Flautul furat sau nostalgia speranței

Motto:

„Să vină viața îndelungată, bătrânețea ca o deltă de aur,
În care fluviile dormitează visând înainte de a-și închide în mare ochii albaștri
Pentru cei printre care trăiesc, ca un flaut uitat în pădure,
Pentru cei care cântă învolburându-se și gesticulând, sau adorm obosiți în cuvintele mele
Să vină pacea târzie“

(A.E. Baconsky: Descântece pentru vârsta mulțimilor)

Pentru cei ce au reușit să-i parcurgă, anii studenției ocupă un loc privilegiat. Tinerețea mărturisește astfel despre sine, demersul timpului său, nu prin contabilizarea voluptății, palmaresul senzațiilor tari, simpla abandonare în jocul neînțeles al întâmplării, ci prin sinceritatea încercării, curajul întrebărilor, crochiul repetat al idealului.
Între 1972 și 1976, student la Institutul Teologic din Sibiu, am avut șansa de a înțelege diferența dintre a te informa despre Dumnezeu și a te forma pentru întâlnirea cu El. Deoarece suspiciunea era singura omniprezență la care aveam acces, am descoperit că pretențiile mele cu privire la lume erau tot atât de absurde pe cât erau pretențiile lumii cu privire la mine.
Nu știu în care an, nu știu în care zi, pe când vinovat căutam să înec neliniștea sufletului în liniștea naturii, plimbându-mă prin Parcul Sub Arini, am zărit pe creștetul unei coline silueta stranie a unei prezențe. M-a frapat din prima clipă copilul de bronz așezat pe scena pietrei frumos cizelate, refugiat în sunetul unui cântec insesizabil, prefigurând parcă melodia unei aspirații fără „obiect“, sublimul unui vis fără consistență, singurătatea îndurerată a unei împărtășiri neîmpărtășibile.
Te poate salva de la sinucidere prezența unei opere de artă? Astăzi afirm că DA! Când se vorbește mereu despre adevăr și iubire, iar mărturiiile lor absentează, un duh sinucigaș respiră ceața disperării pentru oameni.
Am poposit adesea în preajma acestei statui. Aveam impresia că o atare reprezentare artistică este simbolul pur și transparent al sufletului omenesc; al unui suflet surprins de o inaniție „mai presus de fire“, de dorul unei Ființe fără de care însăși existența devine nonsens și alienare. Dezbrăcat de orice convenție și de orice instinct de conservare, abandonat la hotarul dintre copilărie și adolescență, tânărul se regăsea pe sine în melodia unui flaut argintiu, atât de măiestrit confecționat încât inspira, în modul cel mai viu, sentimentul realității, insinuantul sentiment al realității.
Privindu-l, mă întrebam de ce această izolare în sânul pădurii, această resemnare voită, acest exercițiu melodic printre necuvântătoare? Renunțarea la tumultul vieții, la tensiunea luptei, la critica sau aplauzele mulțumii era o sfidare sau o chemare dincolo de reperele valorice obișnuite? Trupul acela despovărat de orice pretenție reprezenta o singurătate traumatizată sau un act de generozitate nedeslușit?
N-am stăruit suficient asupra întrebărilor decât devenind martorul primei profanări aduse acestei opere de artă. Într-o bună zi, am descoperit că flautul fusese smuls din mâinile copilului. Instrumentul, prin intermediul căruia avea acces la autentificarea propriului său vis, dispăruse. Însingurarea sa pierzându-și astfel motivația, sugera o ciudată maladie, iar neputința lui exterioară cucerindu-l în întregime, încremenise parcă în ea însăși. Pot afirma că inconștiența răutăcioasă a profanatorilor reușise să amplifice forța de expresie a copilului de bronz. Ani de-a rândul am fost obsedat de profundele semnificații ce izvorau firesc din prezența acestei lucrări sau din evocarea imaginii ei. Înțelesesem că fără un „ceva-anume“, ce poate fi un flaut, o carte, o ființă iubită, n-ai putința de a intra sau ieși din labirintul lăuntric, recunoscându-te și regăsindu-ți bucuria de a fi dincolo de mizeriile vieții sau de capcanele ei neliniștitoare. Iar când acest „ceva“ sau „cineva“ îți este răpit, nu-ți mai cumpănești ființa decât preschimbându-te în rugăciune!
