Fără să citesc din dialogul comentatorilor de dinainte, remarc un micropoem de meditație, marca deja înregistrată, în stil inconfundabil Stănică Ilie Viorel, pe tema poetică a cunoașterii de sine, a descoperirii frumuseții morale kantiene, sub frumusețea cerului diurn sau nocturn, "înstelat".

O revărsare de sentimente nu găsim direct exprimată. Luciditatea tristă determină pe eul liric îngândurat să înceapă discursul său ca un filosof:

"te-ai redobândit prin întrebări, e un fel de a spune".

Acest incipit liric aduce în discuție faptul că orice supoziție a filosofului, orice afirmație a artistului poate fi și contrazisă, iar verificarea stadiului de înaintare în înțelepciune... cu atât mai mult, totul fiind relativ, totul fiind și o simplă impresie, nu convingere permanentă.

Urmează, prin sugestii, o comparare a sevei din lumea vegetală, a nervurilor frunzelor cu energia depusă de om, prin vizibilitatea venelor prin piele, părând "albastre", la fel de nobile, prin muncă și cunoașterea lumii:

"ai lăsat liniile albastre să prindă
conturul frunzelor pe măsură ce acestea
tăiau orizonturi, iar tu, cu propriile linii
desenai".

Ne aducem aminte și de Arhimede, studiind în gând legile naturii prin scrijelirea cercurilor pe nisip, pe timpul atacului asupra Siracusei. Tropii se contopesc și ei, dinspre personificarea simbolică a "liniilor albastre", a "contururilor frunzelor". O lume mai mult a ideilor primordiale, de la Platon, dar și o testare prin ochii unui om de știință a lumii văzute, în toate articulațiile sale atât de minunat făurite în "ille tempore", în atemporalitatea pregătită să devină timp și devenire.

Cele mai incitante spre meditație sunt versurile independente ale micropoemului:

"alte frunze, alte orizonturi

doar ramurile lipseau, și umbra".

De fapt, un itinerar al cunoașterii de sine și a universului, a naturii întregi, fără ca eul liric adolescent, tânăr, matur să-și ascundă fața, într-o observare atentă a realității, dublată și de răgazuri contemplative, gustarea clipelor fericite.

Finalul micropoemului arată clar apetența eului liric spre solilocvii, îndrăgirea postblagiană-nichiteană a oricărui "copac", receptarea verdelui cu puterea regenerării lumii, a autovindecării ce poate fi transmisă și omului înțelepțit, prin spiritul natural curățit de balastul ființării, chiar prin artă și filosofare:

"pasul către celălalt copac l-ai ales
urmând zborul răspunsurilor purtate de vânt
către o altă împreunare".

(Să mă ierte autorul, SIV, colegul de cenaclu literar "Agonia", dacă am împărțit pe versuri după cum mi s-a părut, pe mobil neavând mereu vizibilitate de întoarcere a ecranului, dacă tot scriam concomitent impresiile despre poem.)

În ultima strofă, memorabilă, eul liric se unește involuntar (fără nicio premeditare, fără gând precis, doar sub o mare inspirație-revelație) cu unul al unei vietăți supraomenești, duhul inconștientului jungian colectiv, il Separatio. Iată cum se poate atinge fără voie sublimul în poezie. Îi las pe cititori să continue interpretarea superbului micropoem. Eu am trasat doar niște linii secunde, interpretative, nu neapărat de ordinul criticii literare tradiționale, sobre, ci mai mult în stilul eseisticii de ordin critic și literar, într-un început de jurnal de lectură pentru cenaclu. Eu nu sunt adeptul unei critici literare conformiste, academice, reci ca bisturiul, ci un adept al eseisticii de ordin artistic și critic, precum cea lansată de talentatul poet și eseist (critic literar mai rebel) Ion Caraion. Acest tip de critică provine din cele două jurnale ale sale, un fel de "jurnal și contrajurnal". Se unește darea de seamă a evenimentelor din viața oamenilor cunoscuți și a sa proprie cu o observație liberă chiar a literaturii noastre, ori universale.