Motto: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“.

(II-Corinteni 3, 17)

Experiența poartă întotdeauna amprenta unui prezent parcurs. Pozitivă sau negativă, plăcută sau dureroasă, ea nu rămâne un simplu obiect abandonat în garderoba memoriei, ci determină metamorfoze – uneori surprinzătoare – la toate nivelurile ființei. Deoarece, doar când Dumnezeu-Tatăl va hotărî „oprirea Timpului“, spațiul se va transfigura într-un „nou Cer“ și un „nou Pământ“, constatăm că în tranziție „totul curge“, iar noi nu ne putem sustrage – fără consecințe – acestui Tot. De vreme ce experiența ne încinge de pretutindeni, iar nouă ni s-a oferit șansa libertății, modificările „întru ființă“ pendulează între punctul de vedere, concepția, doctrina sau dogma adoptată ca adevăr de viață și atitudinea parcurgerii căii. Crucificați între „scop“ și „mijloace“, trăim cu sau fără scuze!
Am ales în 1972 Institutul Teologic din Sibiu pentru că, în urma unor evenimente traumatizante, am înțeles că Dumnezeu este Originea, Cauza primordială și totodată singurul Ideal în care omul se poate regăsi pe sine, împlinindu-se. Liceul teoretic neincluzând în „cultura generală“ cunoștințele religioase, m-am pregătit în măsura posibilităților, pentru un asemenea examen. Eram convins că respectul și devotamentul, redobândite cu dificultate, îmi vor fi recunoscute cu ușurință de cei meniți să-L slujească. Cunoscusem deja beatitudinea rugăciunii, iar castelul de nisip al ideologiei materialiste se prăbușise iremediabil. Îmi era dor de liniștea acelui înțeles pe care-l intuiam respirând în Sf. Taine; de generozitatea acelui dialog ce nu situează niciodată îndreptățirea de sine pe același plan cu tema discuției. Preschimbată într-o fascinantă enigmă, Creația lui Dumnezeu se dovedea plină de înțelepciune, oricât de ignoranți devenisem între timp. Care era deci menirea noastră și cum putea fi desăvârșită în tumultul necontenit și contradictoriu al vieții?! Într-o atare dispoziție fundamentală a sufletului pătrundeam, întâia oară, în incinta Facultății de teologie. Atmosfera și agitația întâlnite aici nu se deosebeau de a celorlalte Universități. Era firesc, de vreme ce reprezentam doar „lumescul“ convertit. Am trecut fără probleme testul preliminar și am pășit emoționat și încrezător în sala unde se desfășura examenul propriu-zis. Cei trei părinți-profesori, așezați în fața a trei șiruri de bănci, ne chestionau rând pe rând. Am răspuns primului părinte profesor și am luat apoi biletul cu tema următoare. Emoția m-a gâtuit, conștientizând insuficiența cunoștințelor mele. „Ce este Pronia Divină?“ – răsuna simplu și concis întrebarea devenită obstacol. Constatându-mi muțenia, regretatul pr. Moisiu se arăta din ce în ce mai nerăbdător. Atunci, am rostit cu maximă nesiguranță: „Pronia Divină este... Dumnezeu!“. Enervat, pr. Profesor spuse: „Hai, hai mai repede. N-avem timp de pierdut. Ce, nu știi? Sau nu vrei să răspunzi?!“ La rându-mi, uimit să văd un preot renunțând cu ușurință la calm și blândețe, am exclamat copleșit: „Eu n-am venit aici să vorbesc bazaconii! Ceea ce știu, știu; iar ceea ce nu știu, nu știu“. Între timp, cel de al treilea părinte profesor se apropiase, curios să afle pricina poticnirii. „Auzi ce zice ăsta“ – îi comunică pr. Moisiu – „că aici sunt bazaconii!“ În acel moment, trezit parcă dintr-o stupidă ațipire, pălmuit de propria-mi rușine, am accentuat: „Nu așa am spus! Am spus – eu n-am venit aici să vorbesc bazaconii, ceea ce știu, știu; ceea ce nu știu, nu știu!“. Cu o voce puțin sâsâită, cel de-al treilea părinte profesor, privindu-mă disprețuitor, m-a avertizat: „Indiferent ce notă vei primi, eu tot zero îți voi da...“. Încremenit în nedumerire, neînțelegând ce trebuia să-mi reproșez, sinceritatea sau necunoașterea, cu sentimentul că încercarea se sfârșise, mi-am luat buletinul de identitate și, părăsind încăperea, am rostit în auzul întregii săli: „Întâi ascult de Dumnezeu și pe urmă de oameni!“.
Nu-mi amintesc nici azi cum am coborât scările și am ieșit în stradă. Nimic nu mai conta. Viața era nedreaptă. Visele păreau ridicole. Frumusețea idealului se dovedea vulnerabilă. Singurătatea te întâmpină zâmbind sarcastic din propriii tăi semeni. Ce-ți mai rămânea decât să ți-o însușești ca pe un prieten indispensabil?
Am cotit la dreapta, și din nou la dreapta și apoi din nou la dreapta, ferindu-mă de indiscreția oamenilor, pentru că nu-mi puteam stăpâni plânsul. Pe nesimțite, am sesizat că furtuna reală se manifesta și în afara mea. O ploaie torențială spăla văzduhul orașului. Fulgerele și tunetele îmi picurau în suflet o liniște ciudată. În subiectivismul tristeții, mă consideram răzbunat! Interesant faptul că m-am regăsit hohotind odată cu ploaia, sub porțile masive ale aceleiași incinte. Mă oprisem fără voie, sub zidurile din spatele Institutului, unde se găseau bucătăria, sala de mese și internatul. Tulburarea a fost de scurtă durată. Prea rar mi se împliniseră dorințele. Prea adesea mi s-au infirmat pretențiile, pentru a fi astfel evidențiate semnificații nebănuite, înțelesuri „cu efect întârziat“. În definitiv, preot sau mirean, efortul „îndumnezeirii“ rămânea același, doar responsabilitățile se schimbau! M-am îndreptat deci spre locuința unde eram găzduit, hotărât ca în ziua următoare, dis de dimineață, să vizitez Sibiul. Era păcat să părăsesc un asemenea oraș fără să-l cunosc. Vechiul și noul – cel puțin în arhitectură – se îmbinau fără stridență. Aș fi fost mulțumit să văd măcar Muzeul Brukenthal, fondat în 1790 de către fostul guvernator al Transilvaniei, baronul Samuel von Brukenthal – cel mai vechi muzeu din țară – cu opt expoziții permanente.
Am adormit târziu. Melancolia mă legase la ochi, făcându-mă să bâjbâi în culisele destinului. M-am trezit totuși odată cu zorii și m-am grăbit să ies în răcoarea lor binefăcătoare. Am pornit la întâmplare. Am străbătut strada 1 Mai, unde locuia gazda mea, un colonel în rezervă, am revăzut Institutul Teologic și Catedrala Ortodoxă; am ajuns în Parcul Astra și am coborât apoi pe strada Kornhauser și Alexandru Sahia până în Piața Armelor. M-am rătăcit apoi pe Aleea Filosofilor și am ieșit în Șoseaua Alba Iulia. Nedumirindu-mă încotro să-mi port pașii, priveam cu atenție în jur. Deodată, zăresc pe partea cealaltă a drumului într-un mini-parc, plimbându-se cu mâinile la spate, pe acel părinte profesor ce-mi acordase o notă bună. Nu mai aveam nimic de pierdut abordându-l. Puteam în schimb să-mi clarific situația. M-am apropiat fără ezitare. Recunoscându-mă și ascultându-mi întrebarea, îmi răspunse cu un glas limpede și puțin afectat: „Pronia Divină este grija lui Dumnezeu față de lume!... iar în privința nervozității noastre, ar trebui să fii mai indulgent, căci zilnic audiind prostii și obrăznicii, ne pierdem și noi răbdarea; doar suntem oameni, nu îngeri?!“. Încheie cu un îndemn imprevizibil: „La ora 9 prezintă-te din nou la examen, vei fi primit“.
Rândurile de mai sus menționează un fragment autobiografic, dar rostul lor este altul. Acela de a evidenția conflictul dintre noi și lume, dintre visul personal și obiectivitatea necruțătoare a realității. Aici șabloanele se dovedesc ineficiente, deoarece doctrina, revelată în forme bine definite, nu încarcerează înțelesul, ci îl preschimbă în „sămânță“. Crezul astfel îmbrățișat devine cuvântul începutului nostru întru Cuvânt. Dar apartenența la un anume conținut se poate face oare în absența logicii „aristotelice“ în care ne-am născut însușindu-ne limbajul?! Există o logică teologică și una profană sau aceeași logică își aplică principiile unui domeniu sau altul? Care este raportul dintre ea și realitate? Duelul iscat între logica minții și cea a inimii nu face trimitere la disputa dintre gândirea modernă și cea tradițională? Pe ce se bazează o asemenea ceartă, dacă nu cumva pe intervalul de confuzie dintre ele? Adevărurile sau adevărul, cu toate aspectele și nuanțele lui, se completează armonizându-se firesc pe scara valorilor. Dar cine poate sesiza – dincolo de iluzie – o asemenea „scară“ fără riscul de a greși? Poate doar Dumnezeu însuși. Noi, aidoma copiilor, ne maturizăm fără prea mari contribuții conștiente, căci El ocrotește și hotărăște „plinirea vremii“ noastre.
Din clipa în care i s-a acordat libertate deplină, omul și-a subordonat alegerile esențiale cu privire la el însuși. Dumnezeu nu s-a implicat și nu se implică în mod indiscret în viața nimănui. Doar decizia de a-I aparține „trup și suflet“ operează deschiderea „ușii“ pentru că întâlnirea majoră, intimă, decisivă, să aibă loc. Aș îndrăzni să afirm că oricât de încântat este omul actual de cunoașterea sa, ea îi rămâne „străină“, neîmplinindu-l ființial, dacă nu-i va fixa „centrul“ în Cunoașterea lui Dumnezeu. Acest „centru“ nu poate fi descoperit cu ușurință, pentru că civilizația și cultura modernă și-au diversificat atât de mult „cuceririle“ încât Calea trece parcă prin labirint! Aici nu mă refer la simplismul religios, ci la „simplitatea“ sfinților. În ei, se întâlnesc și transpar înțelepciunea inepuizabilă a doctrinei și atitudinea profund benefică. În ei, Duhul își subordonează în asemenea măsură trupul încât acesta elimină ignoranța păcatului, iar „îndumnezeirea“ devine fapt. Se poate beneficia de un atare destin? Sau, mai bine zis, suntem capabili de un asemenea sacrificiu de sine, încât să-L urmăm pe drumul Golgotei, în singurătatea crucificării, în întunericul durerii, al ispitei și al morții? În ce măsură dorim „mântuirea“ doar din egoismul disimulat al conservării de sine, din dispreț și repulsie față de „rătăcirile lumii“ sau din recunoașterea nemărginitei iubiri a Jertfei Sale?! O asemenea problematică trebuie tratată cu maximă responsabilitate în Institutele și Seminarele teologice. „Specializările“ într-un astfel de domeniu n-au dreptul să reflecte simple orgolii licențiate, ci să transfigureze informația culturală administrând-o cu decență, asigurându-i „pecetea darului Sf. Duh“.
Zilele acestea am auzit de sinuciderea unui seminarist! Dacă este adevărat, voi fi urmărit de perplexitate. Ce anume a învățat băiatul acesta până în anul IV al Seminarului dacă teama de viață a învins teama de moarte? N-a mai avut încredere în nimeni? Nici în părinți? Nici în prieteni? Nici în profesori? Nici în duhovnicul său? Era bolnav? Și n-a aflat nimeni acest lucru? Mi-e rușine că trăiesc la sfârșitul veacului XX. Socrate spunea cu patru secole înaintea venirii Mântuitorului: „Dar, așa stând lucrurile, ia vedeți dacă nu vă dau un sfat bun. Eu unul, stimați prieteni, socotesc că trebuie – fără să ne scape vreun cuvânt în afară – să ne căutăm cu toții un maestru cât mai bun, înainte de toate pentru noi înșine (căci avem nevoie de el) și abia apoi pentru cei tineri, și să facem acest lucru fără a cruța nici cheltuială, nici nimic. Să ne lăsăm însă în continuare să fim așa cum suntem, nu sunt de părere. Iar dacă își va râde cineva de noi că, la vârsta noastră, socotim că mai are rost să umblăm pe la profesori, cred că se cuvine să ni-l luăm drept scut pe Homer, care spunea că «Bună nu este rușinea de soață acelui ce n-are». Așa că, lăsându-i în pace pe cei care ar avea ceva de zis, să ne îngrijim laolaltă de noi și de cei tineri“ (Platon, Opere I, Lahes, 201 a, pag. 268). E oare de mirare că un asemenea om – alături de alți filosofi antici și de sibila romană – a fost reprezentat în pictura exterioară a Sfintelor Biserici din Bucovina în veacul al XVI-lea, ca slujitor al Logosului înainte de Întruparea Acestuia?! Cu ce îi suntem superiori după aproape două milenii și jumătate? Cu ceea ce știm despre dogma creștină? Prin atitudinea noastră morală? Prin stilul nostru de viață sau curajul de a înfrunta moartea de dragul convingerilor susținute? Visul său, împlinit în ființa Mântuitorului, nu este oare și visul nostru? Nu credem că virtutea poate fi învățată urmând pilda lui Iisus Hristos? Baricadați printre spaime și amenințări, vom pierde chipul blândeții, al răbdării, al lucidității calme, confundând „trezvia“ Sfinților Părinți, limpezită în liniștea iubirii, cu insomnia neliniștită a urii ? Constrângerea nu duce la altruism, integrându-ne în harul binecuvântării, dacă autoritatea care o exercită nu dispune de un autentic simț al realității și al valorii umane. Ea (constrângerea) este îndreptățită doar când conștientizăm idealul la care aspirăm, în numele căruia acceptăm privațiunile, nu din teama de pedeapsă, ci din dorința „restaurării“.
Rândurile de mai sus nu vor rezolva sub nicio formă carențele învățământului teologic. Nu vor înlătura platitudinea și formalismul în care respirăm cu resemnare sau indiferență; nu vor „reforma“ nimic din imensul aparat birocratic ce secătuiește entuziasmul și generozitatea, condamându-le la condiția de simpli plătitori de impozite. Nu vor diminua imoralitatea sau minciuna, dar vor sugera că toate acestea ar fi bine să nu prisosească în Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Fără sinceritate, nu se poate naște încrederea între oameni, iar fără încredere nu există iubire. Dincolo de toate acestea, cuvintele rămân cuvinte, deși, în spațiul spiritual al sufletului, cuvintele pot deveni fapte!
În curând voi împlini 47 de ani și am ajuns a mă întreba: De ce am reluat examenul acela considerat pierdut? De ce mi-am construit destinul cu precădere prin îmbrâncelile altora, și nu prin alegeri lucide, temeinice? De ce am fugit înspăimântat de „preoție“ și-am eșuat la limanul ei? De ce n-am avut în trecut „pile“ la partid sau în prezent „rude la Ierusalim“? De ce n-am acceptat compromisul cu mine însumi și n-am învățat să lingușesc pentru a parveni? De ce nu mă resemnez în ratare, însemnând totuși cu litere de aur importantele nimicuri realizate? De ce nu aprob rolul de instrument sau de meseriaș și continui să rămân un romantic deseut? Nu conștientizez suficient degringolada în care trăim? Nu înțeleg că pedalez în utopie, sperând o schimbare a lumii? Că orice încercare binevoitoare se izbește de statornica sfidare: „Nu-ți convine? Pleacă! Alții abia așteaptă să-ți ia locul!“. Cei ce mânuiesc astfel de afirmații știu prea bine că, împotmoliți în nesfârșite mizerii și lipsuri financiare, vom ceda „în numele Domnului“ de dragul „imaginii“ Sf. Sale Biserici, că instinctul supraviețuirii este mai puternic decât dorința de jertfă, că „răutatea zilei“ va eroda în timp „exaltările“ mistice și ne vom conforma unei tâmpe cumințenii, acceptând „cu simț gospodăresc“ rutina noastră cea de toate zilele. De dragul Tău, Doamne, scriu aceste rânduri; pentru că Tu ai spus: «Îndrăzniți, Eu am cucerit lumea». Adevărat, Doamne, cu certitudine, fiecare îndrăzneală a Ta a fost și a rămas sublimă. Dar eu, cercetându-mi „îndrăznelile“, încordări poleite ale neputinței, mă descopăr mereu aureolat de ridicol.

(Altarul Banatului nr. 4-6, aprilie – iunie 1998)