agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-10 | [This text should be read in romana] | Mircea Cărtărescu - Superbia libertății depline a naratorului Ultimul volum al trilogiei Orbitor, Aripa dreaptă, editura Humanitas, București, 2007 suscită un interes exprimat concertat și provocat în media românească și nu numai ( succesul în țările scandinave și „șoaptele despre un posibil premiu Nobel „ – Horia Gârbea). Având în vedere acest succes fără precedent în epoca postdecembristă, credem că se impune o inventariere a opiniilor care se întind pe toată scala axiologică a receptării, de la entuziasmul encomiast, până la rejetări compulsive ori de rea credință. „Roman al căutării timpului pierdut ( aluzie la Marcel Proust n.a) metaroman al citirii și scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie și o anatomie a ființei, fără termen de comparație în literatura română în afară, poate, de senzualitatea metafizică a lui M. Blecher”, afirmă Nicolae Manolescu, mentorul ce l-a desantat și direcționat într-ale postmodernismului. „Ultimul volum din „Orbitor” este evenimentul editorial al anului 2007, evenimentul prozei românești al ultimelor decenii, o carte absolut uluitoare, o carte labirint, construcție, căreia îți este imposibil să-i reziști”, supralicitează Gabriel Liiceanu, cu vădite intenții de marketing. Lidia Bodea formulează apoteotic: „ Orbitor e construcția romanescă cea mai solidă dată vreodată în proza românească”. Dan C. Mihăilescu nuanțează: „E limpede că Orbitor-ul lui Cărtărescu este pentru literatura noastră o operă de vârf, comparabilă deopotrivă cu proza lui Eminescu și a lui Mircea Eliade ( cu metafizica poematică) dar și – ca suflu narativ – cu „epopeile rebreniene”. Evaluând metrucubistic operele literare, după „Istoria …” sa ce cântărește 1,624 kg ( sau pe aproape), Alex Ștefănescu supralicitează la rându-i: „Ca puțini alți autori români, Mircea Cărtărescu a reușit să ducă la bun sfârșit un proiect de anvergură. El, poetul delicat (este adevărat, nu lipsit de o anumită cruzime), despre care ai putea crede că leșină la eforturile prea mari și că trebuie să miroase flacoane cu săruri ca să-și revină, a făcut efortul titanic de a scrie 2000 de pagini ( parcă-s doar 1400 n.a.), multe dintre ele neasemuit de frumoase. Despre ce? Despre tot. Dacă s-ar alcătui cândva un sumar analitic, s-ar observa că autorul (se cam repetă cuvântul acesta, nu? Să fie tot din cauza grabei? n.a.) se pronunță, în Orbitor, asupra a tot ceea ce mișcă în lumea asta și că romanul lui este de fapt o biblie profană, în care se poate găsi citatul potrivit pentru orice împrejurare” (exagerat, totuși” n.a.). Marius Chivu validează savant-premonitoriu apoteoza Lidiei Bodea: „Mircea Cărtărescu nu va avea urmași sau epigoni pe acest culoar al vizionarismului halucinant-narcisiac-mitologic, cu rădăcini în Eminescu, Arghezi, Eliade și Blecher (sau, dacă vreți, Mandiargues, Kafka, Borges și Pynchon), și mă tem că formula lui hibridă de metaficțiune, hiperrealism și autoscopie înseamnă un standard prea ridicat pentru contemporani. Căci Aripa dreaptă confirmă valoarea întrezărită încă de la primul volum al trilogiei Orbitor: capodoperă.” În Ramuri”, nr. 10/2007, Horia Gârbea echilibrează întrucâtva balanța critică: „Fără brandurile Cărtărescu și Humanitas, fără titlul Orbitor, acreditat prin două volume anterioare, „aripa dreaptă” nu ar fi fost luată în seamă pentru că e o carte oarecare, cu ceva calități dar și cu multe defecte, mult prea lungă și foarte inegală. Față de nivelul general al prozei românești în ultimii trei ani, unul foarte bun chiar la nivelul debutanților, Orbitor-III