agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-20 | [This text should be read in romana] |
Mircea Stâncel – un revoltat ponderat
Volumul de poezie antiorientalia,3, apărut la editura paem, Alba Iulia, 2006, transcrie, parafrazând-o pe Clara Mărgineanu, nostalgia căderii patapieviciene în timp și, adăugăm noi, ingenuitatea mimată a poetului postmodern, ce-și împletește trăirile cu meandrele falacioase ale textelor ce-i sunt compatibile: „construiesc celulă cu celulă, la masa mea de brad/ un trup pe care mi-l amintesc,/ copiez fiecare informație ca un masoret hipersensibil/ ca să ajungă la tine cât mai exactă,/ până la ochii tăi, la urechile tale, la mâinile cele fascinante,/ mirobolante, la gâtul tău plin de briliante.” Dincolo de ritmul de scris/publicat, notează Dumitru Augustin Doman (Argeș, Iunie, 2006), Mircea Stâncel poate fi perceput în fond ca un discipol al poeților transilvani (inclusiv al conjudețeanului său Lucian Blaga, pe care de altfel îl evocă subtil), dar uzând în formă de mai toate mijloacele modernismului târziu. Cu trimiteri intertextuale fără ostentație, lirica sa de introspecție rezonează afectiv, cu tonuri nostalgic clamoroase pe motivele atât de dragi romanticilor întârziați ubi sunt și fugit irreparabile tempus: „ am pregătit atent masa/ din fața casei de la țară,/ bătută-n cuie, pe un pământ galben și negru,/ legată cu lanțuri ce nu se văd,/ (…) scaunul bunicului, al bunicii, al tatălui, al mamei/ rămân mereu libere și roase pe la colțuri;” (masă muritoare într-o lume relativă) și „ … uite cum fuge timpul pe-aici/ printre dealuri și văi,/ printre văi și dealuri, ca un bostan aruncat de pe o colină” (din nou acasă). Întoarcerea fiului risipitor din „câmpul plin de spini, uitat de toți și de toate” (nu ești de găsit), (…) de pe „bulevardul (ce) se termină brusc într-un accident mortal/ și casele (…) aruncate ca niște zaruri,” (idem) în „spațiul extravilan”, „peisaj ondulat” blagian în matrice spirituală mioritică este o inițiere întru neființă: „știu că moartea este vie non-stop/ că întotdeauna este acasă.” (ibidem). Dispariția antecesorilor și entropia căminului accentuează pierderea identității originare: „acasă nu mai are cine să mă aștepte,/ să taie vițelul;/ să facă focul, să despice pământul, să curețe izvorul” (ibidem). Absența tovarășilor de joacă: „…nu mă mai întâlnesc cu nimeni,/ dintre cei cu care am spart ouăle corbilor/ și am dărâmat grădinile suspendate /și/ am vânat mistreții (ibidem), a iubitei din adolescență: „tu nu mai vii cum veneai altădată la baluri,/ din partea sudică,/ îmbrăcată în rochii subțiri de vară,/ în fustițe de nailon țipător parfumate, în ii cu motive geometrice, viu colorate.” (ibidem), dar și a prietenilor rurali postrevoluționari: „copiii nu mă cunosc, sunt un străin,/ prietenii mei au plecat/ care-ncotro: în spania, germania/ și nu-i mai găsesc seara/ la cârciumă,/ (…) că a venit vremea să vadă lumea apuseană/ de unde vin toate și se duc toate.” (ibidem), îi produce nu numai paradoxala depeizare prin plecarea în străinătate a patriei, ci și alarma interioară la constatarea primelor semne de decrepitudine fizică: „mă uit în oglinda de la closet și-mi văd ridurile adâncite;/ pungile de sub ochi lăsate pe spate,/ îmi pieptăn părul grizonat binișor/ și mă reîntorc printre paginile prozei” (ibidem). În lirica propusă de Mircea Stâncel în acest volum, dragostea este fie retroactivă: „pentru cine să mai aducem miros de fân?/ prea multe ar vrea fânul de la mine în aceste zile,/ și nu orice fân poate purta locul cu el,/ în care să mai sune cornul, aproape de draga mea/ tunsă băiețește în blugii ei naturali;” (cu rucsacul în spate, alături de draga mea), fie asociată cu autocunoașterea: „atunci când am decretat primele concepte despre lume/ și m-am deschis larg către tine,/ erai albă precum pietrele de la poiana aiudului.” (invocație către geneză) ori elevație, transmutare a vitalității în spirit: „mai pune mâna în dreptul pieptului meu,/ sângele se înalță, se înalță…” (idem). În majoritatea poemelor, ca și iubirea, natura doar potențează stările sufletești, pierzându-și definitiv consonanța cu destinul uman: „eu degeaba mi-am pus urechea pe iarba de mai,/ încinsă de soarele de peste zi,/ pentru că nu se mai aude nimic,/ nu mai bate nici o inimă, nici o aripă.”. Rolul de decor spiritualizat al naturii adaugă o notă parnasiană poeticii lui Stâncel: „tocmai atunci se dezlănțuie furtuna în spatele tău,/ în fața ta,/ pe toate muchiile,/ și negru e eterul ca cerul gurii spurcatului, (…) când toate încep să se usuce, nu poate fi decât luna august într-un an de toamnă/ și sfârșitul împărăției” (când începe ziua să scadă). Deoarece nu-i poate resuscita tatăl, primăvara și-a pierdut noima: „și nici privighetoarea nu mai cântă,/ stă nemișcată asemenea unei lumânări parfumate cu duh, (…) și mâna tatei nu mai foșnește,/ în clănțănitul zilelor,/ tata nu mai poate ieși pe ușa curții în căruța ruginită,/ nu mai poate ieși pe ușa casei… (…) o, Doamne, au înflorit atât de tare porumbarii,/ și nici un semn de la tata, în primăvara asta rece/ apele ei se revarsă peste trupurile noastre sărace; (tata nu mai poate veni). Ca joc secund și spectacol de artefacte, natura naturans invadează orașul și căminele citadinilor de la blocuri: „de bună seamă că am intrat în octombrie,/ de vreme ce atâția oameni beți se-aud pe ulițele strâmte;” (mai mult decât o dimineață) ori „în plină stradă (…)/ când toți sunt de față,/ eu am ieșit cu iubita să admirăm spectacolul;”/ (…), „într-o zi în care toți își iau hainele și pleacă/ din curte;/ e o aromă de vin în sângele meu;/ ceremoniile se lasă ca un fulg pe umerii mei,/ pot oricând să ies pe moșie,/ cu acvila pe umăr,/ e un loc bun de vânători spectaculoase/ e un loc șerpuit cât se vede în fața mea/ cutată puțin,/ unde pârâiașul abia se descurcă printre hățișuri;” (anti-pastel) În mod excepțional, totuși, natura poartă amprenta peremptorie, inconfundabilă a spiritualității locale, acea sadoveniană culoare a locului: „merele pot sta și în vitrinele de la paris;/ „uite, sunt mere ardelenești”, vor spune ei ce trec pe acolo; să le încercăm;” (pe o coamă sălbatică). În poemul de sorginte dualistă, „aș putea fi convins”, Dumnezeu regizează universul după canoane estetice: „scrie versuri”, „joacă teatru pe bina căminului cultural”, „pictează un apus de soare”, „cântă la pian” și „scrie scenarii/ (…) pe o terasă în fața oceanului și-și bea în liniște cafeaua în toate duminicile”, în timp ce diavolul întruchipează toate racilele existenței cotidiene: „se uită noaptea la filmele porno” , „coboară des prin bordeluri”, „coboară des prin sălile de judecată”, „îi place să violeze fete (…) și copii abandonați”, iar „în zilele când se dă salariu/ are un discurs perfect, lucid și neiertător,/ „de unde știți voi că veți adormi puțin/ dacă mai beți și paharul acesta de coniac de jidvei?” Funciarmente însă, poetul se dovedește a fi un ardelean având credință în Cel de Sus, căruia nu pregetă a-i cere purificarea prin foc divin a existenței de zi cu zi într-un oraș alienant și plin de tentații: „ aleile goale mă sfârtecă, aleile pline mă obosesc/ cu trupuri alergând după brațe calde; tu, doamne, dă foc ramurilor uscate, spulberă apele leneșe/ și vârtejurile moi și lascive, și-apoi aprinde focul cu mâna ta și luminează-ne din nou.” Invarianța majoră, „clou”-ul, nota personală ce dă marca „made by Stâncel” este poezia de atitudine, cu mesaj precis țintit, inclus chiar în titlu. Antiorientalia exprimă opoziția fermă, în numele unui topos occidental ( landul Ardeal s.n.) și a unei orientări politice de dreapta, față de capitală: „un pașalâc toată ziua, toată iarna, dar mai ales toată noaptea” (invocație către geneză) și față de duplicitatea și cameleonismul politicii actuale care „ de cele mai multe ori face semn către vest și se duce la est.” (idem). Descins într-un „bucale” unde „nu te bagă nimeni în seamă” (scrisoare netrimisă/ neterminată), poetul transilvan nu se simte numai contrariat, ci și maculat: „sosit de peste munți,/ bat într-un corp real și-n miezul lucrurilor aprinse/ de clorofila unui loc fantastic de verde;/ în lichidul lactescent unde s-au depus secolele;/ dar brusc mă murdăresc de spahii agitați” (invocație către geneză). Vestimentația, alimentele ce se vând la tarabe, casele și parcurile au aspect de bazar oriental unde-și fac veacul apucături de ev mediu balcanic: lenea, bacșișul și bășcălia ce trimite în derizoriu ideile nobile: „în plină capitală sunt fesuri/ și case acoperite cu tablă și hârtie;/ unde strălucește lenea ca un soare tânăr peste ferentarii/ veseli…(…) în parc se vând șalvari de pluș și alte marafeturi scumpe,/ șaluri de mătase puse peste fantome/ ce definesc bine bacșișul/ și canalul unde dorm pe rând șobolanii,/ și unde se scurge sperma estetică și râsul” (idem). Amintirea vie a cetății Alba-Iulia și a satului generic din „landul” natal îl fac să suporte cu greu viermuiala unui București cu bulevardele inundate de ciulinii câmpiei și fără ziduri din bazalt și licheni verzi care să-ți indice „în mod clar nordul”: „citesc românia liberă lipită pe băncile recent vopsite/ și văd cât de vulnerabil sunt fără ziduri de cetate în jur;” sau „caut fibră cu fibră, mușchii mei de altădată/ veseli ca într-un spațiu extravilan/ obișnuiți cu mirosul de cireșe negre/ în câmpia unei liniști în care nu te găsește nimeni, pe unde mai trece din când în când zeul murdar de nămol” (ibidem). Imposibilitatea realizării idealului său himeric-paseist, landul cutreierat de cavaleri cu gulere albe, luptând până la capăt să restabilească ordinea etică și socială firească, îi provoacă mai degrabă amărăciune decât revoltă mobilizatoare: „și rar vine câte un tropot de cavaler pe la noi,/ când vine, gulerul lui se murdărește rapid;/ domnilor, pe aici sunt doar cai de tracțiune/ și ei se împiedică des în ultima vreme și cad;/ în groapa de mortăciuni a landului; (…) te întorci , dar nu vezi nici un cavaler/ pus să ducă o bătălie până la capăt,/ în zale/ blugi, iar caii sunt doar de tracțiune.” De altfel insurecția sa lirică împotriva a tot și a toate se consumă asemenea jarului unui foc pe care n-are cine să-l mai întrețină, încât afirmația aparent contondentă „aș vrea să fiu viu și chiar să scot cuțitul” din poemul cu același titlu, rămâne un deziderat cu termen scadent suspendat. Singura salvare este să-și transforme scrisul în „tragos”-ul încărcat cu toate păcatele cetății: „apoi am coborât pentru o clipă între mărăcini/ și-am început să scriu cu toată furia, cu toată dragostea,/ cu toată înțelepciunea, ca un țap antic prins între scaieți/ în plină glorie, bine camuflat pe un fundal de clorofilă .” (invocație către geneză). Prin epistola „scrisoare netrimisă/neterminată”, Mircea Sâncel se declară comiloton într-ale cântării cu autorul Þiganiadei: „drăguț ioane, eu încă mă țin de ceata ta, care a tras o brazdă bună prin istorie,/ (…)m-am îndemnat a face o încercare cu acest poem:/ am izvodit op-ul pe care l-am numit postmodernion,/ (…) ce se află în acest poem, știi mult mai bine decât mine, și înțelegi ce-am vrut să zic în multe locuri; (…) că fiind țigan ca și tine,/ am socotit de cuviință de-a zice ca să priceapă lumea/ ce fel de sânge avem…” De altfel, citarea confraților preferați: Eminescu, Blaga, Coșbuc, Esenin, Nichita Stănescu ș.a. e o modalitate frecventă de a-și potența mesajul. O alta la fel de importantă este calcul stilistic și aluzia culturală: „moartea mea s-a născut la sat”, „dar eu iubesc și stânci și trupuri, și ape și parabole scumpe”, ori citatul crengian plin de savoare: „dascăle-trascăle/ be-he-he/ dracul să te ie!” O nota bene aparte se cuvine poeziilor „în dulcele stil clasic”, probabil, după opinia lui Dumitru Augustin Doman, stanțe recuperate dintr-o vârstă lirică anterioară care ființează contrapunctic în tabloul general al volumului, de lungi poeme prozastice, atât de mult pe placul corifeului postmodernismului, Mircea Cărtărescu: „de-atâta câmp pe-aici semințele te fură,/ din patul cald cu guler apretat,/ poemul rămâne din nou neterminat,/ în această noapte sfielnică și pură;” Mircea Stâncel reușește ca din agregate aparent disparate și incongruente să realizeze un puzzle unitar, din care se disting linii de forță ce susțin o voce lirică fermă, plină de atracții estetice rafinate și de vigoare. În loc de încheiere, o dubitație auctorială, cum stă bine unui intelectual de stirpe aleasă: „știu eu să mă rog atât de simplu/ încât să mi se deschidă inima/ și să intre în ea toată forfota impertinentă a străzii,/ să înțeleagă până și mugurii lunii aprilie/ și clorofila aruncată dintr-o călimară/ pe platoul mirositor cu râme negre; (o simplă venerație pentru ambele mâini). George Holobâcă |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy