Minciuna este un fapt social bine înrădăcinat în realitatea cotidiană. Fiecare dintre noi a mințit cel puțin odată în viață și a fost mințit la rândul lui. În anul 1991, un ziarist american (Bradlee, 1991) afirma: “Am impresia că, în ultimii ani, minciuna a luat proporțiile unei epidemii față de care am devenit cu toții imuni”.
Dacă minciuna este mai răspândită acum decât în trecut, asta nu putem spune cu siguranță, însă, cert este faptul că, odată cu răspandirea mass-mediei, lumea este mai la curent cu prezența ei, mai ales dacă este vorba de o minciuna spusă în public.
Multiplele modalități de a minți și contextul în care ele se manifestă își asumă un canal specific prin care minciunile sunt transmise către beneficiar. Într-o lucrare apărută în 1995, Traian D. Stănciulescu își punea întrebarea – PE CE CALE pot fi emise și receptate mesajele mincinoase? Tot el răspundea astfel: “ar trebui să răspundem în termeni semiotici: pe calea diferitelor categorii de semne pe care omul le activează în procesele de comunicare. În esență, aceste canale sunt specifice celor două categorii de limbaje majore: limbajul natural (verbal și nonverbal) și limbajul artificial (logico-matematic, tehnico-științific, cibernetico-computațional etc.).
În funcție de aceste limbaje/canale, deosebim:
-minciuni naturale, spuse sau scrise (câte cuvinte pătimașe transmise pe o cale sau alta ființei iubite nu sunt decât minciuni gogonate), mimate (cu câtă seninătate își etalează o falsă suferință cei care abia așteaptă să fie părăsiți de o indezirabilă rudă pe care trebuie să o moștenească), modelate(cât de neadecvate par a fi unele sculpturi moderne în raport cu titlul pe care il poartă)sau cântate (să ne amintim cazul trubadurilor plătiți pentru a media sentimentele unui pătimaș îndrăgostit) etc.
-minciuni artificiale, care îmbracă forma limbajului formalizat(mincinos prin faptul că nu spune nimic despre referențial, a bruiajelor și a zgomotelor prin care receptarea postului de radio era blocată sau a virusării programului unui computer care deformează informația solicitată etc.”
Minciuna este văzută ca un regretabil defect al omului și, tragem concluzia că, dacă nu ne dăm toată osteneala în a-i învăța pe copii să fie sinceri, aceștia își vor dezvolta tendința naturală de a minți. Într-un studiu ce a avut loc în 1981, subiecților li s-a cerut să enumere zece calități pe care ar vrea să le posede copiii lor; în 9 din cele 10 țări, majoritatea subiecților au pus sinceritatea pe primul loc. (Harding si Phillips, 1986)
Ziariștii și studenții de la jurnalistică au arătat că există o preponderență de a minți în anumite sectoare ale vieții sociale (Glasgow University Media Group 1976, 1980), însă antropologii au fost cei care au demonstrat că, în diferite culturi, minciuna este omniprezentă. Ernestide Frield (1962) consemnează faptul că, în zonele rurale din Grecia, părinții își mint conștient copiii, învățându-i astfel că vorbele și acțiunile oamenilor nu trebuie luate drept valabile sau veridice. Ea pomenește de o situație în care, la sfârșitul unei serate, cineva dintre cei prezenți afirma jovial: ”Haideți să mai spunem câteva minciuni și să plecăm acasă.”
Autorul anonim al cărții „Iscoada mincinoasă”, scria în lucrarea sa satirică: ”N-aș vrea ca cititorii mei să-și imagineze că mi-am propus să ridic în slăvi arta de a minți. Ar fi absurd să lauzi în fața omenirii ceea ce este deja prețuit la scară universală. În tribunale, aceasta este un semn de bună purtare; în religie este numită înșelăciune evlavioasă, pentru comerț este un mister și pentru poezie, o invenție. În controversele pe teme politice este opoziție rafinată, libertate și patriotism.” (Anonim, 1763)
Unii scriitori precum Thomas Hobbes sau Sandor Ferenczi au catalogat minciuna ca fiind unul dintre criteriile care deosebesc ființele umane de animale, deși, mai târziu, se va demonstra că multe animale au modalități de a induce în eroare cu scopul de a obține ceva.
