agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-06-19 | [This text should be read in romana] |
…Ãsta-i locul în care am ajuns, profesore,
călătorind, ca o pasăre migratoare, pe curenții tăi calzi. Sub un cort de batist curg concerte de jazz, groase ca tristețea, profesore, o melodie metalică, arcuită, mirosind a depărtare, o melodie ca un bătrân cu mâna întinsă, o valiză deschisă în văzul lumii, mărturisirea, cu strălucirea și nebunia ei și tot ce trece pe lângă noi, profesore, fierbinte și rece, cu aerul cel mai nepăsător, mărturisirea, ca o otravă capabilă să înverzească o zi cu aer tăios și ciori în copaci. Și eu, profesore, lebăda în rochie albă fâlfâind în bătaia vântului, spunându-mi singură această poveste... O muzică de cameră, o fisură, un orgoliu inofensiv, halucinant ca luminile unei gări. (Liliana Rus, Mărturisire) În poemul Niciodată, în iarbă... din volumul Pasărea în lesă (Editura Brumar, 2013), Liliana Rus mărturisește: „Niciodată, în iarbă, desculță,/ la fereastră tot timpul, ca o pasăre mototolită.” Răzbat câteva coordonate existențiale din aceste versuri, relevante pentru poemele din carte: teama de realitate și, implicit, acceptarea condiției de privitor (ca în Glossa eminesciană) în raport cu universul exterior, precum și simbolistica înaripatei incapabile de zbor, ca motiv-cheie al volumului. Rațiunea acestei alcătuiri poetice, impresionând prin acuratețea versului, sensibilitatea imaginii și veridicitatea trăirii este deslușirea sensului blocajului existențial în care se regăsește poeta, prea îndepărtată, în timp, de copilărie pentru a reîncepe ciclul ori pentru a mai putea schimba ceva în destinul ei, urmând, inevitabil, acceptarea și resemnarea: „Ce-aș fi putut să fiu dacă nu m-aș fi ascuns/ într-o lungă așteptare sterilă,/ într-o lungă lună de iarnă,/ ca un fotoliu sub pânze, într-o casă pustie?/ Cât aș fi putut zbura dacă nu aș fi înțepenit/ într-un veșnic rămas bun,/ fără următoarea bătaie de ceas...” Iar poemul continuă. Cu eleganță și sensibilitate, cu luciditate, regrete și asumări, mirări, nostalgii... Interesant este că, în solitudinea ei, poeta nu pare exilată undeva la periferia lumii, aflându-se, dimpotrivă, chiar în miezul acesteia, însăși această lume învăluind-o, copleșind-o. Preferă „vremea rea” pentru că astfel are motiv să rămână în casă, pândind la fereastră, ostenită (paradoxal) de zborul nezburat, de viața netrăită: „sunt cea mai ostenită femeie,/ mă întorc la răspunsurile lipsite de întrebări/ ale bătrânilor mei,/ ca o oarbă care-și coase singura rochie,/ pe care o va purta/ când viața abia va urma să înceapă” (Singura rochie). Această perpetuă întoarcere la „răspunsurile lipsite de întrebări” ale înaintașilor este o altă coordonată a volumului, imaginea mamei, a tatălui, a bunilor și, în general, a copilăriei, răzbătând prin poeme ca icoanele sfinte ale unui paradis pierdut. Adevărul îndepărtării naște neliniști, incertitudini: „A început să-mi placă să plâng”, mărturisește poeta în ziua în care simte, discret, „împuținarea vieții”, „plânsul nu mă schimbă, e doar o curbă ușoară/ într-o zi în care uit să mai fiu pasăre./ Un priveghi în dreptul pieptului” (Când uit să mai fiu pasăre). Sunt componente frecvent întâlnite, de altfel, în lirica feminină: sensibilitatea, dusă până la inefabil, delicatețea, până la eliminarea contrastelor, rezultând, desigur, un veritabil cult (implicit) al discreției. Impactul unei asemenea poezii nu este unul puternic, sinceritatea și frumusețea neputând fi agresive. În schimb, versurile se încarcă însutit de adevăruri și de suflet, devine evidentă grija pentru detalii, pentru finețea metaforelor, plasate adeseori în vecinătatea diafanului, încărcându-se de semnificații alese, cu un conținut tainic, nebărbătesc, atât de