Oare generația mea și atâtea altele nu au descoperit lumina zilei într-o societate ce condamna aspirațiile fundamentale ale omului? Cât de benefică a fost aceasta proliferând minciuna în numele adevărului? Ce am devenit și ce se va întâmpla cu noi pierzând reperele oricărei autentice valori, noblețea oricărei dăruiri, generozitatea oricărei jertfe? Cine, unde și cum ne va educa just discernământul? Șiretenia, nepăsarea, naivitatea sau disperarea vor fi întotdeauna rău sfetnici. Iată de ce consider că desacralizarea Lumii și a Omului a început prin falsificarea sensului utilității. Așa-numitul „animal din noi“ a fost hrănit și protejat, studiat și dresat, după metoda pavloviană a reflexului bine însușit. A fost învestit cu o incredibilă forță cu care și-a impus bucuria instinctuală de a trăi. Simpla constrângere nu va trezi și însenina în nimeni bunătatea, iar libertatea își va denatura temeiul prin ignorarea legii și refuzul creației. Nu iubim cu adevărat decât ceea ce ne ajută să fim noi înșine; pentru că nefiind noi înșine, nu putem iubi.
A venit ziua când am văzut din nou statuia înjosită. Nu numai că i se furase instrumentul prin care zona indescriptibilă a muzicii putea fi atinsă, ci pe creștetul copilului de bronz fost înfundată o căciulă uzată din piele de miel, după ce în prealabil fusese terfelită în noroi. Atunci am înțeles că se poate mărșălui în cadență spre decadență, că nu există frâu în desfrâul înstrăinării, că întunericul proprune „eliberare“ prin orbire, prin indistincția oricărei forme, prin plăcerea lepădării și a pervertirii oricărui sens bine fundamentat. Ne născusem în lagărul unui sistem politic ce pretindea că posedă soluția tuturor problemelor umane, cheia fericirii universale. Amputarea psihică a indivizilor era astfel inevitabilă, iar proletarul standardizat la toate nivelurile cuprindea „măsura tuturor lucrurilor“ și ideilor progresiste. Un asemenea sistem se considera îndreptățit să (re)definească legea morală, ideile filosofice, creația artistică sau credințele religioase, simple iluzii ineficiente atâta timp cât nu se subordonau ideologiei partidului unic și singurei realități acceptabile – viața economică! Nostalgia unui alt paradis pierdut decât cel al „bunăstării materiale“ trebuia înlăturată, iar visătorii unei alte Împărății decât cea concepută în dogmele marxiste aveau nevoie de reeducare. Încet și sigur, instrumentul oricărei bucurii sublime a dispărut din viața oamenilor, fiindu-le îngăduite doar „libertatea“ de a se supune și „fericirea“ de a se conforma. Însuși Dumnezeu, devenit „dușman de clasă“, Și-a dăruit absența unei societăți dirijate dintr-un alt „centru“ decât cel al Iubirii Sale. Mereu mai străini în noi înșine, mereu mai înstrăinați unii de alții, ne-am însușit întreaga „strategie“ a negativității, dominați printr-o mentalitate ce idealiza victima devenită călău. Niciodată în istoria omenirii nu se atentase cu atâta brutalitate la intimitatea oamenilor.. Niciodată bunul-simț al respectului divin: „Eu stau la ușă și bat...“ nu fusese mai pervertit. De pretutindeni, ingrat și obsesiv, răsuna pentru fiecare dintre noi: „Eu te pândesc...“, „Eu te urmăresc...“, „Eu dau buzna peste tine..., „Eu am dreptul să-ți sparg ușa pentru că reprezint Puterea...“. Cu certitudine, niciuna dintre orânduirile parcurse nu folosise mai insistent discordia, pregătind, printr-o impertinentă perseverență – „războiul tuturor contra tuturor“! Era, prin urmare, firesc a se miza pe alterarea ființei, pe preschimbarea ei în simplă rotiță a grandiosului „aparat de stat“ ce funcționa conform „științei și tehnicii“, mecanizând întreaga viață socială, inclusiv conținutul lăuntric al credinței, speranței și iubirii. Fiind încă în posesia flautului, tânărul avea sprijinul exterior al intuirii valorilor autentice; fără flaut, șansele lui deveneau extreme. Batjocorit până la extenuare, supraviețuia alunecând fie în focul demonic al alienării, fie în luciditatea plăpândă a rugăciunii. Și a venit Decembrie ’89, în care ceea ce mai rămăsese omenesc în noi se revoltase în numele neputinței de a fi. Atunci înțelepciunea compromisului și-a recunoscut lașitatea, entuziasmul de Aici și de Dincolo a incendiat străzile și sufletele și, alergici la teamă, ne-am exaltat în iluzia unei victorii. Curând ne-am dezmeticit aceiași, cu mințile încâlcite de vechi și noi confuzii, sensibilizați pentru neliniște, bănuială și agresiune, receptivi la abțibilduri și reclame zâmbitoare, solidari în ură, descumpăniți și triști în fața șansei de a fi liberi cu adevărat.
Cu ani în urmă, mă interesasem cine este autorul acelei statui ce-mi inspirase atâtea gânduri fecunde și simțăminte nobile. Am aflat că era de origine germană și că emigrase în țara strămoșilor săi. Îmi imaginam reîntoarcerea lui pentru a-și privi și atinge creația mâinilor sale și a-i întregi destinul. Mă amăgeam, ca de obicei. Ultima vizită la Sibiu, după 1992, a confirmat ceea ce mă încăpățânasem să nu recunosc: sistemul comunist cu a sa educație ateistă a înșurubat în noi un asemenea „materialism dialectic“, încât maturitatea noastră lăuntrică și discernământul nostru valoric apreciază just și activ doar cantitatea și profitabilitatea substanței, în cazul de față cea a bronzului.
Încremenisem într-o tâmpă uimire privind masivul suport de piatră, abandonat în muțenie, condamnat la inutilitate. Sensul pe care altă dată era mândru să-l susțină, dispăruse pentru totdeauna pe umărul său puternic. Simbolic, identific momentul distrugerii copilului de bronz cu sinuciderea lui Călin Nemeș. „Prăbușit în sine“, înnebunit de însingurare, cu flautul fermecat al speranțelor răpit, tânărul se dăruiește neantului sau bătrâneții fără tinerețe și morții fără de viață. Aici ne găsim astăzi! Împroprietăți peste noapte cu „dreptul“ propriului nostru suport omenesc, eliberați de orice semnificație sacră, dominați de nocivitatea memoriei, supraviețuind cu nostalgia unui viitor abia întrezărit.
Încotro, Doamne? Tu ai zis – „Cele ce nu sunt cu putință oamenilor sunt cu putință lui Dumnezeu“, deci pe Tine te rugăm – reîntemeiază-ne pe noi înșine prin Nașterea Ta. În curând Te vei vei copilări pentru oameni; pentru ca oamenii să-și redescopere Cerescul lor Părinte. Luminează și încălzește pereții reci și sumbri ai peșterii în care ne-am refugiat, supunându-ne poruncilor atâtor crunți Cezari. Prea adesea Te-am uitat Doamne, încât ne-am obișnuit să trăim în absența Ta. Nimeni nu ne va salva din ignoranța propriei răutăți, dacă n-o vei face Tu. Știm nevrednicia vieții noastre, dar nu ne vom putea elibera singuri de lanțurile ei. Bolnavul are nevoie de doctor pentru a se însănătoși, de aceea pe Tine te chemăm, Doctorul sufletelor și al trupurilor, căci Tu ai zis ‘‘ fără Mine nu puteți face nimic’’. Trimite harul binecuvântării Tale peste țara și poporul acesta, ca să redobândim roadele pierdute ale demnității și ale sfințeniei. Aruncă, Doamne, semințele unor noi speranțe în brazdele întunecate ale inimilor, ca înțelepciunea blândeții Tale să strălucească iar în cugetele și simțirile noastre. Ai fost copil, pentru a ne învăța miracolul bucuriilor nevinovate; ai fost tânăr pentru a ne arăta cum poate fi învinsă sălbăticia patimii și viclenia diabolică a nedreptății. Îngenunchiem în fața Jertfei Tale acceptându-ne crucificarea în Singurătatea Iubirii Tale, pentru ca asemenea ție și dincolo de moarte – prin darul credinței să ne împărtășim cu Sfântul Duh al Învierii Tale. Doamne Iisuse Hristoase, Tu cel bun fără hotare și iertător fară de oprire, izbăvește-ne din valurile fărădelegilor și pleacă-ți iubirea asupra devălmășiei în care ne zbatem, limpezind-o cu dumnezeiasca Ta mână. Adu pace, Doamne, unde e sfârșire; adu înțelegere unde e amară nepricepere; adu dreptate unde potopește răutatea... căci numai când Tu te arăți în calea duhului nostru, dai rost, temei – neschimbare vieții – până la hotarul ei și dincolo de el... Pentru aceasta, Doamne, bun fiind Tu mai mult decât toată bunătatea întregii obști omenești laolaltă, dă-ne puterea de a Te cunoaște, mai înainte de a asculta pe Ispititor, ca astfel să avem tăria de a-i sta împotrivă. Dă-ne liniștea în fața amenințărilor omenești; dă-ne răbdare, ca prin ea să înfrângem lumeasca încăpățânare în rău a fraților noștri. Dă-ne iubire, căci numai ea poate face rodnice și liniștea, și răbdarea și toată așteptarea noastră. Fii cu noi până în clipa când vom veni la Tine, să-ți cântăm slava, acum și pururea și în vecii vecilor Amin.

(Altarul Banatului nr. 10-12, octombrie-decembrie 1997)