agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-09 | [This text should be read in romana] |
În volumul Teritorii. (Scrieri, dez-scrieri), reunit de Octavian Groza, întâlnim un articol semnat de Alain Brossat, articol cu titlul Frontiera ca muzeu și laborator al exceptării, în care frontiera este definită astfel: „O frontieră este o zonă, de dimensiuni și de profunzimi variabile și a cărei proprietate este mai puțin topologică (o „linie de separație”) cât politică: un spațiu în care prevalează condiții speciale – ele însele variabile – și ale cărei relații propriu-zise cu teritoriul sunt susceptibile să se modifice în funcție de circumstanțe.”1 Drept urmare, spațiul, forma, conturul se determină și se modelează în funcție de aceste frontiere, linii de demarcație, granițe și impun atât o relație cu spațiul conturat, cât și cu spațiile învecinate, linia de demarcație, frontiera însăși modelând, identificând și formând, dar conturându-se pe sine în același timp. Conturăm cu creionul spații pe care le reprezentăm pe hartă, le dăm formă după principiul mimesisului, copiind realitatea, dar folosind scara, micșorând și/sau mărind obiectul reprezentat în funcție de aceste variabile, menționate de Alain Brosart. Suntem creatorii unor hărți geografice, geo-politice, ne demarcăm teritoriul propriu și pe al altora conform unor principii bine stabilite, dar a căror determinare, vai, nu este una permanentă, deoarece mimesis-ul în sine presupune variabile, mai ales atunci când spațiul vizat este propria noastră identitate, care este determinată și determină tocmai prin formă.
Postmodernismul a adus cu sine o redefinire a tuturor limitelor, mai ales a acelor limite care vizau spațiile canonice și canonizatoare, făcând ca aceste variabile care țin de expresia pur umană a reprezentării să fluctueze și mai tare, făcând ca imaginile să se contopească, culorile să se amestece și realitatea să devină multiplă, virtualizându-se atât pe sine, cât și pe cel care o re-prezintă și o re-definește. Ajungem astfel în situația în care spațiul imaginat să fie înlocuit aproape în totalitate de cel imaginar, realitatea virtuală să fie cea care dă măsura raportării la realitate înconjurătoare. Identitățile care sunt conținute între aceste limite nu mai sunt unele stabile, cu o formă clară și ușor de manevrat și cuprins, devenind identități flotante care se adaptează reproductiv la spațiul pe care îl populează și la identitățile învecinate, restabilind echilibrul acolo unde predomină unul dintre sexe. Alături de identitățile flotante și realitățile virtuale apărute, spațiul în sine devine unul imaginat, produs, conform mecanismului lui Salman Rushdie, prin prevalarea ținuturilor imaginare asupra celor reale, apariția hărților mentale și a geografiilor imaginare.2 Aceste geografii imaginare, dezvoltate cu precădere în perioada marilor descoperiri nu mai au nimic din savoarea Alterității ca stranietate-necunoscut-diferit, ci reprezintă o reinventare a lor conform acestor variabile caracteristice acestei perioade a estompării și estompatului. Să se întâmple oare acest proces de reinventare precum spun Marc Guillaume și Jean Baudrillard, din cauză că nimic nu mai poate fi descoperit, pentru simplul fapt că nu mai e nimic de descoperit și astfel, „[…] într-o lume în care a apărut o relativă abundență materială, putem spune că adevărata raritate este alteritatea. Atunci poate că singurul mod de a lupta împotriva unei asemenea rarități este inventarea unei ficțiuni a altului.”3? Paradoxul se regăsește, drept urmare, tocmai în această reinventare, care presupune, înainte de toate, nevoia de Alt-ceva/Alt-cineva, în orice caz altul în raport cu mine. Spuneam că la mijloc este un paradox, identitatea secolului fiind una la frontieră și pe frontieră pentru că, așa cum tot Salman Rushdie afirmă în volumul de eseuri care tratează exact experiența și starea limitei, “frontiera