™i-a scrîntit glezna, dar nu a plîns deloc etc. La un moment dat, după o pauză de gîndire, unul dintre ei spune foarte serios: „Dacă te urci pînă la Dumnezeu È™i-È›i dai drumul de-acolo nu pățeÈ™ti nimic“. Celălalt părea să înÈ›eleagă foarte bine despre ce e vorba È™i l-a aprobat cu toată convingerea, È™i chiar cu un zîmbet admirativ. DeÈ™i pînă în acel moment al discuÈ›iei nici ei È™i nici părinÈ›ii nu făcuseră nici un fel de referire la Dumnezeu sau la divinitate. După aceea au tăcut amîndoi, privind îndelung pe geam. Restul drumului aproape că nu au mai vorbit deloc.

Sigur că viteza nebună a vieții contemporane nu ne permite să comunicăm cu copiii noștri cum și cît am dori, dar cred că, înainte de a decide asupra unei probleme atît de sensibile cum este transferarea către niște străini a responsabilității privind instruirea propriului copil în chestiuni religioase, ar trebui poate să dăm mai multă atenție legăturii naturale pe care copilul o are, încă de la naștere, cu divinitatea. Nu cred că există vreun părinte care să nu fi fost surprins de anumite observații sau comportamente ale copilului său care dovedesc clar că o astfel de legătură există – la intensitate maximă în prima copilărie, pentru ca apoi să se estompeze treptat, ajungînd ca la maturitate să dispară în totalitate, pentru a fi înlocuită cu o altfel de legătură, instituțională, convențională, sugerată, învățată și nu simțită.

ÃŽn fond, ce vrem să transmitem atunci cînd îi cerem copilului nostru „TrezeÈ™te-te la realitate!“? Oare nu recunoaÈ™tem, tocmai prin ceea ce spunem, că, în afară de realitatea noastră, a adulÈ›ilor, mai există o altă realitate, poate chiar mai multe? Nu asta încearcă, de fapt, să ne reamintească poeÈ›ii?