Arendt afirma că: ”însușirea noastră de a minți –dar nu neapărat capacitatea de a spune adevărul- se găsește printre puținele informații evidente, demonstrabile, care confirmă libertatea omului.” (Arendt, 1968)
Þinând cont de conexiunea adevăr-minciună, atenția considerabilă pe care Habernas și alți membri ai școlii de la Frankfurt au conferit-o conceptului de adevăr pare disproporționată în comparație cu absența oricărui fel de atenție critică acordată înșelăciunii.
„Se poate spune că jocurile de limbaj propuse de Habernas sunt asemănătoare șahului, unde toate piesele se află sau ar trebui să se afle la vedere, pe tablă, pe când studiul minciunii e un joc de limbaj mai apropiat de poker, unde nu există nicio tablă. Însă, chiar dacă tabla este absentă, la poker avem, în schimb, reguli de joc, prestabilite sau subînțelese, care trebuie învățate (Hayano, 1980). Jocul-limbaj al mințitului „trebuie învățat ca oricare altul” (Wittgenstein, 1953)” (Barnes, 1994).
În majoritatea scrierilor filosofice, minciuna este catalogată, mai curând, ca deviere, decât ca un exemplu de conformare la anumite norme și cerințe.
Rousseau a fost printre primii care a oferit o paradigmă conformistă cu privire la apariția minciunii. El afirma că: ”Numai într-o societate în care toți oamenii sunt egali, sinceritatea va triumfa în mod absolut [...]. Legea supunerii este cea care provoacă necesitatea de a minți, deoarece supunerea este obositoare; ...interesul de a evita pedepse sau reproșuri câștigă în fața interesului îndepărtat de a spune adevărul” (Rousseau, 1991).
Asemănător este cazul în care nu există intenția de a înșela prin afirmații ci poate, doar prin gesturi, limbaj nonverbal sau chiar tăcere. În acest sens, Albert (1972) relatează: „Dacă un subaltern acceptă în tăcere un ordin, există probabilitatea că în acest mod își manifestă respectul, însă neavând intenția să facă ce i s-a spus. Pe de altă parte, dacă își iese din fire și protestează în gura mare, este mai mult ca sigur că, în cele din urmă, va sfârși prin a face ceea ce i s-a ordonat.”
În anul 1908, Simmel scria: „Viața noastră modernă se bazează într-o mai mare măsura pe încrederea și sinceritatea reciprocă... În vremurile noastre, minciuna are, drept urmare, consecințe mai grave decât în trecut, ceea ce pune la îndoiala chiar fundamentul vieții noastre” (Simmel, 1950). Tot el este cel care ne oferă o teorie funcțională despre cel ce minte, evidențiind orientarea finalistă a actului de a minți. „Mincinosul își ascunde adevăratele gânduri. Natura specifică a minciunii nu se caracterizează prin faptul că persoana mințită are o părere greșită despre subiect sau obiect; acesta este un aspect pe care minciuna îl are în comun cu eroarea. Ceea ce este specific e faptul că păcălitul este înșelat cu privire la adevărata viziune a mincinosului”(Simmel, 1950).
Simmel (1950:312) are dreptate atunci când afirmă că „structurile sociale diferă profund, în funcție de minciunile practicate în interiorul lor.”
Simmel (1950:316) își încheie discuția asupra minciunii spunând că, deși minciunile au o valoare etică negativă, ele au și „o semnificație sociologică destul de pozitivă, privind formarea anumitor relații concrete.”
Gilsenan (1976: 191) nu este, totuși, de acord cu ceea ce afirma Simmel, scriind: ”Minciuna este o tehnică destinată să limiteze răspândirea informațiilor în plan social și drept urmare, este înrădăcinată în sistemul de conducere al societății.”