este dovada materială a sinelui fracturat al rasei umane”4 Trăim la frontieră, trecem frontiere reale și imaginate, vizibile și invizibile zi de zi, ne acutizăm starea de ființe-identități determinate de frontiere și cu atât mai tare luptăm pentru frontiere, cu cât ele sunt mai puțin vizibile și mai de neatins. „Chiar și cea mai liberă dintre societăți nu este deloc liberă la marginile sale, unde lucruri și oameni ies afară, iar alte lucruri și alți oameni intră. Aici, la margine, ne supunem cercetării, controlului, evaluării. Oamenii aceia care păzesc liniile respective trebuie să ne spună cine suntem.”5Și astfel libertatea dinăuntru, din nou paradoxal, este asigurată tocmai de strictețea unei frontiere a lui Afară, frontieră fluctuantă prin definiție. Frontiera este o convenție, limita este o convenție, și iată, ca ființe care ne raportăm la arbitrar, fluctuant, variabil, ne construim principiile și drept urmare spațiile în care habităm, conform unei grile fluctuante. Cu cât o identitate de un anume fel este mai aproape de limită, de graniță, de frontieră, de acel tărâm al nimănui, cu atât identitatea este, din nou paradoxal, mai nesigură, mai contaminată de ceea nu îi aparține. Astfel se explică, și ideea conform căreia, marginile se raportează mai mult la Centru decât Centrul însuși, după cum afirma într-o emisiune de televiziune Andrei Pleșu. Identitatea limitrofă, cu un spațiu mai bine definit tocmai pentru că este mai aproape de margine, va fi mereu orientată către Centru – Centru, care, la rândul lui Margine a unei alte forme, va privi spre un alt Centru, pentru că, așa cum declară tot Alin Brossart, „frontiera se re-formează mereu, peste tot”6. Lumea a devenit astfel conform teoriei lui Zygmund Bauman, din cauza frontierei, un spațiu de „disociere radicală a două destine: cel al castei mondialilor , care au posibilitatea de a se deplasa fără a întâlni vreun obstacol și prin aceasta, trăiesc în timp, și acela al cel rămașilor înglodați în spațiu, care nu se pun în mișcare decât împinși de nevoi, decât dacă n-au încotro și care se lovesc la fiecare frontieră de neospitabilitatea lumii.”7Lumea se împarte, conform grilei frontierelor trecutului și prezentului, vizibile și invizibile, între Est și Vest și Nord și Sud, afirmându-se mereu că Nordul unei regiuni este întotdeauna mai bogat, mai opulent decât Sudul, iar Vestul mai civilizat decât Estul. Conform acestei grile, oamenii frontierelor rămân mereu ai frontierelor, pionii mișcându-se, conform legilor castelor, numai în interiorul castelor, marginea, limita, frontiera, granița, cea care dă formă și unora, și Celorlalți, măsura exceptării, făcând, creând și menținând diferența. Româniile din România – expresie a crizei identitare „Nu cu mult timp în urmă, un politician în viață observa faptul că în România sînt două Românii. Deși a fost premier timp de patru ani, se pare că nu a reușit să observe această divizare, pînă cînd, perplex, s-a văzut în postura de pierzător al alegerilor prezidențiale, basculat de la putere de electoratul urban. Sintagma "două Românii" e mai veche și ea circulă în mediile sociologice de cîțiva ani buni. […] Istoric deci, cele două Românii co-există de la începutul tranziției. Schimbările sînt mici și de nuanță, dar nuanțele s-ar putea să aibă un rol hotărîtor de acum înainte, și cei care vor vedea doar două Românii sau, în orice caz, care vor conserva această gîndire dihotomică, de tipul ai lor și ai noștri, nu vor înțelege mare lucru din ce se întîmplă. Eu aș spune că există cîteva Românii.”8Așa cum ne prezintă situația Sebastian Lăzăroiu în articolul din revista „Dilema veche”, de la începutul tranziției, există, în fapt, mai multe Românii. Pe de altă parte, cu adevărat, aceste două sau mai multe Românii existente la ora actuală pe harta mentală a românilor au intrat, paradoxal, în conștiința românilor de la alegerile trecute. Faptul că în mentalul românesc actual există cu adevărat mai multe Românii ne arată clivajul existent între provinciile României geografice, diferențele de mentalitate (un alt subiect controversat al României prezentului) între clasele sociale și, mai ales, așa cum am mai spus mai devreme, criza identitară a românului de azi, care nu se poate identifica cu vecinul de vizavi, a românului ardelean care nu se poate identifica cu românul bucureștean, a românului pensionar care nu se poate identifica cu românul ce apare în prea discutatul program de televiziune No comment. Fiind de-a lungul timpului plasată în diferite lumi oferite de conceptele de marcă identitară atribuite de către alții sau de către sine, România anului 2006 este ȘI suma acestor concepte. Leagăn al spațiului mitic dacic, apoi urmașa directă a civilizației integratoare a „Râmului”, marcată profund de influența greu de negat a slavilor, apoi intrată într-un spațiu-timp întunecat, necunoscut, mereu la Porțile Orientului, purtând până azi marca perenă a Balcanilor ce a produs la rândul ei un Paris, numit când Micul Paris, când Parisul Orientului, ajunsă, printr-un exercițiu de imaginație, chiar în Ruritania9, apoi trecută prin febra celor două Războaie Mondiale și sfârșind prin a fi un nucleu puternic al Comunismului totalitar până în 1989, România de azi este o Românie a tuturor și a nimănui, sfâșiată între câteva specii de imbecili10 și ocupându-ne tot timpul, ca să cităm un cunoscut om de televiziune. Mulți români obișnuiți s-au întrebat măcar o dată în viața lor: cum am ajuns aici? Chiar dacă pare o întrebare imatură, naivă, de rezonanță retorică, au fost oferite multe răspunsuri, unele argumentate, altele mai puțin argumentate, mai academice sau mai puțin academice, mai patriote sau mai cosmopolite. Un răspuns poate să-l reprezinte, tocmai pentru că se înscrie în comportamentul tipic românesc (unii dintre dumneavoastră s-ar putea întreba, poate justificat: putem vorbi despre un comportament tipic românesc?) fie de respingere totală, fie de susținere totală și astfel, plin de controverse, Programul de televiziune lansat de TVR1, Mari Români. Criticat de mulți intelectuali pentru lipsa de profesionalism a elaborării și a punerii lui în practică, pentru lipsa unor criterii de selecție, rezultatul este, fără doar și poate un produs românesc, care promovează, sau, mai bine-zis, descrie o mentalitate. Cei 100 de Mari Români intrați în competiția pentru a câștiga titlul mult râvnit de Cel mai mare român al tuturor timpurilor sunt, la urma urmelor, și mari, și români, în situația, perfect justificată de a aplica o arie foarte bogată de sensuri ambelor calificative, și de român și mare. Poate vi se va părea ciudat că în locul unui suport argumentativ sută la sută academic, intelectual (de genul teoriei imaginarului cu privire la mentalul românesc, perfect valabilă a lui Lucian Boia sau al teoriilor lui Rădulescu-Motru, sau a multor altora la fel de savuroase și de o ținută intelectuală la fel de elegantă ) recurg la un exercițiu de sondare a mentalului românesc atât de controversat și criticat. Și totuși, argumentul meu este următorul: pe lângă mărcile identitare menționate mai sus (Dacia, Traian, Micul Paris, Balcani etc.) există și altele compuse din oameni, aduși sau reduși la o imagine, care au marcat sau marchează încă mentalul românesc. Rezultatul acestui sondaj de opinie imaginar este, în cele din urmă, și el un răspuns, nu voi spune singurul, evident, dar este un răspuns care merită analizat, poate nu neapărat cu sprânceana ridicată și cu creionul roșu în mână, ci cu deschiderea necesară timpurilor în care ființăm astăzi. Putem oare să negăm impactul uriaș pe care l-au avut Păcală sau Bulă asupra zâmbetului ironico-zeflemitor al românului, și care sunt și azi personaje vii, mereu în schimbare și care stârnesc râsul instantaneu, sau impactul lui Mitică sau al lui Dracula sau Mihai Viteazul, sau chiar