Singurele bombardamente atomice nonexperimentale din istorie s-au petrecut în urmă cu 63 de ani, când Statele Unite ale Americii, aflate în stare de război cu Imperiul Japoniei, au efectuat două atacuri nucleare asupra a două orașe japoneze, Hiroșima, pe 6 august 1945, și Nagasaki, pe data de 9 august a aceluiași an, în cadrul așa-numitului Proiect Manhattan, care s-au soldat cu uciderea instantanee a peste 200.000 de oameni, dintre care peste 96% au fost civili.

Astăzi le numim victime colaterale, un eufemism care definește lipsa de acuratețe a atacurilor armate, pe de-o parte, și care scuză, pe de altă parte, acțiunile armate îndreptate deliberat împotriva unor comunități civile, atacuri care servesc diverse scopuri strategice și au un efect psihologic incomensurabil asupra altor potențiale victime. Pentru a înțelege mai bine dimensiunile genocidului din 1945, trebuie să reamintim pe două dintre personajele- cheie care au participat la acest eveniment, precum și câteva dintre circumstanțele în care a avut loc cea mai dezonorantă acțiune militară din trecutul cunoscut al Terrei.


Biroul Oval și Tronul Crizantemelor

Fotoliul din Biroul Oval, devenit vacant în urma decesului președintelui Franklin Delano Roosevelt (12 aprilie 1945), fusese ocupat de vicepreședintele Harry S. Truman, rămas în istorie, printre altele, pentru crearea CIA și împământenirea, împreună cu premierul britanic de-atunci, Winston Churchill, conceptelor de Lume Liberă și Cortină de Fier, dar și pentru limbajul său nonconformist și adesea frust. Ca senator, poziție pe care o ocupa din 1934, Truman a condus, în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, Comisia de investigaț ii asupra războiului, dezvăluind multe dintre contractele oneroase încheiate între complexul militaro-industrial american și guvernul de la Washington. Ca fost combatant în Primul Război Mondial, în care a deținut gradul de căpitan de artilerie și a luptat în Franța, dar și ca apropiat al președintelui Roosevelt, lui Truman i s-a oferit în repetate rânduri oportunitatea de a observa înrâurirea covârșitoare a industriei asupra deciziilor militare ale Washingtonului. De notat că sub președinția lui Truman au existat două momente ulterioare care indică fără echivoc principalul motiv care l-a determinat să semneze, la 21 iulie 1945, ordonanța prin care se aproba folosirea bombelor atomice:
1. declanșarea Războiului Rece, prin schițarea, la 11 martie 1947, unui program al politicii externe americane, care a devenit cunoscut ulterior sub numele de Doctrina Truman, crucială pentru poziția actuală a Statelor Unite în lume, și
2. crearea NATO, prin semnarea tratatului cu același nume, survenită la data de 4 aprilie 1949.


Tronul Crizantemelor, simbolul Imperiului Soarelui, era ocupat de împăratul Hirohito, primul principe moștenitor din istoria Japoniei care a călătorit în afara granițelor imperiale. A ocupat tronul nipon în urma decesului tatălui său, împăratul Taisho, înlocuind era Marii Echități - perioada domniei lui Taisho - cu cea a Păcii Iluminate, care avea să fie cea mai lungă din istoria Japoniei, din 1926 până la moartea sa din 1989. Deși atât reprezentanții Palatului Imperial al Japoniei, cât și cei ai forțelor americane de ocupație îl defineau pe Hirohito, la sfârșitul războiului, ca pe o figură simbolică lipsită de putere, ce acționa în limitele stricte ale protocolului, ținut la distanță de procesul de decizie, istoricii sunt de părere că împăratul își exercita influența asupra guvernului prin intermediari, contribuind într-o măsură decisivă la conducerea efectivă a Japoniei militariste, și că nu era nici pacifist, nici războinic, ci doar un oportunist care a guvernat într-un mod duplicitar. Documentele oficiale și mărturiile membrilor cabinetului nipon, referitoare la perioada 1926-1945 a istoriei Japoniei, denotă limpede că Hirohito a fost promotorul și coordonatorul atât al celui de-al doilea război chino-japonez, cât și al celui îndreptat împotriva Aliaților, prin semnarea Pactului Tripartit dintre Japonia, Italia și Germania, în septembrie 1940. De asemenea, este cel care l-a determinat pe șeful statului major al Marinei, amiralul Osami Nagano, să adopte planul atacului de la Pearl Harbour, a cărui aplicare, la 7 decembrie 1941, a avut loc înainte ca Japonia să declare oficial starea de război cu Statele Unite.

