Conform unor idei atotcuprinzătoare, pădurile se văd, copacii se zăresc greu. După furtună însă, nimeni nu vorbește despre păduri, doar copacii sunt cei loviți și secerați.
Pădurile copacilor ce suntem ne cuprind în întregime. Că sunt pâlcuri, că sunt perdele de protecție, că sunt păduri de pepinieră ori că sunt pă-duri seculare, mai nimeni nu face referire la copaci. Rar de tot, câte unul mai spune “pădure de brad” ori “pădure de mesteacăn”.
Deseori, prea des poate sunt amintiți copacii cu o viață efemeră: sălciile, plopii, aninii. Alteori cei care își întind rădăcinile întru distrugere. La fel de amintiți sunt copacii încorsetați între tro-tuare și străzi.
Nimeni însă nu vrea să își aminteasca, nimeni însă nu vrea să vorbească de copacii singuratici, acei copaci care, în bătaia tuturor vânturilor, au fost de neclintit. Acei copaci care au dat sens, uneori, vieții celor rătăciți; au dat umbră celor obidiți, au dat reperele dăinuitoare prin vreme acelor care și-au delimitat existența, pornind de la ei și ajungând tot la ei. Acei copaci care au fost forțați să nu poată să rămână anonimi. Au avut nume, și numele lor s-a păstrat ca un sens al existenței locurilor și timpurilor inconfundabile.

La răscruci de vijelii fiind, securea vremurilor i-a atins de multe ori. Tulpina lor poartă cicatricele loviturilor de secure sau încă păstrează vârfurile săgeților aruncate cu bună știință, ori fără de gândire, spre încercarea și dovedirea calităților acelor trecători. Și ca nimic să nu rămână ca o simplă întâmplare, vremea și-a pus amprenta, ascunzând doar, privirilor tuturor, rănile, niciodată vindecate, niciodată vindecabile. Iar dacă toate ar fi fost să dureze la infinit, focul din ceruri s-a dovedit a fi necruțător, lăsând în urmă doar amin-tirea locurilor.
Mai devreme, ori mai târziu, în umbra sau la umbra semeților arbori au apărut puieții, cei care urmau să ajungă la fel de semeți. Dar rareori aceștia au reușit să înlocuiască pe cel din a cărui rădăcină apăruseră... prăbușindu-se în prea dura necesară luptă, pierind anonimi.
Am trecut de multe ori prin pădurile seculare. Am văzut în aceste păduri și copaci doborâți de furtuni sau de fulgere. Dar am văzut mult mai mult cum sunt atacați furibund copacii singuratici. Deși nici loc mult nu ocupă, deși de folos de multe ori au fost și încă sunt, oamenii tocmai către ei își îndreaptă dorința de a-i doborî. Și ca să completeze opera umană, fulgere apărute de aievea își fac mereu drum spre acești ultimi copaci singuratici.

Nu mi-am dorit niciodată să mă compar cu un copac singuratic. Nu mi-am dorit niciodată să am destinul unui copac singuratic. Mi-am dorit întotdeauna să fiu ca un copac în mijlocul pădurii. Poate și pentru că mi-ar fi fost mult mai ușor. Dar poate că am fost un soi ce nu s-a putut cuprinde în nici o pădure. Pădurile m-au împins mereu spre margine și mereu m-am trezit ca un copac singur, în bătaia vânturilor, în vorbele oamenilor, trimis mereu, mereu către margine. Și mereu, fără împotrivire am plecat în căutarea pădurilor ce îmi vor permite să stau o clipă să îmi pansez rănile săgeților otrăvite. Am simțit uneori că sunt obosita și mi-am dorit să rămân doar o umbră, intinsa peste drumurile ce le tot mersesem. Dar parcă nici așa nu mi-a fost dată odihna și mereu a trebuit să privesc cerul, apele, norii, fulgerele, vânturile, direct în față. Și mereu să bat drumul sorții doar pe jos. Și aproape mereu să o iau de la început.

Lumina soarelui mi-a crestat în priviri dorința de a domoli întunericul. Frigul iernilor mi-a brăzdat fruntea să pot rezista căldurii toride. Ploile de toamnă mi-au înlăcrimat ochii să mă pot apăra de vânturile de peste vreme. Și urmele trecerii doar s-au estompat, urmând ca odată cândva să bată pragul... Acel prag peste care pasul, mic în forma sa cea mai simplă, mare în însemnătatea lui reală, nu se va mai intoarce....