"Zarea în alb și negru" este un nou poem descriptiv, c-un discurs confesiv, de legământ literar al lui Ilie Viorel Stănică, el întorcându-se nu doar fictiv, ci și nonfictiv în lumea satului românesc și-n casa părintească, ori în cea a bunicilor. Nu-i vorba doar de memorii în versuri, dat fiind faptul că Ilie Viorel Stănică se încumetă să realizeze o creație de artă modernă vizuală, un mic periplu în lumea satului alcătuit din imagini suprapuse dispuse ca într-un album cu poze alb-negru, din anii '70 și '80.

O rearanjare caleidoscopică a pietrelor colorate face să se schimbe continuu perspectiva, din mediul exterior către universul interior, domestic, de pe câmpuri cu cereale ori flori sălbatice învecinate până în livezi, vii, pajiști, imașuri din apropierea casei patriarhale dragi, pentru păstrarea esenței derulării pretutindeni în satul său a propriei vieți, din bucăți rememorate cu multă plăcere. Distingem o acribie a redării frumuseții de a trăi la țară aproape picturală. Mai mult din impulsul nostalgiei, un remember de neuitat, însă devenind treptat un crez nestrămutat al eului liric, înfiorat de dor: acolo, la țară, va fi prezent într-un apoteotic "final", precum cel al unui film-documentar. Acesta ar fi pe scurt un story poetizat, un stop-cadru al vieții sale. Însuși autorul, nu doar vocea eului liric, prin convenție de reprezentare, apare în prim-plan, ca păstrător al tainelor viețuirii rustice.

În cea dintâi strofă, prin antiteza "început" - "final", publicul cititor este invitat să scruteze capetele vieții eului liric. Perioadele temporale la care se face referire sunt mai mari decât am crede prima dată, și anume de mulți ani pe pământul natal; încă din fericita copilărie, din zvăpăiata adolescență, iar etapa din urmă este încă îndepărtată, dar tot "acolo" merită trăită intens, în făgașele cu care s-a obișnuit de mic, în care ar vrea să aibă parte și de-o "Mare Trecere" blagiană.

Imaginea din a doua strofă, cu "pământul rece" care "se întinde sub tălpi", este una mai mult tactilă, continuând, prin sinestezia simțurilor, c-o imagine olfactivă îmbinată cu una vizuală și o alta auditivă: "acolo/ încolțește iz de câmp/ și ropote de cai mângâie icoane".

Chiar dacă acest univers imagistic este unul tradițional, rustic, de la origini, c-o personificare a cuptorului acoperind ocrotitor aluatul (la urmărirea coacerii pâinii participă văzul, auditivul, tactilul, iar olfactivul este dominant, apetitul sporit, pentru implicarea celui de-al cincilea simț, gustativ), poemul este scris după tehnicile poeziei postmoderne de postavangardă ce se bazează și pe deliricizare, pe-o tehnică discursivă de oprire stăruitoare asupra detaliilor, ori asupra unor fenomene armosferice precum ploaia, canicula, zăpușeala. În acest limbaj poetic având și cuvinte, expresii populare, dar destul de puține, expresivitatea sa nu-i deloc una ostentativă; este eliminată premeditat orice ambiguitate de ordin neomodernist. Deoarece constituirea albumului cu trăiri contează, derularea pe scurt a filmului vieții.

Și Nichifor Crainic, și Radu Gyr au în lirica interbelică poeme deosebite despre universul rustic, în care e prezentată detaliat viața idioritmică, tradițională a țăranilor. Însă eul liric era ancorat în statutul de simplu observator, fără să-i fie redate șovăirile, durerile adânci și o gamă întreagă de stări afective ca în poetica postmodernă de postavangardist a lui Ilie Viorel Stănică. Chiar viziunea, perspectiva înregistrării vieții încă dorite este cea a unui orășean care are și experiența lecturii volumelor capodoperei lirice a lui Marin Sorescu, "La Lilieci" și familiarizarea cu universul poetic ale altor poeți remarcabili în privința forței descriptive a redării lumii din mediul rural și a naturii, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț, Florin Silișteanu. "Ropotele de cai" nu doar că se aud, dar, clătinând ușor podelele și zidurile, "mângâie icoanele", ca într-o schiță "Mânzul", ori ca în romanul rustic "Amintiri din Anul Șarpelui" de Ovidiu Dunăreanu.

Este meritul lirismului descriptiv și confesiv prin excelență al poetului Ilie Viorel Stănică că face apel prin consultarea frecventă a senzorialului la redarea concretelor momente decisive existențiale. În alte poeme de-ale sale deseori se disting și apropiații, rudele dragi și noile cunoștințe ale sale (ca în poemul cu prima prietenă, cucerită într-o parte a satului, într-o boemă sau mică evadare memorabilă). Nu este abandonată metoda observării directe a lumii tradiționale românești, chiar dacă și lumea citadină îl atrage în egală măsură.