e în cel mai fericit caz o carte mijlocie. Iar în seria prozei lui Mircea Cărtărescu, care se deschidea „orbitor” cu povestirile memorabile din Visul, se situează spre coada ierarhiei valorice. Trebuie spus aici că bisarea unor personaje din Visul, Mendebilul și alții, este neavenită și afectează retrospectiv acea memorabilă povestire de început. Vocile disonante aparțin colegilor de generație. Mihai Iovănel, în Orbitor = Cărtărescu = Totul = Nimic, («Gândul» / 9 iulie 2007) comentează cu iritare: „Cărtărescu este un geniu și un retardat. Este un geniu pentru că este un geniu. Este un retardat pentru că, în afară de a-și proba geniul în pagini strălucitoare, nu știe ce să facă cu el. Rămâne în urma lui; e decalat; reușește performanța de a-i fi inferior. Poate imagina o lume, dar Tot ce face până la urma este să o schimbe, ca Dănilă Prepeleac, pe ceva derizoriu: o oglindă. Care-l reflectă doar pe MC. Avea nevoie de o oglindă? Nu: pentru că Mircea Cărtărescu este orb ca o cârtiță și, dincolo de acea sensibilitate extraordinară, umedă, de clișeu fotografic, prin care creierul său recepționează & prelucrează semnele realului, tot ceea ce el ‘vede’ este Mircea Cărtărescu.” Teodora Dumitru - în Mendebilul. Ultimele secunde, «Cultura», Nr.31 / Joi, 9 august 2007 – consideră că volumul al treilea în raport cu precedentele două are o structură forțată: „Nu există piste bune și piste mai puțin bune pe care le putea exploata Cărtărescu. La Rebreanu n-ar fi ieșit ‘Ion’ dacă s-ar fi exploatat filonul ‘Savista-oloaga’ sau ‘George Bulbuc’ sau ‘popa Belciug’. La Cărtărescu ar fi ieșit ‘Orbitor’ indiferent de pivot. Există numai maniere pierzătoare și maniere câștigătoare de abordare a acestor oricare piste de lucru. O manieră pierzătoare a cărei defect se vede bine în ‘Orbitor’ 3 este stoarcerea unui model a cărui eficiență a fost deja probată. Aici Cărtărescu procedează neprofesionist și fără intuiția textului. Își imaginează că are de rezolvat ceva și rezolvă cu toporul.” În fine, într-un text „de uz intern”, dar vădit de extracție stilistică „vadimistă”, postat pe site –ul „Tricolorului”, cea mai de jos apreciere: „În toate, dar absolut toate "cartile" lui, Cartarescu se povesteste pe sine, reluînd aceleasi si mereu aceleasi amintiri din copilarie. Dar ce amintiri! Niste întîmplari idioate, care nu intereseaza pe nimeni, dar, pentru a soca, sînt tavalite bine prin sosul scabros al pisatilor, rahatilor, obsesiilor sexuale. În asa-zisul roman "Orbitor" nu se întîmpla, de fapt, nimic. Acest Cartarescu e un handicapat care turuie în nestire despre toate si despre nimic. Uneori, se scapa pe el si divulga si niste chestii care se întorc împotriva lui. De pilda, aflam ca într-o primavara baiatul a fost dus la... Unde credeti? Ala io, ala io! La Ba-la-muc! Exact unde îi este locul.” (fără comentarii, n.a). Părerea autorului este că: „Orbitor este o carte ilizibilă. Nu e o carte care se poate citi, așa cum nu poți citi o piatră sau nu poți citi un nor”. E evidentă aici ideea romantică a consubstanțialității artistului creator cu divinitatea, reluată de postmodernism în epistema lumea ca text scris de Dumnezeu, dar posibil de copiat de artiști în opere ce devin variante ale universului fizic, un fel de transmutație alchimică a plumbului în aur ( scena din roman în care mărturisește că în timp ce scrie cu pixul, nu face altceva decât să traseze literele textului Cărții scris de Altcineva pe cealaltă parte a colii de hârtie.) „De multe ori m-am simțit un instrument de scris în mâna altcuiva. Dar de câte ori am încercat să scriu singur am ratat, și paginile s-au dus pe canal, luând urma