În lipsa minciunii, afirma Alexander (1987:239) „ar exista momente când adversarul mai puternic s-ar folosi de avantajele sale.”
Peter Reynolds (1981: 232) susține că oamenii și-au însușit limbajul mai curând din motive sociale decât materiale.
Karl Popper (1974: 1112) sugerează că limbajul uman s-a dezvoltat deoarece oferea minciunii posibilitatea de a exista. În acelasi mod, Oscar Wilde (1989; 227) susține, într-o teorie cauzală, că primul mincinos „a fost adevăratul fondator al interacțiunii sociale.” Rapapport (1979: 180) comentează: ”însăși libertatea semnului față de semnificat permite discursului să depășească limitele prezentului și, dacă nu cumva face chiar posibilă apariția minciunii, cel puțin o favorizeaza și o încurajează din plin.”
Traian Herseni (1975: 112-125), în teoria sa funcțională despre minciună, redefinește cele șase funcții asociate de Roman Jakobson discursului lingvistic prin racordarea lor la particularitățile demersului înșelător. Astfel, funcția expresivă „dezvăluie atitudinea emitentului (Cine?), emoția lui reală sau prefăcută față de ceea ce spune. Fățărnicia, perfidia, minciuna, simularea n-au fost probabil descoperite odată cu limba, dar acestea le-a deschis căi nebănuite de dezvoltare și perfecționare, încât s-a ajuns la instituționalizarea lor” (Herseni, 1975 :114).
Funcția conotativă reprezintă mesajul pe care emițătorul îl adresează receptorului, exprimându-se prin porunci sau rugăminți, interdicții și sugestii etc; „prezența mesajului întors pe dos nu lipsește din această activă relaționare a actorilor comunicării; un ansamblu de interpretări opuse (metainterpretări) pot fi asociate unor metapropoziții de genul: „Nu e vorba că nu vă cred...” decodificată ca: ”dar, pur și simplu, nu am încredere în dumneavoastră” (Pease, Garner, 1994:38).
Funcția metalingvistică reprezintă modalitatea autoreferențială a limbajului (a se reprezenta pe sine prin intermediul propriilor condiții, favorizând, în primul rând, introducerea subiectivismului mistificator și, în al doilea rând, prin indistincția dintre limbajul în care se vorbește și cel despre care se vorbește- aici se facilitează apariția paradoxurilor logice de tipul mincinosului (Cum?)).
Funcția denotativă reprezintă mediul informațional al semnului lingvistic, corelarea lui prin intermediul semnificatului- cu un anumit referențial (în ce context?); sau, așa cum am văzut, distanța dintre semn și realitate este întotdeauna încărcat cu o doză de minciună, semnul stând în locul unui lucru anume prin altceva decât lucrul este. Semantic vorbind, situația devine mai „mincinoasă” în cazul conceptelor fără referențial real, cum ar fi , de pildă, conceptele de „inorog”, „munte de aur”, „pasăre Phoenix”.
Funcția poetică pune accent pe modul în care limbajul foloseste virtuțile licențelor literare pentru a fi mai expresiv (În ce scop?); într-un anume sens, toate aceste formulări speciale se îndepărtează de referențial (prin conotativitate), dar fac în același timp servicii actului mincinos fiind mult mai plastic să spui: ”Tu minți de îngheață apele” ,decât, pur și simplu, „Tu ești un mare mincinos”.
Funcția fatică descrie punerea în relație de comunicare (mincinoasă) a emitentului cu destinatarul (Cui?) printr-o specifică modalitate de atenționare și de încheiere a relatării înșelătoare, insinuante, calomnioase etc...; asemenea formule dobândesc expresii diferite acum: ”Ai auzit despre...?...Dar vezi să nu spui la nimeni.”
Dincolo de posibilele considerații critice care pot fi aduse acestei elementare abordări funcționale se mai poate desprinde și o „importantă sugestie metodologică: urmărind funcțiile disfuncționale ale limbajului verbal mi-am dat implicit seama de corelația care există între aceste funcții și elementele structurale (cine, ce, cum...?) care definesc hexada semiotică a comunicării mincinoase.”
Cunoscând natura structural-funcțională a acestei semioze, putem înțelege de ce actul căderii este de fapt responsabil pentru confruntarea omului cu mult vehiculatul paradox al mincinosului; căci, dacă prin gena academică omului îi este hărăzit să înșele, ce face el de fapt atunci când crede că spune adevărul sau dimpotrivă, când recunoaște că înșălă? Minte sau nu minte? Aceeași paradoxală situație se naște și atunci când utilizăm semnele (lingvistice) pentru a spune adevarul; căci, dacă toate semnele sunt prin natura lor mincinoase, cum poate fi adevărat mesajul trimis cu ajutorul lor? Pe scena acestei dificil de rezolvat probleme se întemeiază principalele acțiuni de „miciună socială, care pot să mențină în obscuritate ample grupuri umane, pentru perioade nedefinite de timp.”(Barnes, 1994)
Rappaport este cel care a definit minciunile drept „progeniturile bastarde ale simbolurilor”. Poate tocmai de la acest exemplu a pornit Umberto Eco, cand - în reprezentativul sau „Tratat de semiotică”, a echilibrat elogiul adus cuvântului – semn printr-o afirmație aparent peiorativă: „minciuna este prezentă pretutindeni unde semnele ei -cuvintele- iși fac simțită puterea”; căci, potrivit reputatului semiotician „limbajul este forma indirectă de a fi a minciunii” (Eco, 1976), având în vedere că el operează întotdeauna cu substitutele lucrurilor, cu copiile lor mai mult sau mai puțin fidele, iar nu cu lucrurile însele.
„Modalitățile prin care minciuna se poate activa prin mijlocirea mai multor forme, începând de la rostirea clară a unui neadevăr până la deturnarea totală a lui (de exemplu: ”Ai auzit că rușii-s pe lună?”), de la formularea unor ambiguități polisemantice („Am privit cum apare luna de pe deal.”) până la confuziile terminologice („Arbitru i-a despărțit pe boxeri”), de la generalizarea abuzivă a licențelor poetice- precum metonimia („Îl știam om cu cap”) până la acoperirea adevărului prin tăcere („Nu am spus pentru că nu am fost întrebat”) etc. Dezvoltarea unei semiotice a limbajului (implicit a formelor sale mincinoase, exprimate prin sugestie, confuzie, deturnare, ambiguizare, tăcere etc) nu face altceva decât să reactiveze un paradox pe care încă Augustin îl releva: acela al explicării ambiguității cuvântului prin intermediul altor ambiguități (cuvinte mincinoase). Astfel, Augustin notează: "Ambiguitățile se limpezesc doar prin dezbatere și nimeni nu dezbate prin cuvinte luate separat. Nimeni, prin urmare, nu clarifică niște cuvinte ambigue cu ajutorul altor cuvinte ambigue." (Augustin, 1991: 99-101), (Stanciulescu, 1994).
