Paradoxul autenticității, știți care este? Că suprema formă de demonstrare a paternității unei realizări este suprimarea propriei persoane. Nu mai spun că asta îi și suplimentează valoarea după regula empirică a creșterii aprecierii operelor dacă ele devin postume. În paranteză fie spus: "nu-i așa că este amuzant faptul că operele de artă, antume sau postume, individuale sau colective, personale sau anonime, culte sau naive, rămân vii, lucru ce nu se poate spune despre autorii lor?". Și revenind, mă gândeam că poate calitatea asta crescândă odată cu moartea artiștilor a plăsmuirilor acestor oameni atât de nedoriți, de fapt, s-ar putea datora faptului că devenind postume operele de artă devin și non-reeditabile. Măcar critica de artă și estetica par să aprecieze producția de unicate și nu pe cea industrială! Dar de ce să fim atât de duri, doar este omenește să invidiezi și chiar să dorești moartea cuiva care posedă un talent și este susceptibil să te depășească pe tine, Ygreculescu, gospodar cu familie numeroasă care nu ai greșit cu nimic ca să înduri o astfel de umilință din partea unui celibatar asocial!
O situație care suportă comparație este aceea a cenotafului- a mormântului eroului necunoscut. Într-o interpretare semiotică modernă s-ar putea afirma cum că sus-numitul cenotaf denotă o absență, o ființă colectivă moartă, în cazul de față soldatul necunoscut, adică un grup anonim și cazon de eroi naționali. Însă particularitatea denotatului din cazul monumentului funerar al soldatului necunoscut este aceea că el lipsește- denotatul este simbolic- corpurile lor nu au fost recuperate și chiar dacă ar fi fost recuperate ele ar fi fost tot... esențialmente vide fiind văduvite de ceea ce metafizica timpurie, teologia, religia, teosofia și ezoterismul le-au atribuit ca posedând ca pe bunul cel mai de preț, sufletul, sau în termeni mai realiști, fiind lipsite de viață. Altfel spus, cenotaful reprezintă absența unei absențe, denotatul acestui monument funest nu mai este o carcasă, adică un cadavru având doar valoare semiotică și sentimentală, ci este forța semantică a monumentului care stă pentru sau care designează un grup de trupuri neînsuflețite.
Era, oricum, o paranteză, neoriginală dar contextualizată, aș îndrăzni eu să spun, având în vedere natura subiectului abordat: paradoxurile autentificării.
Însă cea mai eficientă modalitate de adeverire a paternității unei opere o constituie, în ultimă instanță, sinuciderea, acest expedient revendicativ până la urmă- care prelevă beneficii transcendentale cu prețul returnării tale transcendenței, lucrul datorându-se capacității artistului de a-și mortifica opera, atât la propriu cât și la figurat, eventual completând-o cu sine însuși. Mai exact, din momentul încetării din viață a artistului operele sale nu mai pot să mai fie produse din motive obiective, ontologice aș spune, ceea ce imprimă o valoare superioară creațiilor produse chiar prin aceea că ele nu mai pot să fie reproduse sau aproximate ori nu mai pot să mai aibă urmașe purtând amprenta aceluiași stil și marca aceluiași autor. Din clipa în care autorul devine mort iar operele lui devin postume se rezolvă și problema paternității într-o masură semnificativă- dacă autorul ar fi avut motive lumești să-și revendice propriile opere sau să revendice anumite opere ca fiind proprii lui, atunci din momentul trecerii lui în nefiiță nu se mai pot invoca astfel de argumente, iar oricare alte motivații trebuie să admitem că nu pot să cântărească la fel de greu într-o lume atât de materialistă, însă oricât de importante ar putea să fie ele, eventualele motivații, rămâne oricum discutabilă măsura în care autorul însuși ar putea să tragă vreun folos de pe urma lor mort fiind, adică aflat într-o condiție ființială cel puțin dubioasă, dacă nu chiar non-existentă. Ar fi supremul sacrificiu pe altarul artei și, cred eu, și cel mai satisfăcător beneficiu pe care ți-l poate oferi cultura și viața, dacă stăm să ne gândim la rece. Căci arta este o valoare intrinsecă și autarhică, opera de artă este valoroasă pentru ea însăși, este o valoare per se, calitatea ei rezidă în sine și pentru sine, ea este totul. Iar dacă îi admiți cu adevărat preeminența axiologică atunci niciun sacrificiu de sine nu s-ar vădi suficient. Arta autentică este îndeajuns de valoroasă încât să se auto-valideze, iar artistul care a produs-o odată ce și-a împlinit menirea sau, mai bine spus, a fost delegat de destin sau de hazard să facă umanității și naturii acest serviciu, se dovedește ca fiind în plus, ba chiar poate deja potrivnic artei prin aceea că prin personalitatea lui riscă s-o întineze deoarece acesta va fi întotdeauna tentat să și-o apropieze, să și-o însușească fie și retrospectiv, să o considere ca fiind a sa, și asta în condițiile în care știm că arta nu-și aparține decât sieși. Sună, bineînțeles, puțin cam schopenhaurian și cam pesimist, dar reflectă o parte a adevărului despre relația existentă între opera de artă și artist. Cum spuneam, din momentul curmării propriei sale vieți artistul își mortifică opera și în sensul congelării creației sale artistice, creație care începând din clipa respectivă nu va mai putea să mai fie continuată de același receptacul uman și va primi astfel o nuanță din atributul imuabilității.