copiilor avortați”, confirmă într-un interviu acordat „Revistei presei culturale”. De aici decurg alogia, inefabilul, vraja și imprevizibilul limbajului cărtărescian sau după cum observă judicios Marius Chivu: „minuțiozitatea maniacală, senzorială, aproape suprarealistă, a descrierilor și cromatica psihedelică, bogăția lexicului și corporalitatea limbajului, precizia stilistică și sintaxa luxuriantă, obsesiile neurologice, visul, dezmățul halucinatoriu și vizionarismul extrem, imaginația poematică, recurența temelor (a dublului și androginului, metamorfoza), a simbolurilor (în special perechea antinomică fluture-păianjen), a tiparelor mitologice și sincretismul religios, metafizica teoriilor științifice, sexualitatea ritualică…” B.V. Tomașevski în studiul său Genurile literare (apud Ce este literatura? Școala formală rusă, Antologie și prefață de Mihai Pop, Editura Univers, Buc. 1983, p.131) afirmă că „Afilierea unei opere literare la un anumit gen se face după indicii genului care organizează compoziția și-și subordonează toate celelalte procedee pentru crearea unui ansamblu artistic. Procedeul sau procedeele dominante, regente, conducătoare formează dominanta după care includem lucrarea într-un gen sau altul.” Iar despre genul epic Adrian Marino (Dicționar de idei literare, vol.I., Editura Eminescu, Buc. 1973. p.564) observă: „Polimorf, omniprezent, transistoric, internațional, epicul constituie o prezență estetică eternă și universală. Înainte de a constitui și a fi recunoscut „gen literar” epicul reprezintă o esență, un mod de a fi, un dat ontologic și în același timp un unghi de percepție al existenței și universalului, o „formă” și o categorie spirituală. În prima ipostază, epicul aparține devenirii, succesiunii, „istoriei”; în cea de-a doua, epicul reflectă această situație sub specia narativului, a succesiunii de acțiuni, evenimente , fapte. Mai esențializat, aceeași idee o exprimă și grecul Evanghelos Moutsoupoulos (Categoriile estetice, Editura Univers, Buc. 1976, p.62.): „Categoria epicului se leagă în mod fundamental de erou (personaj) și de faptă eroică (întâmplare), adică de o ispravă reală sau considerată ca atare prin convenție.” Am făcut aceste precizări teoretice atât pentru a justifica părerea că Orbitor ar fi un foarte lung „poem postmodernist”, din cauza prizei slabe la succesiuni de trame epice, dar și pentru a afirma prima invarianță: Orbitor – roman lirico-epic, specie cu adevărat singulară în epos-ul românesc. O a doua invarianță (indice de originalitate), ar fi invenția unui nou tip de narator (în afară de cele enumerate de Diomede: activum vel imitativum, ennarativum și commune), un narator proteic și histrionic care își asumă consubstanțial referentul („materia”) și o colorează afectiv după umorile de moment. Acest narator este pe deplin liber și creează impresia că poate, virtual, să transforme în pivot al viitoarei succesiuni de fapte orice detaliu de reflecție ori sonoritate al unui cuvânt ( vezi dezvoltarea metaforică a interjecției „cling”). Mi-l imaginez pe Cărtărescu la Schlos Solitude din Stuttgart, „lucrând sâmbetele și duminicile în regim de galere”, încredințat unui „altcuiva”, ce-i dictează Cartea copilăriei sale proletare, petrecută „la curte” ori în baumhausurile de încanzarmare a populației citadine, dintr-un București tern, dar însuflețit de soarele arzător, ninsori supraabundente, trăiri hedoniste și avatarii hiperrealiste, „cu statuile mărșăluind spre „Casa poporului”. Capitolele romanului fiind scurte (între aproximativ trei și patruzeci de pagini – o altă invarianță) mi-ar plăcea să cred c-au fost scrise într-o singură așezare