Tot Stănciulescu (1995:67-69) susține că metodologia hexagonului semiotic permite doar o analiză de rang median a situației de comunicare (mincinoasă), întrucât reduce la șase numărul de parametri prin care aceasta este descrisă. O mai complexă analiză îngăduie, după cum tot el susține, „utilizarea grafului semiotic, care asociază într-o succesiune diacronică un număr oricât de mare de parametri structurali, relaționați conform funcțiilor semiotice îndeplinite.” Astfel, în analizarea conceptului de comunicare mincinoasă, el propune următoarele criterii:
Emitentul minciunii (CINE?), vizând:
-trăsăturile de personalitate ale mincinoșilor;
-matricea combinațiilor posibile, generate de factorii de personalitate, factorii bio-psiho-sociali, factorii geo-cosmici;
Natura și conținutul mesajului mincinos (CE?), descriind:
-domeniile generale de manifestare a minciunii: ontologic, (epistemo)logic, axiologic, praxiologic;
-formele de exprimare a minciunii;
Semnificarea mincinoasă (CUM?), urmărind:
-tipurile de codare specifice discursului sistematizat(magico-ritualic, mitic, inițiatic, religios, artistic, filosofic, stiințific, ideologic etc.)și discursului comun( interacțiune simbolică cotidiană);
-funcțiile limbajului semnificator;
-mijloacele de manipulare a conștiinței colective;
Contextul actului mincinos(CÂND și UNDE?), luând în seamă:
-domeniile particulare și sociale de manifestare ale minciunii (relații de familie, profesionale, de clasă, etnice) și conjuncturile specifice în care se manifestă;
-palierele timpului în care se minte (istoric, ciclic, imediat)
-orizonturile temporalității etnice (cascadă, fluviu, havuz)
-mijloacele de transmitere a mesajului mistificator (PE CE CANAL?): naturale, artificiale sau mixte;
-mijloacele de resemnificare (CU CE ZGOMOT?): individuale și colective;
Beneficiarul comunicării mincinoase (CUI SE ADRESEAZÃ?), specificând:
-tipurile de ținte ale actului mincinos (victima individuală, autogenerată, cuplată);
-particularitățile observatorului;
Finalitatea minciunii(ÎN CE SCOP?), definind:
-intențiile (in)conștiente care stimulează actul mincinos (minciuna ca necesitate și ca joc);
-efectele actului mincinos la nivel individual și/sau social;
-modalitățile de descoperire a minciunii.
Cercetarea teoretico-empirică a tuturor elementelor structurale ale semiozei mai sus menționate, pe de o parte, descrierea relatiilor funcționale pe care aceste elemente le activează (construind pentru fiecare ansamblu de elemente câte o matrice generativ-relațională), pe de altă parte, definește cadrul conceptual pe care o teorie complexă a minciunii devine posibil de construit.” (Stanciulescu 1995)
S-au scris multe cărți, documentate sau nu, ce expun moduri în care se pot depista minciunile și mincinoșii și, de asemenea, multe articole din revistele psihologice au ca temă legătura între capacitatea de a spune sau nu adevărul și vârsta, sex, clasa socială, apartenența etnică etc. Lipsesc, însă, studiile asupra modului în care copiii învață sa deosebească minciunile grave de cele inofensive în mediul cultural în care cresc, și nici nu se menționează undeva cine le-ar oferi această importantă lecție. A învăța să minți cum trebuie este un pas fundamental în procesul de socializare a ființei umane, deoarece un mare număr de adulți își exersează sociabilitatea în diferite contexte sociale sau culturale prin talentul de a spune minciunile potrivite la momentul potrivit și persoanelor potrivite. Prin „potrivit”, înțeleg ceea ce este menit să asigure succesul deplin al unei înșelătorii.
Ford, împreună cu alți colegi ai săi afirma că: „Minciuna devine un mecanism important și poate chiar esențial prin care copilul are ocazia să-și testeze limitele propriului eu, în scopul de a-și defini și de a-și institui autonomia.” (Ford et al. 1988:555).
Kavka (1985: 401) susține că a minți este o modalitate de menținere a „echilibrului narcisistic”, în timp ce poetul Joseph Brodsky (1979:32) afirma că „adevărata istorie a conștiinței începe cu prima noastră minciuna”.
A minți este o modalitate de a înșela. Goffman (1975: 83-123) oferă o tipologie detaliată a ceea ce el numește „născociri”: „efortul unuia sau mai multor indivizi de a acționa în așa fel încât o altă persoană sau grup de persoane să își facă o impresie greșită asupra a ceea ce se petrece”. Părerea lui este că nu toți cei care induc în eroare spun și minciuni; exemplele variate de înșelătorii ce apar în viața de toate zilele, pe care el le oferă, demonstrează bogăția imaginației ființei umane.
