,,Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinși de mult timp cu viața orientală cea plină de lene și poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cișmigiu și Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie își întindea masa și, împreună cu casnicii și amicii, beau și mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoșească și danțurile cele vesele, care se deosibesc foarte puțin de tarantela napolitană și care plac atât de mult întregului popor latin.

Era, însă, cu deosebire curios a privi comica gravitate cu care oamenii din popor executau hora, danțul lor de predilecțiune. Provocarea la danț venea mai totdeauna din partea tinerilor; bătrânii ședeau răsturnați pe iarbă verde sub umbra cea deasă a copacilor, și fumau; dar cu încetul o atracțiune neînvinsă se transmitea in inima oamenilor de orice vârstă (…)

Când trecea furia danțului, toată compania se punea iarăși pe bere și pe mâncare și, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei completau orgia prin feluri de glume, turnând vin in ișlicele bărbaților și in condurii femeilor și dându – și unul altuia să bea, râzând și gesticulând ca niște nebuni. În tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori și a cânta din gura sau cântece de amor pline de dulceață (…)

Așa trecea timpul în sărbătorile verei; dar când venea epoca cea monotonă a iernii, toți acești oameni stau închiși prin case și serile cele lungi se petreceau în tăcere; abia dacă uneori se adunau mai mulți la un loc spre a povesti cele ce se întâmplau in cercul restrâns al mahalalei. Atunci, însă, ca și acum, boierii și oamenii cei cu averi mari se deosibeau foarte mult de popor în petrecerile lor. Boierii se plimbau in calești și butci cu arcurile poleite spre a se deosebi de neguțători. Podul Mogoșoaiei și al Târgului de Afară erau cele de căpetenie preîmblări ale boierilor.”

Nicolae Filimon, în romanul “ Ciocoii vechi și noi” , rezervă câteva capitole obiceiurilor bucureștenilor, realizând o frescă fidelă modului de viață specific secolului XIX ( 1817), frescă în care se îmbină multiple elemente de origini diferite. În fragmentul reprodus, autorul descrie obiceiurile locuitorilor Bucureștiului în timpul sărbătorilor de vară și de iarnă. Ceea ce se remarcă este lipsa constantei sacre, a bisericii. Toate sărbătorile se definesc în sine prin două constante importante: biserica ( ce impunea valoarea de sacru) și petrecerile ce se țineau lanț, ospețe de dimensiuni pantagruelice la care se schimbau daruri conform datinei. Sărbători de sfinți sau sărbători mari religioase ( Crăciunul, Boboteaza, Paștele) toate erau urmate de chefuri de neuitat, alături de rude și prieteni, cu mult vin și mâncare, la care nu puteau lipsi lăutarii. Despre această atracție pentru petreceri a românilor vorbeau și călătorii străini care remarcaseră faptul că orice sărbătoare la români e prilej de mare bucurie și de mare petrecere, ceea ce nu lăsa prea mult timp muncii și responsabilităților.

„Bizanț după Bizanț” (N. Iorga), Þara Românească va prezerva această constantă atât în cadrul bisericii (ortodoxismul românesc este de origine bizantină), cât și în manifestările și obiceiurile locuitorilor acestui spațiu. Urbanul va adăuga acestei constante și alte elemente, dar ceea ce îi este esențial s – a păstrat și până azi. Ceea ce vom analiza sunt cele două momente constitutive ale unei sărbători și evoluția lor, toate în cadrul urban.

Primul moment al unei sărbători îl reprezintă ritualul bisericesc, acesta fiind puternic impregnat de latura instituțională : de obicei acesta se realiza la curtea domnească unde erau admiși și oamenii din popor. Ceremoniile bisericești desfășurate la curțile domnitorilor români au fost influențate de tradiția greco – bizantină, după cum ceremoniile politice le reproduc pe cele otomane. Influența bizantină se remarcă și în organizarea Bisericii Ortodoxe Române și în realiyarea slujbelor bisericești. Ca dovezi există datele oferite de călătorii străini care, venind dintr – un spațiu cu reguli proprii, se întâlneau în Þara Românească cu elemente total diferite de civilizație lor rigoarea catolică întâlnindu – se atunci cu exotismul ortodoxismului bizantino – slav cu imixtiuni locale.

În ceea ce privește ritualul sacru al Ajunului de Crăciun, ne oferă date importante Lelia Zamani în cartea sa „Bucureștii în sărbătoare” : de dimineață, grupuri de copii veneau să – i colinde mitropolitului și marilor dregători, având icoane în mâini, cântând colinde și aducând urări, după care străbăteau orașul purtând făclii aprinse și făcându – și simțită prezența, dezmorțind gerul de afară cu sunete de tobe și trâmbițe. Tot in Ajun, mai exista o datină de origine bizantină pe care trebuia să o împlinească domnitorul : să vâneze pentru a procura hrană pentru ospățul de seară.

Un alt element bizantin îl reprezenta colindatul realizat de fețe bisericești care le urau enoriașilor bucureșteni , cu icoana Nașterii Mântuitorului, pentru a le vesti Nașterea lui Isus.
Dar cu totul fastuoasă era slujba religioasă de la Curtea Domnească (azi Curtea Veche) : la slujbă, domnitorul stătea cu capul descoperit, iar după liturghie se împărțeau celor de față colivă și colaci. După binecuvântarea dată de patriarh domnitorul arunca bani oștenilor și săracilor. După acest moment, toată lumea pornea la ospățul domnesc.

Slujbele religioase din timpul marilor sărbători erau realizate de obicei în Biserica Domnească, cunoscută azi ca Biserica de Curtea Veche, ceea ce reprezenta un alt obicei bizantin. Era ceva obișnuit să se construiască la Curte un paraclis ce avea legături directe cu palatul, și anume o biserica privată a domnitorului unde putea să se retragă atunci când dorea sau putea să vină însoțit de alaiul său. Alaiul care îl urma pe domnitor, în timpul slujbelor religioase oficiate cu prilejul marilor sărbători era format din : marii boieri ai Curții, alți boieri – vel postelnic, vel aga, vel armaș, vel ușier și logofăt, după care veneau comandanții de oști, boierii mai mici și restul Curții Domnești. În timpul slujbei, o altă practică bizantină o reprezenta împărțirea lumânărilor pentru a da mai mult fast acestei ceremonii, împărțire realizată în ordine ierarhică. Această practică s – a păstrat până azi, rezumându-se însă la slujba de Paști, în noaptea Învierii.

Protocolul, ceremonialul ținut cu ocazia sărbătorilor de toată curtea domnească a cunoscut diverse transformări în funcție de influențele exercitate de autoritatea aflată la putere : inițial, protocolul era realizat după model otoman (sec. XV – XVIII), după aceea a fost preluat modelul fanariot, in sec. următor, și începând cu sec. XIX, a fost adoptat modelul occidental francez.

Înainte de a prezenta obiceiurile bucureștenilor în timpul sărbătorilor, vom preciza că cele două momente constitutive ale unei sărbători au avut importanță diferită în timp : sărbătorile creștine, care la început erau un prilej de meditație, de purificare sufletească, și – au pierdut treptat această semnificație, devenind un pretext pentru petreceri și distracții, punându-se deci accentul pe ceea ce trebuia să reprezinte partea finală de celebrare a momentului sacru.

În primul rând, sărbătorile reprezentau un prilej de bucurie pentru faptul că nu se lucra, oamenii celebrând prin repaus (care reiterează repaosul divin după finalizarea Universului și a Lumii ) trecerea printr-un timp sacru prin care ei se întorc la origini, riturile, obiceiurile specifice sărbătorilor inducând aceeași idee, și anume că astfel se restaurează timpul primordial, se reactualizează un eveniment sacru care a avut loc într-un timp mitic. Pomenile organizate în ajunul Sfântului Dumitru ( pentru ca și sufletele morților să se îndestuleze și să se liniștească pentru că cei vii nu i-au uitat), cu prilejul Moșilor de toamnă, procesiunile organizate cu ocazia unor momente speciale ca scoaterea moaștelor unui sfânt din biserică sau ca mutarea moaștelor dintr-o biserică în alta, colindatul de Moș Ajun sau de Moș Crăciun, toate aceste obiceiuri marchează timpul sacru și dă dovada esenței sale repetitive.

Petrecerile, ospețele au căpătat tot mai multă importanță, căci românului îi place să bea și să mănânce bine. În afară de Crăciun și de Paști, celelalte sărbători nu necesită o mâncare ritualică. În cazul celor două sărbători religioase, cele mai importante din viața unui creștin- Nașterea ți Învierea lui Isus, această importanță trebuie marcată și prin hrana materială, nu numai spirituală. Dar și această hrană diferă în funcție de posibilități. Oricum ar fi, bucureșteanul are pe masă măcar o bucată de cozonac, friptură de porc, piftie și sarmale. Dacă este un privilegiat și face parte din curtea domnească, va avea parte de un ospăț fastuos și de onoarea de a fi primit un dar din partea domnului. Aceste evenimente au loc cu ocazia Crăciunului. De Paști, însă, creștinul înroșește ouă, taie mielul și face friptură și drob, și se îndulcește cu cozonac. Astăzi, practica tăierii animalului ritualic- fapt ce înainte făcea să răsune tot Bucureștiul de strigătele de agonie ale animalelor sacrificate- s-a restrâns foarte mult, bucureșteanul preferând să cumpere, ritualul modern înlocuindu-l pe cel tradițional.

În cazul ospățului domnesc, până în secolul al XIX-lea, obiceiul era ca domnitorul, alături de boieri, să se așeze la praznic cu capul descoperit. De asemenea, domnul era servit de boieri, practică împlinită de Crăciun, Bobotează și Paști. În acest ceremonial, lăutarii întrețineau atmosfera, vinul curgea în pocale și se țineau nenumărate toasturi în cinstea domnitorului și a fețelor bisericești importante. De asemenea, după ospăț, domnitorul oferea reprezentanților clerului veștminte, în funcție de importanța fiecăruia, și îi invita pe boieri să petreacă împreună în camerele personale ale domnului, practică introdusă în secolul al XVIII-lea. A doua zi de Crăciun, domnul dăruia din nou cadouri bogate dascălilor școlilor care îi urau domnitorului. În secolul al XIX-lea, dispare acest obicei al ospățului domnesc și la Palat nu se dădea nici o recepție, persoanele care doreau să-i felicite pe monarhi putând să se înscrie pe anumite registre ad-hoc. Această practică s-a păstrat până astăzi.

Faptul că aceste sărbători se împlinesc în cadru urban, și în special în cel mai important oraș al țării, determină transformări în timp ale ritualului festiv: dispariție și adoptare de noi elemente- acest fenomen funcționează datorită faptului că orașul a fost întotdeauna mai permeabil decât satul, elementele noi transmițându-se de la centru ( urbanul ) la periferie ( ruralul).

Este evident în suprapunerea figurii occidentale a lui Moș Crăciun pe cea tradițională și impunerea în timp a celei nou apărute: varianta tradițională a lui Moș Crăciun ni-l înfățișează ca un om bătrân, cu o barbă albă ca zăpada; varianta occidentală, în schimb, aduce un Moș Crăciun mult mai dinamic, îmbrăcat într-o costumație specială, roșie, cu blană albă, persoană care aduce copiilor cadouri într-o sanie trasă de reni; el intră pe hornul caselor și lasă cadouri sub brad.

Un alt exemplu de suprapunere a elementului occidental pe cel tradițional(ceea ce nu implică îndepărtarea acestuia din urmă) îl constituie simbolistica bradului de Crăciun: la noi, bradul a reprezentat o constantă, fiind nelipsit la nunți și înmormântări, însă avea o cu totul altă valoare- bradul împodobit se făcea doar morților, iar la nuntă se aducea simplu, fără podoabe- în ambele cazuri, el semnifica dublul tânărului. În schimb, orașul a preluat o altă semnificație pe care a transformat-o repede în simbol și care provine din Apus: bradul este împodobit în Ajunul Crăciunului și se așează daruri pentru cei dragi la baza lui. Se spune că această tradiție este de origine păgână germanică ce a continuat și după creștinarea acestui popor. În secolul al XVI-lea, în Alsacia, casele se împodobeau cu câte un brăduț, fără lumânări- însă de Anul Nou, nu de Crăciun- și se credea că nu prinde anul următor cel care nu avea brăduț. Obiceiul bradului de Crăciun s-a răspândit foarte repede, fiind adoptat în primul rând de clasa celor bogați care avusese posibilitatea de a călători și de a aduce obiceiul la noi.

În spațiul urban, sărbătorile puteau fi învestite și cu o funcție practică, ceea ce demonstrează faptul că viața omului tradițional era guvernată de ciclicitatea sărbătorilor; timpul său profan și periodic reintegrându-se în trecut prin sărbători. Sfântul Dumitru (26 octombrie) și Sfântul Gheorghe sunt zile de început și de sfârșit de ciclu calendaristic și acum Bucureștiul este cadrul preferat al tranzacțiilor între stăpâni și slugi, proprietar și chiriași: meșterii își iau ucenici (ceea ce presupune tocmirea cu părinții), bucureștenii înstăriți își aduc în casă ca slugi fete și băieți de la țară și tot acum bucureșteanul chiriaș este îmboldit să-și caute o nouă locuință, ceea ce însemna o muncă titanică de căutare, tocmire cu proprietarul și mutare.

Bucureștiul trebuia pus sub protecția divină a unui sfânt care să ocrotească orașul și pe orășeni, fenomen de transfer de sacralitate sfânt-oraș, iar acesta este Sfântul Dumitrie Basarabeanul, sărbătorit chiar a doua zi după Sfântul Dumitru, și anume pe 27 octombrie, sfânt ale cărui minuni sunt cunoscute astăzi din documentele vremii.

Elementul tradițional prezervat în spațiul urban îl constituie ferventul păgân care aduce o notă de arhaicitate, de atemporalitate sărbătorilor. Astfel, pe 14 septembrie, de Ziua Crucii, babele din mahalale strâng ierburi de leac, deoarece e început de toamnă și plantele se ofilesc, iar cele care rămân verzi sunt considerate necurate. De asemenea, o altă practică păgână o constituie folosirea usturoiului în ziua Sfântului Andrei, pe 14 noiembrie, usturoiul având funcție de purificare: să se mănânce usturoi și să se dea pe la uși și pe la ferestre pentru ca oamenii să fie apărați de acțiunea malefică a duhurilor eliberate în această noapte. Tot acum se pune grâul la încolțit deoarece evoluția acestuia determină calitatea recoltei pe anul respectiv. Pentru bucureșteni, recolta este simbolul avuției. Această noapte este benefică pentru vrăji practicate mai ales în mahalale, astăzi ele nemaiavând nimic din misteriosul și enigmaticul de altădată din cauza proliferării atât a practicanților, cât și din cauza diminuării cererii. O altă practică păgână este cea din noaptea de Bobotează când fetele necăsătorite își pun sub pernă busuioc sfințit pentru a-si visa sortitul.

După cum am demonstrat, sărbătorile în București, și anume timpul sacru în spațiul urban se caracterizează prin eterogenitate, dinamică, dar și prezervare a elementului tradițional, mitic, prin gesturi și acte repetitive.