la masă, sau, mă rog, într-o perioadă relativ limitată de timp. Asta le-ar conferi statut de zale autonome ale unui lanț lirico-narativ algoritmizat după principiul postmodernist al legăturii slabe între elementele de sens ale rețelei semantice și mă tem că Marius Chivu are dreptate „că formula lui hibridă de metaficțiune, hiperrealism și autoscopie înseamnă un standard prea ridicat pentru contemporani”, cu condiția , adăugăm noi, ca „legăturile slabe „ să nu degenereze în mișcări browniene. Libertatatea deplină a naratorului de pe verso-ul filei de scris este reconfirmată și în discursul ocazionat de lansarea volumului la Librăria Humanitas Kretzulescu: „…am făcut tot ce-a ținut de mine ca să nu împiedic producerea cărții, să nu o silesc să meargă pe drumul meu, ci să o las să meargă pe drumul ei; am încercat ca o femeie gravidă să renunț la vicii, la obiceiuri rele, între care nerăbdarea, de care spunea Kafka că este cel mai mare păcat omenesc, am încercat să fiu răbdător, minuțios, să fiu calm în momentele în care ceea ce venea sub instrumentul meu de scris nu era deloc calm, am încercat să-mi păstrez firea și să las această carte să meargă pe calea ei, la bun sfârșit. Slavă Domnului acest lucru s-a întâmplat și sunt foarte bucuros că darul primit de mine vi-l pot oferi mai departe, în continuare, dumneavoastră.” Personajele, fără să fie „personalități accentuate”, ori să manifeste atitudini tranșante, sunt fie reportericești: „Omul cu două mame” (Iliescu), „Omul fără gât” (Roman), Lupoi (singurul dat cu numele adevărat, poate pentru semnificația aparte a patronimului), Codoi (Elena Ceaușescu) Nichi (Nicolae Manolescu), W.C. Teodosie, B. Sălașa, filmoloaga L.Coproiu , Aviar Găunescu , fie ilustrarea unor abstracțiuni: Herman – zămislitorul omului nou (multilateral dezvoltat!?), Victoraș – geamănul dialectic, Mircișor – androginul, Dan Nebunul, Știutorii (reverberații din Dan Brown) Witold Csartarowski– antecesorul ilustru) ș.a. Vasile Dan face o mențiune specială pentru Herman, considerându-l „o proiecție simbolică, dar și mistico-scientistă a autorului însuși. Un guru, un psihopat, un opozant politic comunist, un posedat, un medium ori un proroc obscur.” Credem că personajele cu adevărat verosimile sunt mama, tata și Mircișor, familia autorului, constrânsă să traverseze toposul concentraționar al regimului comunist. În ce privește viziunea, se impune analogia macrocosm – microcosmos ce recuperează tradiții din China și India până în Babilon, Egipt și Grecia. Omul reflectă Cosmosul, iar la rândul său, Cosmosul se oglindește în Om. Obsesia pentru androginul unificator dar și pentru cele două aripi ale dialecticii, yn și yang potențează atât creația divină cât și pe cea a geniului creator. Dacă pentru budiști universul este un uriaș corp omenesc, pentru Cărtărescu este o omidă ce se metamorfozează continuu în fluture, ori de ce nu, păianjen sau pasăre. Invarianțele forte prin care Mircea Cărtărescu își dă măsura geniului sunt bogăția și virtuțile conotative ale limbajului, dar și imprevizibilul asociațiilor și fantezia debordantă, revelatorie. Autorul „prestidigitează ca nimeni altul cu noțiuni științifice de ultimă oră din fizică, astronomie, fiziologie, psihiatrie, genetică („substanța energetică P”, „telomeraza”, „enzima nemuririi”, „substanța V a lui Pynchon”) pe care le intersectează virtuoz cu cele din alchimie, cabală, zen, budism și creștinism” notează pe bună dreptate Vasile Dan, creând impresia, adăugăm noi, nu numai de elitism cultural ci și de sincronizare cu romanul european contemporan. George Holobâcă |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy