agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 9862 .



Fetița cu o mie de riduri
essay [ ]
O listă sumară a corespondențelor dintre fantastic și real

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cam ]

2007-08-10  | [This text should be read in romana]    | 



Fascinată de stările și viziunile care o străbat, Nora Iuga scrie un jurnal al călătoriilor prin teritoriile mai puțin explorate ale ființei, prin subteranele minții, un produs al căutării febrile de sine și adevăr. Scrisul e benefic, diminuând suferința: “scriu să nu mă gîndesc. scriu să nu plîng. scriu să nu mă doară”. “Fetița cu o mie de riduri” e un amestec de notații în limbaj alegoric, ce pune în scenă sinele, cu îndrăzneală. Declanșatorul scrisului este iubirea. Femeia cu suflet de fetiță, o formulare tautologică de altfel, ne încântă cu expresii de o sensibilitate autentic feminină, îmbinând, în imagini unitare, tehnici suprarealiste și simboluri. Erotismul, transportat – după chiar spusele autoarei - de la epidermă în interiorul ființei, este cercul luminos care circumscrie poemul în proză al Norei Iuga.

Aici, simbolurile nu sunt căutate. Ele au venit cumva de la sine, compunând un algoritm de profilare a unor experiențe unice, care trec dincolo de limitele omenescului, pentru a face referire la imaterialitatea ființei, la adevărata ei structură fundamentală. Excavarea în mitologie și studiul straturilor arhetipale ajută la înțelegerea omului și a actelor sale, conștiente sau inconștiente. Simbolul este identificare și cunoaștere. Prin prisma unor experiențe care țintesc nu doar propria persoană ci și persoana iubită, Nora Iuga are revelația nemijlocită a dualității ființei umane, a ființei de lut alături de cea eternă. Cele două forme de existență interferează în punctul culminant al oricărei revelații: “cînd vreau să mă văd, închid ochii, intru în cutia de carton, acolo dorm doi pantofi, unul cu vîrful în călcîiul celuilalt, în poziția pe care o au gemenii în uter. de asta sunt eu tot timpul una pe față una pe dos. de asta cu frică blestem, cu rușine mă închin, că altfel nici nu încap în cutie, de asta pantofii ăștia nu se pot despărți.” Creierul, de o disimetrie misterioasă, deopotrivă anatomică și funcțională, este împărțit, la rândul său, în cele două emisfere. Fără disimetria originară nu ar fi existat viață, căci condiția apariției ei constă în echilibrul a două forțe opuse. “ațipesc și geamul ăsta se lovește mereu de rama de lemn și mă trezește, parcă sînt palmele anestezistului care insistă să mă readucă la viață, se așează mărunțișurile în compartimentele creierului ca într-un penar.” Simbol al deschiderii, fereastra se lovește mereu de ramă, păstrând trează receptivitatea autoarei la mărunțișurile care, puse cu răbdare cap la cap, dezvăluie treptat o parte din misterul vieții: “notez tot, la fel cum balena înghite planctonul fără să aleagă iarna de vară”.

Revolta împotriva timpului concret este însoțită de multă speranță izvorâtă din religiozitate. Cartea este scrisă în termenii unei nostalgii a copilăriei, a timpului trecut, a timpului dinaintea timpului. “în mâinile mele țin un cerc de lemn. uite cum zboară zdrențe negre la orizont; nu cumva arde timpul?” Cercul este simbolul expansiunii, al universului, echilibrului, al spiritului care hrănește materia. Cercul este totodată simbolul eternei reîntoarceri: “nu se mai iese în lume, se iese din lume; se iese din zile, din tivul formei, din ținuta regulamentară a timpului, se toarnă totul înapoi, în creierul lichid unde amoeba își află măsura exactă; fără centimemetru, fără cronometru, se echilibrează starea cu un pulsar. o sinucidere lentă, învierea o ia înaintea morții.” Pentru că rămâne mereu tânără, ne putem întreba dacă a existat într-adevăr Fluviul Bucuriei și dacă da, nu cumva Nora Iuga a gustat, într-un trecut mult îndepărtat, din roadele pomilor aflați pe malul său: “mă uit în oglindă. văd o fetiță, mă duc la școală și am o mie de riduri.” Drumurile scriitoarei se taie mereu “înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea”. În aceste condiții, abolirea spațiului și timpului se produce până la suprimarea identității: “locul se pierde, timpul se scurtează, unde sînt cheile mele, unde mi-am pus buletinul de identitate, certificatul de naștere, casa de iederă a plesnit ca un pepene răscopt, totul se dă peste cap și devine virtual”. Mircea Eliade sublinia că, a deveni conștient de modul tău de a fi, a-ți asuma propria prezență în lume, constituie o experiență religioasă. “Fetița cu o mie de riduri” este o experiență religioasă.

Setea autoarei de reîntregire, de desăvârșire este oarecum potolită când are șansa să-l întâlnească pe mesteacănul său, Beroza, “rusul alb” care a reușit să îi redea copilăria și căruia îi închină cartea. El este jumătatea, bărbatul predestinat: “cartea se deschidea de fiecare dată [...] la poemul Beroza”, [...] citeam: “vreau să mă fac apă”.” Elementul feminin este un produs hibrid al fuziunii dintre pământ și apă. Dintre formă și trăire. “dacă ai știi tu, îi spuneam, de cîte ori urlu eu “pămînt!” ca exploratorul singuratec cînd vede la orizont pata compactă... și sînt iar nouă și lumea e la început.” Pământul apare ca simbol al stabilității, al siguranței și al încrederii. El protejează rădăcinile mesteacănului. Sevele, care curg prin noi și ne compun entitățile interioare, țin de principiul feminin. El funcționează perfect în paradisul descoperit de Nora Iuga alături de Beroza. Chiar dacă “Fetița cu o mie de riduri” este o întoarcere în timp, o revenire la îndrăgostirea difuză, imaterială din adolescență, autoarea știe că potențialul erotic feminin este nelimitat. “oricum nu înțelegi; vine de dincolo de gînd ca apa din spatele scoarței“. Surprinzând obiecte inconștiente ale vieții afective, “scrisul acesta mai imaterial decît visul” reușește să transpună simpatetic cititorul în esența lui. Intuițiile revelate aici sunt tipic feminine, adică devastatoare. Erotismul cărții, conform spuselor Norei Iuga, este unul ontologic: “dar de ce ne-am mișcat ca un tren de marfă care face manevre și de ce n-am stat așa pînă la capătul nopții, pînă-n vecii vecilor, cum rămîne plopul în pămîntul lui, deși suie și suie prin fața ferestrei mele pînă la cer, mă gîndesc și eu așa la bietele suflete fără trup care ajung undeva pe un nor orbitor de zăpadă, unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, cum se iubesc ele în pustiul cărnii lor și mă prinde mila... dar dacă acolo, doar acolo, nu se mai mișcă și nu mai ies unul din altul?". Fetița cu o mie de riduri reușește să treacă mult dincolo de limitele “pustiului cărnii”, de ale senzualității neputincioase, intuiește rămânerea unuia în celălalt.

O credință străveche, la care se face referire, este aceea a metamorfozei oamenilor în arbori. Omul însuși nu e decât un înveliș material efemer, tranzitoriu, care adăpostește o părticică din duhul nemuritor al naturii, reîntorcându-se, în cele din urmă, în lumea firească. “uite-l cum doarme acolo pe Rin, rusul alb, ăla care mi-a dat întîlnire la poarta raiului și din fiecare mînă îi crește un smochin.” Smochinul, considerat arborele cosmic, reprezintă viața veșnică și ciclul neîntrerupt al nașterii și al morții. Se spune că ciocănind și îmbrățișând trunchiul unui arbore, oamenii capătă ceva din înțelepciunea și puterea lui. În mai toate culturile, copacii sunt simboluri spirituale care întruchipează unitatea, legătura indestructibilă dintre cer și pământ. Lor li se atribuie semnificații cosmice, simbolizând Axa Lumii, realizând legătura dintre cele trei lumi: prin rădăcini -cu tărâmul morții și întunericului; prin frunze, flori și fructe – cu lumea pământeană și prin vârfurile ramurilor - legătura cu cerul. Arborele este considerat drumul ascensional pe care sufletul îl străbate, atunci când trece din lumea materială în cea imaterială.

“amintirea e o ață albă, subțire, o tragi prin urechea acului și o lungești până la nod. pe urmă rupi ața cu dinții; parcă nici nu muști – o realitate fără realitate...” Nora Iuga își amintește în permanență, uneori se transpune cu totul în amintire: „îmi amintesc [...] de un băiat cu rochie albastră, de părul unei mame pe care doi ochi de copil l-au crescut, de crinii care leagă un alcov de o capelă”. Crinul, semnificând candoarea, puritatea, este ales pentru a exprima totodată fervoarea erotică a ființei. Dar el mai simbolizează și contopirea cu divinitatea, spiritualizarea eului, vestind apropierea unei voci din tărâmuri necunoscute, metafizice. Prin explorarea zonelor iraționalului, scriitoarea descoperă imagini suprarealiste, de o deosebită expresivitate.

Pe alocuri, scrisul Norei Iuga se ramifică și înspre teme diferite de a iubirii, revolta socială fiind una dintre ele. Întâlnim în carte oameni-berbeci și oameni-cai. Lideri ai dreptății, „nu poți vorbi de oamenii berbeci, de buturile lor atîrnate în cîrligele măcelăriilor”. În mitologie, berbecul a fost considerat purtător al energiilor descătușate, simbol al curajului. Astăzi însă, nu se mai poate miza pe calitățile lui apotropaice. În scris, autoarea nu se teme de cuvânt: “văd un cal pe peron, mă fixează cu ochiul evreului mort”. Dacă moare, un evreu este înmormântat chiar în ziua constatării decesului. Familia celui plecat la Domnul trebuie să se supună apoi unui ritual de curățire, deoarece moartea echivalează cu pierderea purității. Calul, simbol al puterii și fidelității, purtător al luminii, este și simbol al timpului, iar timpul și lumina compun esența vieții.

O îndeletnicire adorată de Nora Iuga este jocul: “joacă-te cu mine, mai joacă-te cu mine (mă rugam de el, dar nu era aici)”. Distanța dintre “două priviri care se citesc una pe alta în limbi străine” este suprimată prin joc. El este o realitate care transcende participanții, un act comunicativ, este transformare, “o transformare în care identitatea celor ce se joacă nu mai continuă să fie” (Hans-Georg Gadamer). Jocul este o reprezentare a viului, el conține un exces de sens: “pofta de joacă a batrînilor întrece năzbîtiile norilor care coboară tiptil și răvășesc apa unde tu tocmai așezaseși o bărcuță de hîrtie.”

Pentru Nora Iuga, “mesteacănul e locțiitorul lui Dumnezeu”. Între altele multe și nicidecum epuizate aici, simboluri, mesteacănul ocupă poziția centrală. El are funcție ambivalentă, asociat cu luna reprezentând principiul feminin, asociat cu soarele, pe cel masculin. Mesteacănul este frumusețea pădurii, el are puteri magice. Fluierele din lemn de mesteacăn alungă spiritele malefice, lemnul de mesteacăn, ars în noaptea nunții, aduce noroc și împlinire.

Neconsumată, iubirea Norei Iuga înalță autoarea împreună cu scrierea ei, undeva pe o culme care străpunge sfera iubirii și care se află în continuă ascensiune către acele spații, după care ființa umană tânjește necontenit: “dar eu niciodată cu rusul alb noaptea în pat noaptea cu ferigile negre noaptea cu lăstarul argintiu alunecos noaptea apăsînd mult adînc pînă la pînza de apă unde se sfîșie tot și nimic nu se vede prapurul cerului cu dîra alburie spuma caldă merg prin plăcere merg și curg niciodată în pat noaptea cu ferigile negre noaptea niciodată cu rusul alb”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!