sublim, deși nesofisticat. „Sunt doar o schiță a unui duh vindecător/ de oameni și păsări” mărturisește Liliana Rus într-un poem. Doar o schiță, așadar. Un destin deviat de la esență, deturnat, implicând o absență a sinelui, un sine golit parcă de sine. Pentru a-și regăsi rostul, poeta întreprinde acest pelerinaj afectiv înspre spațiul originar. Întregul volum se află sub semnul acestei călătorii spirituale. Uneori, fără a devia în patetic, poemele îți lasă senzația unui rămas bun. Ne reamintim de cele ce au fost în anticamera morții... Poeta nu ne spune asta. Dar simte ceva, ca o părere, ca o agonică zbatere de aripi. Cineva spunea că poezia bărbaților este Statuia Libertății în furtună, iar cea scrisă de femei, același monument închis într-un glob de cristal. E drept, în loc de o rană sângerândă, Liliana Rus ne oferă o amintire, în loc de imaginea unui Sisif strivit sub stâncă sau a unui Prometeu încătușat, avem gravura delicată a unei păsări „în lesă”. Titluri ca Prea netedă, prea subțire; O libelulă pe zăpadă; Pasărea în lesă (și le citez doar pe primele trei) vorbesc de la sine, tăinuind îndărătul lor un suflet rotund, însă din cale afară de vulnerabil. Însăși rostirea e așezată, aidoma curgerii unui râu, lin, împăcat, resemnat. Poeta nu-și zorește versul, parcă de teamă că, odată cu finalul poemului, ea însăși s-ar putea sfârși. Prezentul constituie doar o poartă pentru întoarceri, vorbindu-ne, poeta își vorbește, există multă frumusețe în aceste poeme ale recuperării sinelui odinioară pierdut, volumul e ca o poveste despre ceea ce a fost prin prisma unui suflet care este, și noi doar putem bănui ceea ce va urma mâine, poimâine. Simbolistica păsării revine, complexă, dând unitate volumului, de cele mai multe ori concretizându-se într-o metaforă a sinelui. „Lasă-mă să-ți dau târcoale, ca un cocostârc alb/ fâlfâind peste diminețile tale încrețite de tristeți...” îi spune poeta mamei în poemul O libelulă pe zăpadă, din al cărui final lipsesc verbele; mama pășește după fetiță „ca după o pasăre cu inel de aur”, într-un alt poem tata numind-o „o pasăre în cuibul ei”. În Semn de recunoaștere, însăși poeta se consideră „o pasăre de lemn rotită pe deget”. Păsările sunt prezente și în alte ipostaze, de cele mai multe ori în comparații. În nopțile de decembrie, frica se agită „ca o fregată pe mare”, într-un alt poem aceeași frică stingându-se „ca o prigorie prinsă-n capcană”. În jurul copilei cu „trup de vrabie”, lumea se învârtea „ca o pasăre curată și scânteietoare”, „porumbița cea albă” nefiind decât semnul mâinilor miloase ale mamei. De altfel, mama (cea „cu brațele încărcate de ciripitul meu...”) și tata (care „îngropa sub picioare lupul hrănit cu fricile mele”) sunt prezenți pretutindeni, volumul întreg putând fi considerat un manifest de empatie pentru copilărie, părinți și bunici. Joacă-te mamă!, de pildă, este un emoționant poem-rugăciune: „Joacă-te, mamă,/ în plesnetul apei, în aurul aripilor tale,/ silabisește ca pentru tine numele copiilor tăi,/ tot mai tare,/ prăbușește rănile noastre în adâncuri,/ cu lovitura ta fără greș/ și spune-ne tu, pasăre înțeleaptă,/ că frumoșii ochi ai Fecioarei/ ne vor lumina înainte de iarnă.” Alte motive care persistă sunt iarba, scoicile, melcii, libelulele ori fluturii (cei „loviți de lumină”). Răsar din memorie, pe alocuri, imagini după imagini, din vremea în care seninătatea era aidoma unui „semn din naștere”: o „luntre cu albituri știută încă din copilărie”, „un rozariu de sâmburi și bonete albe,/ într-o zi de septembrie”, o femeie, „Ana și pașnica ei îndeletnicire –/ îmbăierea copiilor, primăvara,/ înaintea Sfintelor Paști,/ în felul acela străvechi de când lumea,/ cu iarbă-mare și apă curată de ploaie”. Finalurile poartă în sine o frumusețe aleasă, închizând