Teatrul de operațiuni

Războiul din Europa se încheiase prin capitularea necondiționată a Germaniei. Bătălia pentru Okinawa se încheiase cu victoria americanilor, care pierduseră 72.000 de soldați în decursul celor 87 de zile de confruntări cu viguroasa forță japoneză de apărare a insulei. Partea japoneză înregistrase peste 230.000 de victime, inclusiv 150.000 de civili, orașul Tokyo și întreaga Japonie erau bombardate de luni de zile fără întrerupere, industria de război japoneză ajunsese într-o asemenea stare deplorabilă încât echipa planoare și avioane cu fuselaj de lemn, în lipsa metalului necesar, cu motoare Mitsubishi mult prea grele, economia niponă era distrusă și, mai mult, confruntați cu sceptrul unei înfrângeri implacabile, o serie de comandanți de frunte ai Armatei Imperiale își făcuseră seppuku, decapitând astfel conducerea strategică a țării. În aceste condiții, împăratul Hirohito, la 22 iunie 1945, a ordonat guvernului să întocmească rapid un plan de încetare a războiului. Diplomații niponi au încercat din răsputeri să atragă Uniunea Sovietică în rolul de arbitru pentru negocierile de pace, însă fără niciun succes. Aliații acceptau capitularea necondiționată și nimic mai mult, așa încât consiliul guveranamental nipon, cei Șase Seniori, a decis, la sfârșitul lunii iulie, să ia în calcul această opțiune, cu unul până la trei amendamente, dintre care cel mai important era garantarea existenței instituției imperialei pe scena politică japoneză de după capitulare.


Acțiune nejustificată militar

Premierul nipon din perioada aceea, Fumimaro Konoe, declara că, în mod fundamental, principalul motiv care a dus la intenția Japoniei de a capitula a fost reprezentat de intensele bombardamente cu napalm asupra capitalei și a țării. Istoricul Tsuyoshi Hasegawa este de părere că nici bombele atomice și nici bombardamentele invocate de către premier nu au determinat capitularea Japoniei, ci, fără doar și poate, refuzul Uniunii Sovietice de a reînnoi Pactul de Neutralitate Sovieto-Japonez și declarația de intrare în război împotriva Japoniei. Deosebit de interesantă este opinia generalului american Curtis LeMay, comandantul operațiunilor de bombardare cu proiectile incendiare și nucleare a Japoniei din martie 1945 până la sfârșitul războiului: „Presupun că, dacă nu am fi învins, aș fi fost inculpat ca criminal de război“. Controversatul LeMay, printre altele, participase la misiunea Schweinfurt- Regensburg, așa-numita Joia Neagră a aviației, din pricina masivelor pierderi de vieți omenești și aeronave, desfășurată pe 14 octombrie 1943 și îndreptată împotriva uzinelor producătoare de avioane de luptă din Germania. Odată ajuns pe teatrul operațional din Pacific, a înțeles că tactica de bombardament precis la lumina zilei, de un real succes în Europa, aplicată de aliați și în Japonia, nu avea sorți mari de izbândă. Principalele cauze erau condițiile meteorologice, întrucât traiectoria bombelor lansate de la mari altitudini era deviată de puternicii curenți de aer ce străbăteau insula. De asemenea, bombardamentul strategic care devastase complexele industriale ale Germaniei era ineficent aici, unde două treimi din industrie erau dispersate în locuințe și făbricuțe cu mai puțin de treizeci de angajați. Generalul LeMay a trecut la bombardamente incendiare, de la altitudini cuprinse între 1.500 și 2.000 de metri, asupra aglomerărilor urbane din jurul orașelor Tokio, Nagoia, Osaka și Kobe. Dată fiind intensitatea confruntă rilor de pe insula Okinawa, precum și imensitatea arsenalului american dislocat acolo, obiectivul primordial al industriei de război nipone era furnizarea de echipament și tehnică militară forțelor imperiale angajate în acea bătălie. Așa că, în ciuda faptului că aceste atacuri sau bucurat de un succes la început limitat, LeMay era hotărât să utilizeze noua tactică împotriva vulnerabilelor orașe japoneze, pentru a zădărnici aprovizionarea trupelor nipone de pe Okinawa. Au continuat și bombardamentele de la joasă înălțime, pe timp de zi, asupra țintelor strategice. Pentru celebrul bombardament asupra orașului Tokyo din noaptea de 9 spre 10 martie 1945, LeMay a dispus înlăturarea mitralierelor defensive de la bordul a 325 de bombardiere B-29, le-a echipat cu mine incendiare E-46, bombe cu magneziu, fosfor alb și napalm, ordonându-le piloților să zboare în formație la 1.800-3.000 de metri deasupra capitalei nipone. Rezultatul a fost devastator: 100.000 de civili uciși, 250.000 de clădiri distruse și 25 de kilometri pătrați din teritoriul orașului incendiați, toate acestea în mai puțin de trei ore. Echipajele din coada plutonului au declarat că mirosul de carne de om arsă ajungea până în cabinele lor. Inițiată în martie, apoi derulată aproape continuu între jumătatea lunii iunie 1945 și până la finalul războiului, campania a distrus centrele urbane a peste 66 de orașe japoneze, aducând efortul de război al Japoniei la un grad de productivitate aproape nul.


La începutul lunii august, 1945, Japonia era oricum în pragul capitulării, cu armata decapitată și fără resurse pentru continuarea războiului. Germania fusese învinsă și Italia trecuse de partea Aliaților, deci Axa Tripartită încetase și ea să existe. Singurele rezerve ale militarilor niponi rămăseseră shintoismul, bushido și calea samuraiului. Dar lumea trebuia să afle că politica izolaționismului militar american din perioada interbelică luase sfârșit și că puterea militară a Unchiului Sam era devastatoare. Pe 8 august 1945, Uniunea Sovietică, din partea căreia Japonia așteptase mediere pentru încheierea păcii, avea să declare război Imperiului Soarelui la două zile de la explozia primei bombe atomice, Little Boy, în Hiroșima, și doar cu o zi înainte de lansarea celei de-a doua, Fat Man, asupra orașului Nagasaki.


Generalii Dwight D. Eisenhower, viitorul președinte al SUA, dar și Douglas Mac-Arthur, comandantul Armatei din Pacific, Carl Spaatz, comandantul Forțelor Strategice Aeriene din Pacific, amiralul William D. Leahy, șeful staffului președintelui Truman și amiralul Chester W. Nimitz, comandantul șef al flotei SUA din Pacific sunt numai câteva dintre personalitățile militare din acea vreme care s-au împotrivit atacurilor nucleare asupra unei Japonii deja înfrânte. Pe 15 august 1945, Japonia a anunțat capitularea sa în fața Puterilor Aliate, semnând Declarația de Capitulare la 2 septembrie 1945, eveniment care a însemnat încetarea oficială a ostilităților Celui de-al Doilea Război Mondial. Numeroase organizații internaționale consideră cele două atacuri nucleare crime de război și crime împotriva umanității. Proiectul Manhattan este, potrivit fostului ambasador american la ONU, John Bolton, unul dintre principalele motive pentru care Statele Unite ale Americii nu doresc să fie parte a Statutului de la Roma al Tribunalului Penal Internațional.