În melodia "one" John Farnham are următoarele versuri : ”one is the lonliest number that you'll ever do”. Și apoi "two can be as bad/ it's the lonliest number since the number one". Urmărind consecințele duse la extrem, gândirea își arată foarte ușor limitele.

Desigur, ținând cont că este în primul rând vorba de ”singurătatea” unor abstracții, dacă ”one” este (singur) înseamnă că, automat, NU mai este, fiindca șirul numerelor naturale, infinit, se formeaza adițional n+1, așadar fiecare succesiv termen include etalonul dat singurătății, ceea ce înseamnă că singurătatea celui care l-a inclus ar trebui să crească și ea. Cu cât este mai mare un numar, cu atât este el mai „gol” mai devorat de singurătate. Un numar adunat cu sine însuși dă întotdeauna alt numar, nu rămâne același, considerând că ”unul” își menține identitatea ;). Problema apare deoarece considerăm plauzibil faptul că o singurătate adunată cu ea însăși nu se intensifică: ea rămâne neschimbată ”în starea ei pură” matematic vorbind. Cu toții am auzit expresia ”a face singurătatea mai suportabilă”.

A doua ipoteză este că nu există decât o unică formă a singurătății, ”experimentată”/ închisă de numărul unu, ca receptacul/ ”beneficiar”, de unde rezultă cât de nejustificată este comparația (the lonliest) aceasta căzând de la sine. Din acest punct de vedere, nici nu poate exista un ALT număr, fie mai mic, fie mai mare, în afară de unu, autotsuficient. S-a ajuns la o aporie, întrucât știm deja că există și alte numere în afara lui iar infinitul nu poate fi redus la un singur element. Doar dacă restul infinitului ar fi compus din numere ”pline” dar atunci ar însemna ca ele să crească din vid; din moment ce baza este atât de diferită, este imposibil, din nou, ca ele să fi fost generate de un ”outcast” care se ține la distanță, neavând nimic în comun.

Curios, dar, deși afirmația ”există o singurătate repetabilă” pare acceptabilă, ea nu produce nici un efect, nu modifică nimic, nu are, practic, nici o însemnătate: se păstrează același status quo, totodată cu absența totală a vreunei ierarhii -nici multiplicitatea nu se subordonează lui unu, nici unul multiplicității- de fapt, după cum am vazut, prezența fiecăruia exclude din start existența celuilalt; alternativa nu este posibilă în cadrul scenariului tratat.