Celebrele,,Dialoguri’’reprezintă aplicarea metodei dialectice de gândire, înțeleasă în sensul ei originar de ,,discuție’’din grecescul,,dialectiktike’’ , de aceea pare că Platon se contrazice pe sine sau pe interlocutorii săi, ori nu are clară o concepție asupra lumii; este posibil ca această concepție să se fi schimbat în cursul vieții sale sub influența nenumăratelor evenimente în care a fost implicat, sub influența celor pe care i-a cunoscut, dar este posibil de asemenea ca aceste aparente contraziceri să fie chiar gândirea sa în continuă interogare, căutare, negare și revalorizare.
Personajele ,,Dialogurilor‘’ sunt de cele mai multe ori reale, fie alți filosofi ai epocii, fie aproape omniprezentul sau mentor, Socrate, fie unele imaginare. S-a spus că ceea ce Platon pune pe seama lui Socrate nu ar fi fost niciodată rostit de acesta, dar spiritul lui se simte continuu, fostul elev omagiindu-l prin opera sa.
Concepția despre suflet a lui Platon era ca și la pitagoreici aceea că sufletul e nemuritor, el transmigrând în mai multe corpuri. Oare aceasta credință mistico- religioasă în fapt nu o împrumutaseră grecii de la indieni, de la budiști? De ce să fi fost imposibil ca aceste civilizații să se fi aflat la un moment dat în contact?
Principiul sufletului este, la Platon, numeric, pe când cel al corpului este geometric. ,,Sufletul este suflul vital, răspândit in toate direcțiile, el se mișcă de la sine și e tripartit: partea lui rațională își are sediul în cap, cea a pasiunilor în inimă, iar cea care produce poftele în zona buricului și a ficatului’’.
Partea rațională a sufletului este cauza reflecției, a deliberării, a înțelegerii; partea senzuală a sufletului este cauza poftei de a mânca, a satisfacției sexuale, iar partea pasională este cauza curajului, a plăcerii, a durerii, a supărării.
,,Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate părțile, în cerc, el e compus din elemente și e împărtit în intervale armonioase, formează două cercuri legate între ele, dintre care cel interior formează cele șapte cercuri, cercul interior este cel al identității, iar cel de-al doilea este al alterității.’’
Din mișcarea cercului alterității se naște opinia, iar din mișcarea regulată a cercului identitatii apare știința, ceea ce inseamnă că la baza tuturor lucrurilor sunt două principii: divinitatea și materia. Prima este rațiune și cauză, cea de-a doua nu are nici formă, nici limită, ea are inițial o mișcare dezordonată, însă divinitatea, preferând ordinea dezordinii, a strâns-o într-un singur loc. Astfel substanța, materia, a fost transformată in cele patru elemente prezente și la primii filosofi ionieni, dar și in cultura chineza veche: apa, aerul, pământul și focul. Din aceste elemente s-a născut lumea și tot ce exista în ea. Aceste elemente sunt in continuă schimbare, cu excepția pământului care, fiind constituit din figuri geometrice, subînscrise unui cub, nu se poate schimba; celelalte au ca elemente definitorii astfel: focul o piramidă, aerul un octogon, iar apa un icosaedru.
Divinitatea este cauza întregii creații, considera Platon, deoarece binele este făcător de bine, prin însăși natura sa, universul este cel mai frumos lucru pentru că seamănă cu divinitatea. Universul e o ființă însuflețită, creat după asemănarea ființei inteligibile, dar ca să fie perfect, a fost creată și faptura celorlalte animale. Divinitățile sunt de natura focului ca și sufletul, ele nu au corporalitate, iar viețuitoarele sunt, după mediul în care trăiesc, zburătoare [aer], acvatice [apa], terestre [pământ], inzestrate cu corporalitate și suflet in acelasi timp.
Ceea ce trebuie să facă orice ființă este să se identifice cu divinitatea, pentru aceasta fiind necesare virtutea, forța, sănătatea, simțuri bune, bogăția, neamul ales și buna reputație. A fi bun implică si a fi frumos, acel kalokagatos specific gândirii grecilor.
Universul este unic, creat perfect și perceptibil simțurilor, nelimitat, sferic, ca și cel care l-a creat, nepieritor ca și divinitatea. Universul conține totalitatea corpurilor care există, puse într-o ordine perfectă, care ne dă posibilitatea de a le cunoaște. Unicitatea, acel element fundamental al pitagoreicilor, se multiplică; totodata el consideră ca și Heraclit, că totul curge continuu, fiind deci în schimbare. Nu poate să admită însă, trecerea unei idei în contrariul ei, tot așa cum nu poate concepe că două propoziții contrarii pot fi adevărate în același timp. Separarea lucrurilor sensibile, vizibile, de cea a ideilor, lumea inteligibilă, nu înseamnă că există două lumi, ci una numita,,kosmos’’. Lumea ideală este modelul [paradeigma] acestei lumi unice, care e imaginea, copia ei. Ideile nu sunt perceptibile senzorial, sunt incolore, intangibile, fără contur, dar au ființă autentică, doar lucrurile sensibile nu sunt, există fărăsa fie. Ideile la Platon nu par a fi în suflet, în gânduri cum le va aseza firesc Aristotel, ele există formalist-idealist.
Măreția filosofiei lui Platon este dată de faptul că a reușit să distingă ființa de existență, limitele filosofiei sale constând in faptul că le-a separat. Dacă nu ar fi folosit miturile, dialogul, spun unii gânditori, ar fi elaborat o logică mai complexă, ca disciplină a cunoașterii, decât cea aristotelică. Abia in zilele noastre științele au devenit capabile să transforme efectiv existența naturală și socială, s-o facă pe măsura intențiilor, ideilor umane. Dar incă nu s-a renunțat la realitatea ideală morală, politică, estetică, perfectiunea fiind și azi, în sens mai mult sau mai puțin figurat, un atribut al divinității.