Henrik Sienkiewicz, fără îndoială, este unul dintre cei mai importanți și cei mai citiți scriitori ai Poloniei, un maestru al romanului social, psihologic și istoric. Mai mult decât alți prozatori polonezi, el a contribuit la dezvoltarea limbii literare poloneze și a ridicat literatura țării sale la un alt nivel. Interesul general pentru creația sa a însemnat în același timp și interesul pentru Polonia, pentru cultura și trecutul acestei țări.
Asemeni altor scriitori ai generației sale, viziunile lui Henrik Sienkiewicz au fost formate în atmosfera mișcării liberale de după răscoala poloneză din 1863 împotriva țarismului rusesc și pentru independența națională a Poloniei. Această răscoală a fost oprimată cu cruzime, au urmat represiile, și totuși tema idealului național și cea a luptei pentru eliberare națională nu dispare definitiv din creația autorilor de la hotarul secolelor XIX-XX. În contextul unui pesimism și a unei dezamăgiri generale, Henrik Sienkiewicz, în calitate de ziarist și scriitor, a încercat să-i susțină și să-i încurajeze pe compatrioții săi prin romanele sale istorice despre lupta polonezilor împotriva dușmanilor străini. Idealizarea patriotică a cavaleriei poloneze era pentru el și o posibilitate de a inspira cititorilor dragoste și mândrie pentru Polonia și trecutul eroic al țării.
În romanul istoric „Quo vadis?”, apărut în 1896 și distins cu premiul Nobel pentru literatură în anul 1905 „pentru realizări remarcabile în creația epică”, Henrik Sienkiewicz reia tema unei contradicții dintre două forțe diametral opuse: dintre ceea ce este vechi și ceea ce este nou, dintre o lume aflată în agonie și ceea ce vine să o schimbe. Autorul a reușit să reconstituie aici perioada declinului moral al Romei imperiale de la începutul mileniului I, să dezvăluie violența și dezumanizarea în opoziție cu spiritualitatea și umanismul, să prezinte multiplele conflicte și ciocniri între păgâni și creștini, să abordeze psihologia maselor și cea a puterii despotice.
Evenimentele romanului au loc în Roma din timpul guvernării împăratului Nero. Sibiectul cărții este axat pe o poveste de dragoste dintre Vinicius, un tânăr patrițiu roman, și Lygia, fiica regelui ligienilor, luată la Roma drept ostatică. Lygia este creștină și duce un mod de viață conform principiilor credinței sale. Pe fundalul decăderii morale totale, la Roma ajung apostolii Petru și Pavel, care propovăduiau adevărul nou și botezau. Vinicius devine influențat de predicile lui Petru și în taină trece în rândul creștinilor. Un alt personaj important din roman, însuși Nero, incendiază Roma de dragul insiprației poetice și învinuiește creștinii de această crimă. Mai mulți dintre ei sunt torturați și executați în fața mulțimii. În final, deconspirat, Nero singur încearcă să-și ia viața.
„Quo vadis?” este un roman, o frescă literară, care îmbină într-o formulă echilibrată și foarte reușită ficțiunea artistică și însăși istoria. Una din trăsăturile destinctive ale cărții este tocmai veridicitatea, acuratețea ei istorică în reconstituirea vieții și a moravurilor romane din perioada imperială, fapt care se datorează unui studiu profund și subtil al autorilor antici (Tacitus, Suetoniu, Seneca, Plutarh și alții), dar și unei călătorii de documentare la Roma pe care H. Sienkiewicz o întreprinde înainte să scrie cartea.
Însă pe lângă calitațile literare și cele istorice, romanul „Quo vadis?” a devenit cunoscut și pentru ideile sale. Întrebarea centrală la care autorul caută răspunsul este cum creștinismul, dintr-o credință marginală la începuturi, a reușit, în două-trei secole, să devină o religie oficială a Romei. Explicația lui H. Sienkiewicz vine din imaginea statului roman, puternic, frumos și chiar luxuriant la suprafață, dar epuizat și sărac în interiorul său. Scepticismul, decăderea morală a maselor distrate de moartea martirilor creștini pe forum, dau dovadă de o dezumanizare care poate fi învinsă doar printr-o schimbare, printr-o înnoire lăuntrică. Incendierea Romei în acest sens capătă în carte o nuanță simbolică, cea de purificare inevitabilă. Și tragismul unor asemenea personaje ca Petronius, presupusul autor al „Satiriconului” (o lectură obligatorie pentru toți cei care vor să cunoască moravurile Romei în decădere), constă în faptul că acesta înțelege că el și lumea sa este sortită peirii, însă o altă cale nu o poate alege. De aici și sinuciderea sa. Însă cel „salvat” în sensul creștin devine Vinicius, nepotul său, care trece în carte printr-o adevărată evoluție, devine adeptul unei religii ai dragostei și a împăcării inspirate de dragostea către Lygia. În acest sens, H. Sienkiewicz arată începuturile unei credințe care încă nu a devenit o teologie și încă nu a fost asimilată de istituțile și ierarhiile bisericești. Creștinismul în „Quo vadis?” este o formă de rezistență într-o lume degradată, o opțiune existențială, o alegere conștientă a unui drum în viață și a unui destin.
Este cunoscut faptul că autorii marilor romane istorice mereu au tins să apropie trecutul de prezent, să-l facă înțeles pentru cititorii săi care puteau astfel să devină contemporani cu personajele descrise, să se transpună în pielea lor și să simtă așa cum simțeau ei. Același lucru îl realizează și Henrik Sienkiewicz în „Quo vadis?”, o carte care rămâne proaspătă, un volum care captivează și impresionează chiar și după 120 de ani de la apariție.