Într-un editorial semnat Dorin Spineanu (nume predestinat, se pare), bine scris cu ascuțișul îndrăzneț al condeiului cu lamă de stilet, citeam cu voluptatea înțelegerii și empatizării, despre aspectul cras inechitabil al soldei sub forma de pensie a foștilor criminali securiști și activiști pcr. L-am simțit, pe de o parte, ca o sănătoasă respirație de ozon a unui sufocat de istorie injustă. Pe de altă parte, mi-am lasat să curgă slobodă indignarea în toate formele ei de exprimare. Asemenea plăgilor supuroase, urîte și vitriolante lăsate de Dumnezeu prin mesagerul său Moise asupra Egiptului, securitatea comunistă și-a deschis în existența noastră intimă și fundamentală alchimia abatoarelor morții. Paradoxal, acumulările de indivizi nespălați moral și fizic pînă la insuportabil nu au fost convocate de o lege, de o convingere habotnică sau de un geniu al selectării. Ei au venit singuri, conform temperamentului, ca o categorie reprimată generații de-a rîndul de timiditate și de pofte sexuale și criminale refulate, în ritmul dictat de vocația pentru crimă. Dezmățul s-a amplificat în anii abdicării, cînd clasa lipsită de cea mai elementară formă de bun simț și educație, a năvălit cu obielele nespălate pe covoarele persane ale Casei Regale. Aici, cu aroganța bestiei investită brusc cu putere, și-a fluturat sfidător rudimentele paleontropice batjocorind cu superioritatea pistolului simbolul nobleței poporului român. După care istoria s-a scris cu baioneta în sînge proaspăt, cu viețile oamenilor din închisorile și lagărele de exterminare, unde deținuții deveneau material didactic folosit pentru antrenarea crimei și menținerea urii. Următoarea treaptă, mai evoluată, s-a înscris în proiectele de reeducare de la Pitești, Gherla, Jilava, Aiud, Canalul Dunăre - Marea Neagră, din care toți, fie slabi de înger sau îndîrjiți ori își dădeau obștescul sfîrșit, ori suportau o remodelare a minții și pierderea identității.
Luat ca sistem comunist al supravegherii fiecărui individ, Securitatea și-a aprofundat metoda racolării informatorilor. Atrași ca pisica de cașcavalul cămărilor cu de toate, cei flămînzi sau, pur și simplu, cei mînați de o vanitate inexplicabilă nici în Biblie sau alte opere de fundamentare, s-au înghesuit să își prelucreze prietenii, rudele și chiar oamenii de ocazie. Comunismul a știut să stîrnească ce are omul mai abject, să-i scoată la suprafață ființa redusă la organe, modificată ca percepere a realității. Un studiu psihologic și social complex ar găsi în fenomenul armatei cu ochi albaștri, subiecții perfecți ai omului basic. Inteligența imensă, însă, a minților dibolice, puține dar acaparatoare, educate la școlile KGB-iste, a dat naștere la formula cea mai stilată de tortură: cea a captivității în libertate, a ostracizării în cenzurarea propriei conștiințe, a zbaterii în neputința de a te considera om. A fost un anotimp straniu al poporului român, cel în care s-a indus prin respirație, prin privire, prin auz și chiar prin sentimentele pentru frumos, teama, nesiguranța, spaima și ororile întîmplărilor neprevăzute. Dupa evenimentele din 89 s-a produs o autentică restaurație a comunsimului pe stil nou. Acesta, mai viclean, pentru că sub aparențe înșelătoare și bine puse la punct, s-a reușit o diabolică solidaritate între victime și călăi, împotiva reapariției elitelor în toate zonele de refacere a demnității umane. Într-un fel, formula neașteptată este o “finit coronat opus” a unui travaliu colosal care a durat 50 de ani pentru modelarea gorilei primitive bărbierită și parfumată pe la subțiori. De aceea Dorin Spineanu ne-a lăsat să înțelegem de ce armatele de torționari ne rîd în nas luîndu-și pensia la kilogram și cultivînd trandafiri. Pentru că cei care ne-au plăsmuit astfel, după chipul și asemănarea satanei, ne-au devenit vrînd, nevrînd, mamă și tată.