Călătorim în visele diurne în proximitatea idealului pe care-l întrupăm în fericire, căci fericirea ne creează iluzia stenică și reconfortantă că se află în fața noastră, în realitate însă între fericire și noi se interpune nefericirea.
Artistul, atunci când creează, simte cum pulsațiile nefericirii se fac din ce în ce mai mici, până nefericirea ia formele nimicniciei, când eul se dizolvă în scris, iar stările cameleonice sunt reduse la vacuitate.
Nefericirea nu are destin, mărimea sau micimea ei sunt măsurate cu instrumentele timpului, pe când fericirea se coagulează în jurul unui destin optimal.
Fericirea nu are rădăcini, circulă în voie, capricios și dezinvolt de la un om la altul, nu răspunde la clamare, e atât de ușoară încât nu suportă apăsarea existențială, în schimb nefericirea își crește rădăcinile adânc implantate în om și își leagă evidența funestă în mod inevitabil, reversibil, de tina vâscoasă.
Cuminți sunt doar virtutea și nefiindul, fericirea e obraznică și nonșalantă,. când se întâlnește cu plictisul, părăsește omul, având apetență înspre sănătate, însă cine o cunoaște și apoi o pierde, rămâne inundat de un regret plin de frustrare, iar suferința îl reduce la indiferență și ignoranță.
Sonoritățle nefericirii creează disonanțe ca desincronizări între senzitivități și stări, producând obnubilări și nevroze. Luciditatea nu face decât să cronicizeze și acutizeze nefericirea, căci transparența gândirii pe care o induce în mintea sufocată de nefericire coincide cu reflectarea nefericirii în mod obiectiv și verosimil, iar conștiența nefericirii creează o nefericire și mai mare.
Iluzia e mai folositoare, căci travestește nefericirea într-un simulacru suportabil care reorientează dezechilibrele și depresiile înspre voința ce echilibrează, transgresând suferința pe tărâmurile în care este activ pozitivul.
Să ne creăm deci un sistem de iluzii, să circulăm de la o iluzie la alta și să ignorăm și distorsionăm nefericirea.