al atât de disputatului Gigi Becali? Făcând un exercițiu de sinceritate, oricare român, chiar dacă suntem cu toții de acord că numai o anumită categorie de români are acces la internet pentru a vota în cazul acestui concurs și că există posibilitatea ca o persoană să voteze de mai multe ori, va recunoaște că atât Bulă, cât și Dracula, Carol al II-lea, Nicolae Ceaușescu și Gigi Becali, sunt prezenți în mentalul românesc actual. Coloratura, balcanismul, diversitatea, dezordinea aparentă a rezultatului acestui sondaj arată diversitatea mentalului românesc actual. Și atunci, dacă totuși aceste influențe există, dacă românii obișnuiți consideră că Dracula este un produs 100% românesc, la fel de valabil, la nivel mental ca și Mihai Eminescu și Gigi Becali, de ce să nu îi acceptăm pe fiecare și să admitem că și prin ei am ajuns aici – pentru a răspunde la întrebarea lansată mai devreme. Cu un mental colectiv atât de bogat și de colorat cum este acela al românilor, și luând în considerare factorii istorici, auto-reprezentarea românilor pentru ei înșiși dar mai ales pentru Ceilalți, funcționează conform unui mecanism pus în mișcare de cei trei termeni vehiculați de Lucian Boia: istorie, ideologie și mitologie.11 Pentru a ne întoarce la Campania TVR1, Mari Români, și trecând în revistă toate figurile românești propuse pentru acest concurs, vom vedea că majoritatea sunt numai și numai rezultatul celor trei factori-concepte menționați mai sus. Istoria, ca și mitul, presupune simboluri, imagini, arhetipuri, iar ideologia este cea care asigură existența lor în timp. Numai că istoria se poate schimba, ca și ideologia. Românii, și nu numai ei, sunt împărțiți și azi de diversele forme pe care istoria ca imagine le poate lua și de ideologia ca și promotor al unui anumit tip de istorie. Mentalul românesc, undeva aflat într-o pendulare continuă între extreme, râzând cu un ochi și plângând cu celalalt ca împăratul din basme, este depozitarul unui la fel de controversat șir de imagini despre sine, opuse una celeilalte, șocante tocmai prin diversitatea lor. Astfel, românul afirmă pentru el însuși și pentru Ceilalți, o la fel de bogată gamă de identități, jucându-se, câteodată la modul serios, cu potențialul de producere continuă a acestor imagini de tip marcă identitară, perfect ilustrate de campania mai sus menționată. Drept urmare, putem să încercăm să răspundem la întrebarea Cum am ajuns aici? tocmai prin cele trei concepte, istorie, ideologie, mitologie. Ca marcă națională identitară, tot ceea ce producem ca export de imagine de sine este în cele din urmă rezultatul acțiunii celor trei factori, istorie, ideologie și mitologie, atât în sensul lor de mixtiune și influență reciprocă, cât și ca rezult al luptei dintre tipurile de istorie, mitologie și ideologie națională vehiculate în timp, în Istoria noastră ca entitate. De cele mai multe ori, mecanismul unei entități posesoare a unui psihic, odată cu încheierea unei etape tumultoase, dă naștere unei noi istorii care va încerca să inhibe orice urme ale istoriei, mitologiei sau ideologiei trecute. Acest lucru s-a întâmplat în România de după 1989: toate istoriile, ideologiile și mitologiile vehiculate în și de istoria, ideologia și mitologia comunist-totalitară, s-a încercat, ca mecanism de auto-apărare, să fie negate, înăbușite pentru a se produce o identitate nouă, nepătată, neatinsă. Or acest lucru nu este posibil dintr-o dată, și oricum, niciodată radical. Orice manifestare radicală este un semnal de alarmă pentru o criză identitară. După cum se poate vedea astăzi încă bine, România nu și-a depășit criza identitară provocată de dispariția comunismului și alimentată o bună perioadă de rămășițele acestei rupturi, care vor vâna mentalul românesc poate mulți ani încă de acum încolo, așa cum a profețit despre trecut Silviu Brucan în repetate rânduri. Criza, sau mai bine-zis, crizele identitare ale României de azi se resimt, iar unul dintre cele mai interesante produse identitare ale acestei crize sunt tocmai Româniile din România, atât de disputate, analizate și expuse de o vreme încoace, la rândul lor reflectate în sus-menționata campanie. Existența acestor Românii mai mult sau mai puțin suprapuse, a acestor limite create imaginar în interiorul unor limite la fel de convenționale, dar care reprezintă afirmarea unor puncte de vedere complet diferite, a unor imagini despre sine atât de contrastante într-un spațiu la rândul lui al limitelor, granițelor și, prin urmare, al confluențelor, este poate dovada tocmai a unei identități mereu preocupată să-și găsească un Centru la care să se raporteze, și din nefericire, al cărei centru a avut mereu forma unei Fete Morgana și dovada unei mentalități care trăiește numai în spațiu pentru că nu își poate depăși limitele, după teoria lui Zygmund Bauman. Iată cum prezintă Lucian Boia acest spațiu al veșnicelor limite: „Iată deci o țară care privește spre toate punctele cardinale ale Europei. […] Spațiul românesc se înfățișează ca un spațiu de margine. De-a lungul istoriei, s-a aflat mereu la limita marilor ansambluri politice și de civilizație. Aici a fost o margine a Imperiului Roman (frontiera dintre lumea romană și cea barbară tăind în două Dacia-România de astăzi. Aici a fost și marginea Imperiului Bizantin, apoi a Imperiului otoman. Și civilizația occidentală tot până aici s-a extins. La începutul epocii moderne, exact în spațiul românesc se întâlneau trei mari imperii: otoman, habsburgic și rus. Fașă de Rusia, fașă de Germania sau de Austria, față de Turcia, românii s-au aflat mereu la margine. Și astăzi ei se află tot la margine, la marginea Uniunii Europene, candidați, cu șanse încă nesigure, la integrare în construcția europeană. ”12 Paradoxul acesta permanent și omniprezent al inventării granițelor virtuale, formelor virtuale și identităților virtuale prin vehicularea tot mai evidentă a conceptului de Românii ale României este cu atât mai interesant cu cât el are loc concomitent cu estomparea frontierelor politice, oficiale dintre România și Uniunea Europeană, ca și cum această pierdere a trăirii numai în spațiu este un ținut imaginar fără de care România este nesigură, România fără granițe, fără spațiu neputând face altceva decât să se întoarcă spre ea însăși, să se reinventeze. Granița, limita, frontiera, este, însă, un spațiu viu, sau, cel puțin al reînnoirii, al locului unde se simte cel mai bine pulsul unei identități, este, dupcă cum spune Rushdie, „o chemare la trezire.. Ajunși la frontieră, nu putem ocoli adevărul. Straturile protectoare ale vieții cotidiene, care ne izolează de realitățile mai dure ale vieții, sunt smulse, iar noi, cu ochii larg deschiși în lumina aspră ași fluorescentă a coridoarelor fără ferestre de la frontieră, ajungem să vedem lucrurile așa cum sunt cu adevărat.”13 Poate astefel, șansa României este exact această experiență a graniței care a menținut-o vie și a găsit astăzi momentul de re-afirmare. Pe site-ul Institutului Cultural Român am văzut, în urmă cu ceva timp anunțul unei conferințe cu titlul The Hour of Romania. Această oră a României, acest moment, care nu trebuie să fie numai momentul integrării în UE, ci pur și simplu începutul unei alte etape pentru Româniile din România, pentru românii din și din afara României, care, odată cu noile generații de tineri care vin din urmă, se debarasează de diferitele complexe de inferioritate care i-au hăituit atâta vreme și își asumă o nouă identitate, poate fi definitoriu. Poate că a venit momentul să profităm de șansa aceasta în care Celălalt a devenit, la modul real, interesat de Româniile noastre, cu atât mai mult cu cât știm că avem multe de oferit. Un exemplu al depășirii gândirii închistate în care ne-am zbătut atâta vreme a fost pentru mine un reportaj din aceeași campanie Mari Români, în care Ștefan cel Mare