Termenul de minciună a fost de asemenea aplicat nu numai afirmațiilor spuse sau scrise în anumite momente și împrejurări, în care criteriul intențional de a induce în eroare putea fi atribuit unor persoane bine cunoscute, ci și unor structuri conceptuale și sisteme de moralitate în care criteriul intențional nu are o relevanță deosebită. Cel mai important exemplu al unei asemenea utilizări apare în opera lui Friedrich Nietzsche care se referea la religie ca fiind „minciuna sfântă”, inventată de preoți și filosofi cu scopul de a amăgi omenirea și a avea posibilitatea, în acest fel, să ia în mână „frâiele”, conducând-o în direcția care le-ar fi convenit și câștigând „putere, autoritate, credibilitate necondiționatâ” (Nietzsche 1968: 89-90).
Atacul lui Nietzsche era la adresa tuturor religiilor, în general, sau cel puțțin la adresa religiilor care susțineau existența unui dumnezeu care „pedepsește și recompensează” . El menționează hinduismul și alte religii de pe glob, însă ținta sa principală este creștinismul, „cea mai seducătoare minciună fatală care a existat vreodată” (Nietzsche 1911: 214).
Câțiva scriitori au adoptat o perspectivă mai pozitivă asupra minciunii, pledând în favoarea importanței și inevitabilității acesteia. Mai devreme, am facut referire la părerea lui Nietzsche că religia este o „minciună sacră”. Această acuzație este totuși o afirmație neobișnuită pentru Nietzsche și nu se potrivește cu viziunea sa asupra minciunii în general, care e și ea oarecum confuză. De exemplu, el spune(1968: 204): „Cei aflați la putere mint întotdeauna” și „Avem nevoie de minciuni pentru a cuceri această realitate, acest adevăr cu alte cuvinte, pentru a putea trăi. Faptul că minciunile sunt necesare în viață face parte din aspectul înfricoșător și neclar al existenței .„
În aceste afirmații, Nietzsche pare să spună că minciuna este inevitabilă dacă vrem să evităm depresiunile nervoase sau dacă vrem să rămânem sănătoși la cap. El spune că numai cu ajutorul minciunilor „putem avea încredere în viață”. Chiar și atunci când face portretul „omului măreț”, el favorizează, în mod clar, minciunile: „un om măreț- un om în care natura a investit din plin- ce este el?.... El mai degrabă minte decât să spună adevărul; acest lucru cere istețime și voință.”
Afirmații de acest gen par să semnaleze o dihotomie simplă: minciuna e de admirat dacă e spusă de oameni măreți, însă este de condamnat dacă e spusă de preoți și filosofi. Însă există numeroase alte referințe la minciună în textele lui Nietzsche care nu ilustreză această dihotomie. O tratare mai detaliată a subiectului se găsește în eseul său neterminat, publicat postum: „Despre adevăr și minciună într-un sens non-moral”. Aici, el descrie mincinosul ca pe o persoană care folosește cuvintele „pentru a face un lucru ireal să para real”. El vorbește despre om ca având „o înclinație invincibilă spre a se lăsa înșelat” și despre minciună ca fiind „o plăcere artistică” . Tendința de a minți, spune el, este „fundamentală pentru fiecare individ și pentru istoria omenirii”. (Nietzsche 1979: 89, 96-97)
În comparație cu ceea ce s-a scris despre conceptul de adevăr, despre minciună s-a scris mai puțin din punct de vedere moral și filosofic, iar din punct de vedere sociologic nu s-a scris aproape deloc. Rousseau a fost printre primii scriitori care au sugerat o explicație sociologică a răspândirii minciunii, deosebind, pe de o parte, societățile arhaice unde nu există surplus și deci nici dușmănie, și pe de altă parte societățile în care se întâlnea o concurență pentru superioritate relativă: „ Interesul oamenilor se îndreaptă acum spre a se arăta altfel decât sunt; din această diferență au apărut și aroganța și viclenia, cu toate numeroasele vicii pe care le atrag după ele.”(Rousseau 1973: 86)
Spencer include un capitol pe subiectul „veridicități” în cartea sa „ Principiile eticii” și prezintă o mulțime de exemple de comentarii etnografice din întrega lume, inclusiv o remarcă (ce pare a confirma afirmația de mai devreme a lui Rousseau) făcută de un brahman cu privire la triburile indiene din zonele deluroase: membrii acestora „sunt atât de proști încât spun adevărul fără să-i oblige nimic la asta”.(Spencer 1892: 400)
Poate cel mai important ar fi dacă s-ar schimba definiția minciunii, deoarece atunci oamenilor le-ar veni mai ușor să admită că și ei , că toată lumea, se arată din când în când nesinceri.


Teoriile, definițiile, informațiile sau părerile studiate în această lucrare, adunate din numeroase surse și prezentate laolaltă, favorizând lucrările în limba engleză, nu sunt nici suficient de explicite, nici suficient de relevante- oricum, nu în măsura în care mă așteptam. Informațiile nu au o bază foarte solidă, deși eu mă simt încurajat de comentariul lui Hobbs cu privire la cultura Londrei estice. Criticilor care s-au plâns de absența unui fundament statistic, care să verifice afirmațiile făcute el le-a răspuns că „ din punct de vedere numeric, m-am limitat doar la numerotarea grijulie a fiecarăi pagini”.
În încheiere, pun aceeași întrebare pe care și filosoful grec Eubulide o punea acum mai bine de 2000 de ani: „ Când spun: « Eu mint acum » mint sau nu ?”

BIBLIOGRAFIE

• Anonim 1763. Lying Intelligencer (23 ianuarie)
• Arendt, Hannah 1968. Between past and present: eight exercises in political thought. New york: Viking.
• Augustin, 1952. Treatises on various subjects. Catholic University of America Press.
• Barnes, J. A., a pack of lies. Towards a sociology of lying, Cambridge University Press, 1994.
• Eck, Marcel 1970. Lies and truth. New York: Macmillan.
• Eco,Umberto 1976. A theory of semiotics. Bloomington: Indiana University Press.
• Ekman, Paul 1985. Telling lies: clues to deceit in the marketplace, politics, and marriage. New York: Norton.
• Ferenczi, Sandor 1955. Final contributionsto problems and methods of psycho-analysis. London: Hogarth Press.
• Ford, Charles V., and Hollender, Marc H. 1988. American Journal of Psychiatry.
• Goffman, Erving 1956. The presentation of self in everyday life. Edinburgh: University of Edinburgh, Social Science Research Centre.
• Habernas, Jurgen 1970. Inquiry. London: Heinemann.
• Hayano, David Mamoru 1980. poker faces: the life and work of professional card players. Berkley: University of California Press.
• Jokobson, Roman 1981. Poetry of grammar and grammar of poetry. Haga: Mouton.
• Kavka, Jerome 1985. Some thoughts on creative fictionalism. Annual of Psychoanalysis 12/13.
• Nietzsche, Friedrich Wilhelm 1911: The twilight of the idols... Edinburgh: Foulis
-1979 Philosophy and truth . Atlantic Highlands, N.J.: Humanities
Press.
• Rappaport, Roy 1979. Ecology, meaning, and negotiation, Cambridge, Mass: Harvard University Press.
• Rousseau, Jean-Jacques 1973 . The social contract and discourses. London: Dent.
• Simmel, Georg 1906 . The sociology of secrecy and of secret societies. American Journal of Sociology 11:441- 498
• Spencer, Herbert 1892 . The principles of ethics. Vol. 1 . London: Williams and Norgate.
• Stănciulescu, Traian D., Fundamente ontogenetice ale limbajului creativ. Limbajul verbal, de la competență la performanță, editura Performantică, Iasi, 1996.
-Miturile creației- lecturi semiotice. Editura Performantică, Iasi, 1995.
-Orizonturi metodo-logice ale simulării și educării creativității, în: Petru Ioan(coord) logica si educatie, Editura Junimea, Iasi, 1994.
• Wittgenstein, Ludwing 1953. Philosophical investigations. (trad. Anscombe) Oxford: Blackwell.