Educația, la răscruce de drumiri

Într-o revistă “Pastila de râs” din 2.02.1999 în articolul “Să ne alegem conducătorul ideal“ ni se propunea ca, în condiții perfect democratice, să ne alegem conducătorul din trei candidați posibili:
- candidatul 1 : - acordă încredere unor vraci și se consultă permanent cu astrologii
- are două amante
- fumează țigară de la țigeră și bea un litru de Martini pe zi.
- candidatul 2 : - a fost de două ori dat afară din slujbă
- doarme până la prânz
- a fumat opiu în timpul liceului
- bea cel puțin o jumătate de litru de coniac pe zi
- candidatul 3 : - a fost decorat în război
- este vegetarian
- nu fumează
- bea din când în când câte o bere
- nu a fost implicat în afaceri ilicite.
Aflăm apoi identitatea celor trei candidați: Franklin D. Roosevelt(1), Winston Churchill(2), Adolf Hitler(3). Și atunci, este clar că educația noastră - și nu numai a noastră - în acest domeniu este extrem de deficitară, este clar că analiza noastră se bazează pe aparențe care nu înseamnă mare lucru, dacă ne conduc - și ne conduc evident - spre al treilea candidat.
Mă întreb din ce în ce mai des care este finalitatea acțiunilor noastre educative? Rezultatul a ceea ce facem noi zi de zi cu eforturi deosebite, îmi aduce aminte de un banc: într-o zi, în Bucuresti, un turist străin se străduia să afle o informație de la un agent de circulație. I-a solicitat informația în 6-7 limbi, dar polițistul nu l-a înțeles. Un observator de pe margine și-a exprimat admirația față de cultura acelui turist. La care polițistul i-a răspuns: da, și la ce i-a folosit? Lăsând gluma la o parte, de ani de zile învățământul nostru fabrică absolvenți cu pregătire enciclopedică, făcută în detrimentul pregătirii efective pentru viață. O observație personală este aceea că, cu cât absolventul are mai multe cunoștințe, cu cât suntem mai “mulțumiți” de ceea ce știe el, cu atât este mai puțin pregătit pentru viață. Majoritatea celor reușiți la medicină sau farmacie sunt de o naivitate dezarmantă, practic, așa cum spun fotbaliștii “își dau cu stângul în dreptul”.
Există candidați de profesie la diferite facultăți, pentru că nu le-am educat posibilitatea de autocunoaștere, nu-și pot evalua corect calitățile și defectele, se supraapreciază în anumite direcții și se subevaluează în altele; nu-i putem convinge că un meseriaș bun este mai valoros decât un medic prost, pentru că încă se observă că nu “valorile” pe care la percepem noi funționează în afirmarea individului, ci cu totul alte valori! Și atunci, n-am putea încerca să vedem ce anume propulsează pe un om înainte și pe altul înapoi, să renunțăm la ideea că le știm pe toate în materie de educație? Să învățăm mai întâi noi și să-i învățăm apoi și pe copii care sunt adevăratele mecanisme sociale, cum pot fi ele folosite în avantajul fiecăruia?
Am preluat de la americani numeroase subproducții literare și cinematografice, dar n-am preluat în același timp, sau nu subliniem în suficientă măsură felul în care muncesc americanii, eficiența lor. Lipsa unei elementare selecții se consideră lipsă de cenzură. Acum “implementăm reforma în învățământ”, trăgând cu ochiul mai mult la tradițiile altora decât la ale noastre, neținând seama de realitățile perioadei prin care trecem.
Felul în care văd eu “reforma” mai veche sau mai nouă a învățământului este sugerat foarte bine de următoarea întâmplare: cu ceva ani în urmă am însoțit lotul de elevi selectați pentru faza pe țară a olimpiadei de chimie. În aceeași perioadă ministerul a hotărât să solicite profesorilor participanți într-o formă sau alta la lucrările olimpiadei, propuneri legate de introducerea unor noi programe în învățământul preuniversitar. Dezbaterile erau conduse de o fostă profesoară a liceului sanitar din Târgoviște. Toți profesorii au primit cu entuziasm propunerea și s-au antrenat în dezbateri interesante legate de noile programe, care însă nu intrau în vederile organizatorilor. Discuția a degenerat într-o ceartă pe cinste în finalul căreia respectiva profesoară, care niciodată nu excelase prin diplomație, ne-a spus: “de fapt programele sunt deja făcute, așa că discuțiile nu-și mai au rostul”.
Același lucru se întâmplă și astăzi, ceea ce dovedește că de la vorbă la faptă este o mare distanță. Reforma se face tot de sus în jos, centralizat, așa cum de zeci de ani am fost obișnuiți, dar se îmbracă în “haine străine”, pentru a nu se vedea că este “aceeași Mărie, sub altă pălărie”, dacă nu cumva nici Mărie nu mai e, ci Mary. Iar, așa cum spunea Nicolae Moisescu în 1924 ”cu cât gândirea se depărtează mai mult de experiență și intuiție, cu atât ea întrebuințează mai mult cuvintele în locul exemplelor”.
Copii, și nu numai ei, ar trebui învățați că: cu cât omul lucrează mai mult și face realități din posibilitățile ce dormitează într-însul, cu atât se apropie de scopul său.
Dar, până atunci atunci, vorba înțeleptului: “Doamne, dă-mi puterea să schimb ceea ce poate fi schimbat, tăria să nu încerc să schimb ceea ce nu poate fi schimbat și înțelepciunea de a discerne între cele două posibilități”.