"Nici un om nu atrage mai mult mulțimile decât acel care trăiește singuratic", scrie Papini în "Sant` Agostino". Și amintește de Sf. Antonie- pe care îl căutau oamenii în deșert, numai pentru că îi mersese faima că e cel mai aspru pustnic- și de J.J.Rousseau, acest laic, a cărui solitudine i-o sfărâmau adesea admiratorii și admiratoarele atrase de zvonul izolării sale.
Omul singuratic rupe atât de violent cu legea fundamentală a condiției umane- trăirea laolaltă, dragostea pentru cineva, dacă nu pentru aproapele- încât atrage ca o forță magică. Asceza- singurătatea, înfrânarea instinctelor și mai cu seamă a instinctului esențial: sexualitatea- era considerată, în ea însăși, ca o imensă forță magică. A te împotrivi "firii omenești" înseamnă a o depăși, a te apropia deci de zei, de acele rezervoare de energie fizică și spirituală. Singurătatea e cea dintâi și cea mai dificil de dobândit detașare de omenesc. O asemenea detașare presupune o forță supraumană: fie că această forță este magică, asimilată direct prin simpla practică a singurătății și ascezei(cum cred indienii), fie că este o forță religioasă dăruită de Dumnezeu călugărului din pustietate(cum cred creștinii), ea este, în orice caz, o forță care înmărmurește pe oameni și îi atrage. Alături de acest izvor supraomenesc, în contact direct cu ascetul care îl stăpânește, oamenii nădăjduiesc că vor câștiga și ei ceva: putere, sănătate, mântuire. Sau, în cazul unui singuratic laic, ca Rousseau, nădăjduiesc că vor avea de învățat o metodă de viață, sau poate chiar fericirea.
Un ascet indian se lupta cu zeii: care, înfricoșați de forțele magice pe care le dobândea prin tehnicile lui solitare, îi ridicau în față neînchipuite obstacole, ispitindu-l cu femei frumoase, cântece și dansuri. Un ascet creștin se lupta cu dracii; tot atât de mult înspăimântați și ei de puterea pe care o căpătase călugărul. (Putere care îl ducea la mântuire, deci îl scotea de sub influența lor; sau înrâurirea asupra întregii comunități, slăbind stăpânirea demonică în lume.)
Un ascet laic se lupta cu el însuși, cu tristețea, zădărnicia sau febrele lui interioare. Dar, oricum, era și el un victorios. Un om care poate rămâne singur-însemnă că e un magician asemenea zeilor, spuneau indienii; înseamnă că a descoperit taina fericirii, spuneau contemporanii lui Rousseau...
Numai când observi cu ce pasiune aleargă oamenii după singuratici- îți dai seama cât de însetată de fericire este lumea modernă...