Lipsa unei cărți memorabile de metafizică în cultura română este un lucru destul de curios, avînd în vedere anvergura spirituală a unor întemeietori, în primul rînd Eminescu, de la care se putea pleca în această aventură majoră. La ora actuală unii gînditori români și străini cred deja că vremea metafizicii a trecut. Alți filozofi însă, în special cei din lumea anglo-saxonă, au publicat în ultimii ani, la edituri prestigioase, cărți de metafizică a realității virtuale, în directă legătură cu impactul pe care-l are asupra societății actuale explozia informaticii. Înaintea lui Eminescu, un alt mare poet vizionar, englezul William Blake, publica în ''Cărțile profetice''(1797) un vers straniu, ''Fugind de sine în mincinoase-abstracte-Întinsuri''(''in abstract false Expanses''), care poate fi perceput acum și ca o aluzie la realitatea virtuală a computerelor.
Dar mult mai interesantă ar fi fost pentru cultura noastră o metafizică a virtualului în descendența fabuloasei lumi a ideilor postulată de Platon, care să pună în evidență acele invizibile arhetipuri eterne ce formează armătura lumii vizibile. Se știe că și pentru Pitagora , ''lucrurile nu sînt decît aparențe ale numărului.'' Eminescu a fost preocupat de arhetipuri(arhei) încă de la primele sale poezii, așa cum putem constata din ''Ondină'', scrisă în 1866, la vîrsta de doar 16 ani: ''Idee, /Pierdută-ntr-o palidă fee, /Din planul Genezei, ce-aleargă/ Ne-ntreagă!'' Peste 3 ani, în 1869, în poemul ''Amicului F.I.'' descrie cu talentul său inconfundabil o inedită intersectare a două planuri virtuale, cel al realității mentale a omului și cel al minții lui Dumnezeu: ''Dar dacă gîndul zilelor mele/Se stinse-n mintea lui Dumnezeu.''
Un paradox din gîndirea Zen spune foarte mult despre importanța ontologică a virtualului:''Unde nu se află nimic, se află totul.'' Părintele Dumitru Stăniloae a scris de asemenea despre ''golul fără sfîrșit, golul fecund, creator la infinit'', viziunea sa platonică fiind evidentă și în următoarea frază de o mare simplitate și profunzime în același timp: ''Dezvoltatea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern.''
În legătură cu timpul, tot mai mulți savanți și filozofi contemporani consideră că problema fundamentală a metafizicii este următoarea: de ce există o săgeată a timpului? Ilya Prigogine, laureat la Premiului Nobel pentru fizică, se întreba și el în cartea ''Între eternitate și timp'' dacă nu cumva există timp ireversibil la nivelul macrostructurilor și timp reversibil la nivel de microstructuri, sau de ce spațiul-timp poate crea materie, dar nu și reciproc. Se pare că spațiul-timp al universului primordial vid(virtual) s-a curbat și a radiat materie. Englezul Stephen W. Hawking, un fizician comparat adesea cu Einstein, crede că nu se poate vorbi de o independență a timpului, acesta fiind modificat și ''fasonat'' de către univers, și lansează un nou concept, cel al ''timpului imaginar'', care ar ființa doar în ''găurile negre''. Spațiul-timp imaginat de el are ceva enigmatic: ''Cele trei direcții spațiale și timpul imaginar formează un spațiu-timp închis în sine, fără limite sau margini.''
Dar unii savanți actuali merg și mai departe cu o viziune a lumii în care contează doar virtualul, afirmînd printre altele că pînă și materia este o simplă legătură geometrică, o zonă ideală de întîlnire și interferență a undelor. Așadar, virtualul pare a fi matricea tuturor lumilor reale sau posibile, așa cum a anticipat Platon. Un poet francez religios, Frere Jean, spunea cam același lucru în cartea sa ''Hommes de Lumiere'': ''Le vide n'est pas le rien,/ le vide est le lieu vierge ou le Dieu se revele.'' Tot în legătură cu virtualul, Ilya Prigogine lansează ipoteza incitantă a rolului pe care-l joacă vidul cuantic în structurarea fluxului lumii sensibile: ''Vidul cosmic e opusul neantului; departe de a fi pasiv sau inert, el conține virtual toate particulele posibile. Acestea apar din vid fără încetare, pentru a dispărea de îndată.'' O altă provocare vine din gîndirea asiatică, prin acea expresie ezoterică de care a fost impresionat și Eminescu, ''Tat tvam asi''(''Tu ești acesta''), și care ar putea sugera faptul că sufletul profund al fiecărui om este identic cu cel al universului, ambele fiind de fapt realități virtuale. Henri Bergson descria aproape același lucru în ''Evoluția creatoare'', o carte fundamentală pentru filozofia modernă: ''Unul dintre scopurile Evoluției creatoare este de a arăta că Întregul e de aceeași natură cu eul și că el poate fi înțeles printr-un examen tot mai adînc al celui din urmă.''
Unul dintre cei mai mari poeți ai veacului al XX-lea, Rainer Maria Rilke, era preocupat de necesitatea de ''a transforma întreaga lume în spațiu interior'', practic o reîntoarcere a lumii sensibile în virtualul originar.
Eul etern e în același timp punct virtual și întregul ghem al universului. Adevăruri paradoxale, care ne reamintesc pe de altă parte că gîndirea și Ființa sînt identice, cum afirma Parmenide. Uneori am sentimentul acut că dacă nu aș fi visat, în visul din vis, întregul univers, n-aș fi putut scrie un singur vers.
(fragment din cartea în pregătire ''MARELE JOC'')