nu a fost prezentat clasic și clișeatic, ci de o personalitate controversată a mass-mediei românești, care chiar dacă nu posedă o gamă foarte largă de cunoștințe de istorie, reprezintă o modalitate de a ne apropia de propriul nostru trecut, o modalitate care nu se mai pretează unui orizont închis, ci unuia deschis spre interpretare, spre acceptare. Astfel, o imagine cu Vlad Craioveanu îmbrăcat în zale și performând un fel de imitatio Stefanus, nu ar mai trebui să șocheze prin non-conformism, ci să deschidă spiritul și mintea spre acel alt-ceva de care avem nevoie azi. Concluzii În eseul care încheie volumul Despre limite, Salman Rushdie definește perioada în care trăim azi ca perioadă a frontierei și afirmă: „Frontiera ne formează caracterul și, concomitent, ni-l pune la încercare. Sper că vom trece testul.”14Lumea noastră de azi trăiește la și pe frontieră în mod autentic. Deși poate părea paradoxal că într-o societate a secolului XXI care anulează frontiera pentru a afirma libera circulație și expresivitatea neîmpresurată, trăiește totuși la limită, la frontieră. Identitatea ca formă de ființare în corespondență cu Celălalt, ca alteritate, sau mai bine-zis ca alter-identitate, presupune măcar o frontieră imaginară pentru a putea afirma această identitate. Ficționalizarea Celuilalt proclamată de Baudrillard și Guillaume presupune tocmai anularea frontierei reale pentru a putea, la modul ideatic, să îl percepem pe Altul ca Celălalt, înseamnă asumarea șansei unice de a trăi experiența frontierei ca prelungire a ta în lumea Celuilalt și ca simțire a ta ca prelungire a Celuilalt. Atâta timp cat ne putem simți ca oglindire a Celuilalt, pe orizontal și nu pe vertical, acest lucru înseamnă experiența ființării (a mea și a Celuilalt) ca frontieră, și, drept urmare, o acceptare a mea și a Celuilalt fără frontiere. Poate conceptul de Românii ale României s-a format pe acela de Europe ale Europei, Europa presupunând și nu mă refer aici la structurile politice, o plajă întinsă de diversitate, care trebuie cultivată. Acele „Europe ale marginilor – nu ale minorităților”, la care se referă Sorin Alexandrescu în articolul intitulat Europele provinciale – acele Europe ale „culturilor provinciale și regionale (…) constituind în subteranele marilor centre culturale viața culturală locală și adevărată, pulsând în tempoul lor modest, dar tenace”, includ și acea potențială Românie care reușește să impună totuși o nouă imagine Celuilalt. Referințe bibliografice * Baudrillard, Guillaume, Jean Marc, Figurile alterității, Editura Paralela 45, Pitești 1994. * Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2006. * Boia, Lucian, La Roumanie, une synthèse européenne, în „Secolul 20”, Europele din Europa, revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România și Fundația Culturală Secolul 21, București, 2000. * Boia, Lucian, România, țara de frontieră a Europei, Humanitas, București, 2002. * Brossat, Alain, Frontiera ca muzeu și laborator al exceptării în Teritorii. (Scrieri, dez-scrieri), coord. Octavian Groza, Editura Paideia, București, 2003, pp.101-102. * Gossiaux, J.F., Le paradoxe de l’ identité, în L’identité. L’individu, le groupe, la societé, volum coordonat de Jean-Claude Ruano-Borbalan, Sciences Humaines Ėdition, Auxerre Cedex, 1999. * Lăzăroiu, Sebastian, Cîteva Românii în „Dilema veche”, Româniile, Nr.54, 28 ian.-3 feb. 2005. * Mihăilescu,Dan C., Mari români, TVR1, 04.09.2006. * Pleșu, Andrei, Comédii la Porțile Orientului, București, Editura Humanitas, 2005. * Rushdie, Salman, Dincolo de limite, Editura Polirom, Iași, 2006. * Rushdie, Salman, Imaginary Homelands, Vintage, London, 2004. *Lucrare publicata in volumul Incursiuni in imaginar aparut sub egida Centrului de Cercetare a Imaginarului "Speculum" din cadrul Universitatii "1 Decembrie 1918" din Alba Iulia, Ed. Imago, Sibiu, 2007. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy