Prin natura lucrurilor, sânul culturii e mai mare, mai generos. Seamănă cu Grădina Domnului.

Și totuși, câțiva oameni de cultură, dragi mie – Adrian Cioroianu, Ioan Bogdan Lefter, Dumitru Gorzo, Ruxandra Cereseanu, Alex Leo Șerban, ba chiar și Dan C. Mihăilescu – chestionați serios de un isteț jurnalist de la Cotidianul spun că dacă ne luăm la bani mărunți cultura dăm peste câteva maladii ascunse-n ea: mâncătorie, orgolii, provincialism de enclavă, lamentare, bovarism, mimetism, imaturitate.
Boli domnule, una și una, cronice și rodnice, nu fatale. Cultura nu moare! Fatal este faptul că le accedem diferit - bolile. Mă întreb dacă fără ele am crăpa, am muri și noi și cultura noastră, odată cu noi? Rămâne, ca să ne salvăm, să terminăm cu formulele academice, să căutăm un mijloc fizic de exterminare, de exemplu să ne strângem reciproc de gât, noi pe ea și ea pe noi.
O fi ceva unde să stăm bine, unde să fie mișcare care să probeze starea de sănătate și robustețea? Dar să lăsăm astea și să ne întrebăm: bine-bine, dar de unde ne vine cultura, cine are acces la ea și cine se “expune” ei și bolilor ei?
Păi ea vine, indubitabil, prin canalele de televiziune preponderent, iar de expus se expune, până peste de măsură, o “populație” (denumită și “public”) mai degrabă trecută dincolo de pragurile potențelor financiare, opționale, acționale și apetitului pentru cultură – studiul din care-mi extrag inspirația, e ultimul de acest gen, e din acest an și e făcut de o instituție calificată și credibilă.
Ei bine, publicul acesta, asigură mai mult de 40% din audiența posturilor de televiziune, de dimineața până noaptea târziu, cu rare și scurte momente de pauză. E același public ce animă străzile dis de dimineață, public purtător de fuste și deținător de talon de pensionar și, mai rar de pantaloni, dar tot cu talonul respectiv “la purtător”.
Având timp la dispoziție, acest public este avid, deci mare consumator de cultură. Prin deducție liberă de constrângeri, afirm că televiziunile sunt creatorii de cultură și distribuitorii profesioniști ai acesteia, iar publicul mai sus descris este cel ce se expune de bună voie, mai apoi devenind multiplicator de cultură. Mergând până-n pânzele albe, am să vă dau un exemplu, din moment ce eu unul am ajuns să cred că până și “lustrația” nu e altceva decât un pariu pierdut cu dicționarul limbii românești, ultima variantă, ăsta care a descoperit cuvântul “căcat”, dar a trecut cu vederea, ori a sărit peste alte două cuvinte care umplu gurile românilor, câtă vreme nu prea au ce altceva să pună în ele. Cu alte cuvinte, ce cultivăm, aia mâncăm.
Bunăoară, la o dezbatere, evident televizată, o doamnă cu fustă și talon de pensie, ia chestiunea “lustrației” în serios spunând că: "doar cu bărbatu-său se lustrează, cam din două-n două zile”. O alta, și mai ieșită din uz și din comun, ‘ce că: “s-o lăsăm mai moale cu ilustrațiile, fiindcă Primăria vrea să ne ia și taxa de mers pe trotuar". Bărbații, purtători de pantaloni și posesori de talon de pensie, au dezarmat, pur și simplu, un uscățiv a conchis laconic: "ce rost are să ne lustruim acum, după șaișpe ani?"
Și, așa cum stă bine unei dezbateri, ea a fost ilustrată sonor de acordurile/ritmurile unei manele – una militantă sau, cum se zicea pe vremuri, cu tendință. Autorul acesteia e un poet al imediatului, care a născut textul, pe măsura vorbitorilor: "Frică mare, frățioare,/ Vor să umble la dosare/ Iar acuma politicu’/ Se cam ia de legea Ticu." Iată că, după glorioasa comparație "Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu", maneaua anului 2006 se implică în tematica abscons-dură a dosarelor și a CNSAS-ului, luând în stăpânire, melodic, lucruri până acum inaccesibile.
“Jugrăvesc” eu tabloul în tușe vesele, dar mi-e teamă că arată macabru, fiindcă personajele din emisiunea cu pricina – "Părerea mea", parcă! – fac parte, cu drepturi depline, poate chiar “mai egale” decât ale mele, din masa de votanți.
Sunt rău? Dacă-i vorba pe-așa, mă simt obligat să răspund cu aceeași monedă, să adaug, la o adică, “dizertația” domnului Liiceanu, din fața unui public select care aștepta să i se spună totul despre “minciună”, dar care s-a ales cu una pe tema “seducției”. Din clipa asta “merg la risc”, lăsându-mi cultura-n vine, să știți! Fără așa ceva nu se poate.
Pe parcursul emisiunii, n-am rămas mască, însă am adăugat culturii mele o seamă de elemente nemaiauzite. Un astfel de element adăugat ar fi că seducția, la noi, nu numai că este acum orientată exclusiv către carnal, dar mai e și sezonarială, adică Sexy și Blondy, altfel spus: persuasivă (primăvara), fierbinte și inconștientă (vara), interesată (toamna) și ucigașă (iarna). Atmosfera a fost incendiară. Alte elemente nu vă mai spun, decât dacă mi se dă o emisiune de televiziune pe mână.
Vă spun numai că la intrarea în platou maestrul a fost primit cu urale și cu stigăte specifice unei galerii giuleștetene: min-ciu-na, min-ciu-na, min-ciu-na (cu accent pe ultima vocală). Galeria a mai avut câteva astfel de intervenții, atunci când maestrul a prestat câte o execuție cu mare cârlig la public.
Finalul a fost așijderea, numai că s-a scandat: se-duc-ția, se-duc-ția, se-duc-ția (tot cu accentul pe ultima vocală). Eu atâta am avut de spus din sânul culturii, e timpul să trecem la sânul, mai mic – de, “nucă tare”! - al politicii!