Am plecat intr-o zi undeva, nu stiam unde. Tot ceea ce conta era cum ajung acolo si de ce sa ajung acolo.
Am pornit repede, cu o dorinta arzatoare de a ajunge cat mai repede in locul dorintei mele, dar am observat ca totul era o ceata vitezomana ce o lasam in urma. Ce era a acea ceata? Nu stiam cum sa deslusesc difuzele forme ce deja imi captasera in totalitate atentia.
Deodata, o silueta relativ clara imi apare in peisaj. Am fost uluit, era minunata… totul, corpul, mainile, degetele, chipul. O sclipire ii scapara din ochi chiar cand aparuse, parul ei imi delectase nasul cu un miros de floare adormita. Totul intr-o secunda, totul asa clar. Am vrut sa ma intorc, dar tot ce am putut face a fost sa ma opresc, lucru care mi-a adus o noua viziune.
Nu mai era ceata! In locul acesteia erau oameni, chipuri zambitoare, chipuri plangacioase, chipuri prietenoase, dar si locuri, obiecte. Ce erau toate astea? Stiam ce sunt dar nu stiam unde sunt. Era lumea mea. Lovit din nou de mirosul ei, ma uit grabit spre locul unde o zarisem. Este acolo, iar eu, eliberat, ma intorc cu totul spre a ma intoarce la ea. Nuu… un perete transparent ma tine departe de ea, si totusi la fel de aproape.
Am pierdut-o intr-o fractiune de secunda din cauza unui drum sinuos care nici nu stiu unde ma va duce. Acum sunt prins in acest loc si mi-e teama sa mai inaintez. Drumul a devenit incetosat, luand locul peisajului, care acum e mai clar decat imi puteam imagina. Sunt chipuri cunoscute acum, sunt locuri in care parca am fost si toate acestea ma inconjoara. Dar ce importanta au cand ceea ce iti doresti este de neatins? Sunt toate fleacuri pentru simplul fapt ca viata iti este prezentata pe tava. Imi doresc sa pot sparge acel zid sa o pot atinge, sa ma pot scalda in sclipiri de luna plina ce curg din ai ei ochi, dar prea tarziu.
Treptat, dispare si de acolo, iar eu raman cu o imagine de aici si nici macar cu o ceata in fata, ci cu intunericul noptii fara de luna plina. Plictisit de tot plec in negura hotarat s-o gasesc la capatul drumului.
Peisajul, la fiecare pas, se schimba incetul cu incetul. Apar tot mai rar acele fete cunoscute, inlocuindu-le unele straine si rele. Ma hotarasc sa ma abat de la drum si sa vad ce exista in jur. Un amalgam de sentimente si de imagini combinate cu sunete ma cuprind si ma trezesc. Acesta este PREZENTUL, ceva care imi place. Dar drumul pe care candva il urmam a fost uitat si amestecat in universul prezentului, formandu-se in urma pasilor mei, in ritmul meu. Acela este TRECUTUL, loc care isi intalneste radacinile pe talpile picioarelor mele, loc in care ea se afla neatinsa.
Nu mai alerg. Acel “undeva” nu pleaca nicaieri, dar stiu ca nu il voi ajunge decat atunci cand viitorul devine trecut. In cele din urma ajung intr-un punct cu o bifurcare. Pe de-o parte ma vad pe mine ca si inainte, cu o viata stabila si cu multe zile in fata, dar de cealalta parte vad furtuni, prapastii, umbre si pe ea!
Nici o furtuna nu e destul de puternica incat sa ma inunde si sa ma poarte departe de ea, nici o prapastie nu e indeajuns de adanca incat sa nu ma pot catara inapoi la ea. Nici o umbra nu este asa de intunecata incat sa nu poata fi luminata de ochii ei. Fara nici o indoiala acesta va fi drumul meu, drumul nostru, o cale nu de multi aleasa, fiind calea grea.
Dar viata nu e nimic daca nu e grea, daca nu te chinui sa faci ceea ce iti doresti, sa ajungi acolo unde vrei. Trecutul te va ajuta sa nu cazi de 2 ori in aceeasi prapastie, prezentul te va pastra treaz tot timpul pentru a te lasa pe tine sa-ti termini drumul ales de tine. Acesta este VIITORUL.