semnificativ temele, simbolurile schițate încă din titlu. Poemele Lilianei Rus sunt o continuă tălmăcire a stărilor ei de a fi, de a percepe lumea într-o singurătate nostalgică și resemnată presimțire a despărțirii de această lume. O poezie curată, izvorând dintr-un suflet frumos. Un gest matur și convingător de recuperare a copilăriei. Un omagiu sensibil adus părinților. Poemele se caracterizează și printr-un veritabil cult al perfecțiunii, grijă extremă pentru expresie, metafore suave, încărcate de semnificații, un iz de renunțare, nostalgie, din toate deslușindu-se o umbră abia bănuită a morții. Într-o tentativă de „demontare” a poemelor, cea dintâi constantă ar fi abundența enumerațiilor și a comparațiilor, convertite deseori în metaforă. Discursul, pseudonarativ, e împodobit cu secvențe descriptive, culminând cu inedite metafore ale sensului final. În poemul Mărturisire, de pildă, întâlnim peste zece comparații: râsul e „ca ploaia cea nouă”, polenul „ca praful de scoică”, o melodie „ca un bătrân cu mâna întinsă”, mărturisirea „ca o otravă capabilă să inversează o zi cu aer tăios și ciori în copaci” și așa mai departe. Dar iată și schema poemului Prea netedă, prea subțire: în prima secvență, avem o înșiruire de verbe (peste o duzină), urmând fluxul memoriei (sublinierea ne aparține): „Aveam talent la desen, citeam frumos,/ cântam subțire, râvneam la zăpadă...”, urmând mă lipeam (de vișini), purtam (catifea cu mărgăritare), pășeam, număram, trăiam... etc., imaginile culminând cu o comparație (precum un corolar): „bucuria mi se zbătea sub piele/ ca un fluture moale”, în final totul convergând înspre o dublă metaforă: „Azvârlită în ceruri, eram – un copil înțelept și sfios,/ așchie prea netedă, prea subțire,/ un desen în care azi, trandafirii sună gongul/ la intrarea în rai.” Un volum dezarmant, așadar. Unitar. Sincer. Elegant. Poemele sunt amfore de suflet ales, rare și necesare în aceste timpuri ale derutei și ale deznădejdii. Imaginați-vă doar „O fată bolnavă, liniștea,/ cu piele strălucitoare,/ alunecând în zăpadă./ Nicio dorință, acolo,/ căci trupul ei sclipește limpede,/ ca un cântec în martie./ O fetiță nouă ce-și poartă singură colivia./ Lină precum veșmântul Fecioarei.// Numai urmă albă, liniștea –/ o pasăre de tundră, fără copaci” (Precum veșmântul Fecioarei). Am rugat-o pe Liliana Rus să-mi spună câteva cuvinte despre Pasărea în lesă, despre poezia domniei sale în general; constat că gândurile poetei depășesc cu mult intențiile modeste ale „încercării” mele de a desluși taina frumuseții poemelor din volum: „Nu am teme majore. Sunt încărcată de impresii puternice și acest lucru se simte. Cred că acesta este filonul principal al inspirației mele. O caracteristică ar mai fi modul în care spun anumite lucruri, nuanțele (la care țin foarte mult), cuvintele și puterea lor de sugestie (alăturarea lor... căutarea cuvintelor mai puțin uzate, a celor uitate – fără a fi arhaisme), apoi o ușoară „derută” în firul poeziei mele, pe care o simt cei care nu au exercițiul lecturilor de acest fel. Ar mai fi imaginile (uneori păcătuiesc prin densitatea și suprapunerea lor). Altă trăsătură a scrisului meu este sublimarea (tristeții, singurătății, dezolării și mai ales a neputinței). Pentru că nu am durități de limbaj, la o lectură superficială s-ar putea vorbi despre o scriitură calofilă/ dulce/ cuminte. Cred că este doar o impresie. Păcatul poeziei mele ar fi încărcătura de metafore, apoi adjectivele – de care mă dezbar cu greu, deoarece pun mare preț pe nuanțe. Știu să curăț poezia însă, făcând acest lucru, ar rămâne poezia altcuiva, nu a mea. Mi-a plăcut cum a caracterizat editorul meu, Robert Șerban, Pasărea în lesă: sensibilitate și vigoare.” (Poezia, 2014) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy