uneori mă întreb prin ce mecanism misterios s-a ajuns la actuala paradigmă de funcționare a ecosistemul literar conform căreia anvergura unui scriitor - fie el poet, prozator, romancier sau dramaturg - este apreciată numai parțial prin prisma operei sale, restul procentajului fiind adjudecat de criteriile de performanță pe care le îndeplinește, ca de pildă: premii literare obținute, referințe critice de la personalități din domeniu, număr de cărți publicate, edituri care îl promovează, prezențe la manifestări specifice, interviuri în presă şi la televiziuni, ba chiar şi număr de vizualizări, accesări sau like-uri obținute în spațiul virtual. sunt aceştia indicatori valizi şi demni de luat în seamă, atunci când evaluăm profilul literar al unui autor, consistența lui scriitoricească?
adevărul este că nu ştiu ce să răspund. cel puțin, nu la prima vedere. dar, dacă analizăm un pic şi ne punem câteva întrebări, poate-poate vom reuşi să desluşim măcar o parte de adevăr.
să începem cu un exercițiu de imaginație. oare de ce istoria literară nu a reținut vreo secvență de genul celor pe care le voi reda mai jos?
《în copilărie, micul aristofan a fost remarcat de dascălul său care l-a îndemnat să participe la concursul "tinere condeie ateniene" pe care l-a câştigat detaşat, dintre patru mii de participanți. ulterior i se propune o colaborare săptămânală la rubrica de poezie umoristică a revistei "tribuna elenă" pe care o susține cu succes timp de şase ani. adevărată consacrare o cunoaşte însă după ce renumita editură "alfa şi omega" din micene îi publică piesa de teatru "hohote în peloponez" care se va juca cu casa închisă, timp de paisprezece stagiaturi, în toate amfiteatrele de pe coasta mediteraneană》.
《adolescent fiind, tânărul dante disprețuia visceral literatura, pe care o considera o ocupație trivială şi diavolească. el a fost implorat de colegul său de cameră din cămin, care îi citise pe ascuns notițele la catehism şi îi intuise potențialul liric, să participe la concursul de poezie "muza florentină", organizat anual de dogele oraşului. în urma câştigării concursului, municipalitatea florenței îi oferă titlul de "optimus poeta semper", punându-i totodată la dispoziție, pe întreaga durată a vieții, o locuință de serviciu şi un secretar, cu condiția de a nu părăsi oraşul şi de a nu scrie niciodată în vers alb》.
《william shakespeare se naște într-o familie de quakeri practicanți în care psalmii şi muzica religioasă erau singurele forme de artă acceptate. dând dovadă de un curaj ieşi din comun, tânărul william se alătură unei trupe de comedianți ambulanți, alături de care străbate anglia şi scoția. în paralel, trimite câteva sonete şi piese de teatru într-un act unor publicații literare, dar acestea îl refuză, motivând că foloseşte un limbaj licențios şi încurajează desfrâul. abia când ducele de sussex îi remarcă un madrigal, pe care shakespeare îl recita într-o piață publică, începe adevărată sa ascensiune. este primit la curte şi înnobilat, după care câştigă toate premiile literare care puteau fi câştigate în epocă: premiul dramaturgilor londonezi "lebăda de cristal", premiul scriitorilor galezi "bere amară şi vorbă dulce", precum şi prestigioasa distincție "milord al cuvintelor" oferită de academia tamisei》.
ce vreau să spun este: când iei în mână un aristofan, un dante, un shakespeare şi te cufunzi în lectură, mai are vreo relevanță orice altceva în afară de pagina din fața ta? cel mult, te gândeşti rapid că aristofan e grecul acela cu plete şi barbă care are un bust de marmură albă, că dante avea un profil acvilin, iar shakespeare - un guler mare de dantelă. în rest... citeşti. şi te bucuri de lectură.
îl interesează oare pe cititorul de astăzi, care deschide nerăbdător un volum, câte premii literare a luat petrarca în timpul liceului, la ce festivaluri de poezie a participat villon, ce au scris cronicile timpului despre don quijote al lui cervantes, de ce dostoievski nu a primit premiul academiei ruse, câte interviuri a acordat georges simenon televiziunii franceze, de ce eugene o'neill nu a fost declarat cetățean de onoare al oraşului boston, câte edituri l-au publicat în timpul vieții pe thomas hardy, de ce nu a fost prezent zola la târgul de carte de la bordeaux din anul 1893, de ce a refuzat esenin premiul fundației 《sfântul vasilii blajenîi》,de ce garcia lorca nu a fost tradus în japoneză sau de ce thomas mann nu avut niciodată o cronică favorabilă în 《le monde》?
ce reține, până la urmă, memoria colectivă a cititorului universal de oriunde şi din toate timpurile? nu cumva un produs literar reuşit care este suficient de puternic pentru a străbate meridianele globului şi ale timpului înarmat numai cu propria valoare intrinsecă, fără a avea nevoie de avocați care să vorbească în numele său, ori de atele care să îl susțină artificial?